SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 25777/03 prezentate de Abdallah TAHRAOUI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, domnii Popović, judecători și S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 august 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvern, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, dl Abdallah Tahraoui, este un resortisant francez, născut în 1973 și deținut, la introducerea cererii, la Fresnes. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul T. Herzog, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 10 aprilie 2001, reclamantul a fost acuzat de asasinare și pus în detenție provizorie. La 25 septembrie 2002, cei trei avocați ai săi au primit o convocare pentru a participa la dezbaterea contradictorie în vederea prelungirii detenției sale provizorii. Această dezbatere trebuia să aibă loc la 4 octombrie 2002. A doua zi, o nouă convocare, anulând și înlocuind prima, a precizat că dezbaterea avea să aibă loc sâmbătă, 5 octombrie 2002, la ora 15:30. Unul dintre avocați l-a informat pe judecător că nu poate fi prezent într-o sâmbătă. Guvernul precizează că judecătorul nu a fost informat decât în ziua audierii. Cu toate acestea, dezbaterea a avut loc sâmbăta și judecătorul libertăților și detenției lui Meiux a dat un ordin de prelungire a detenției. Printr-o hotărâre din 23 octombrie 2002, camera de l'inginerie de la Paris a conchis ordonanța, în timp ce organizarea într-o sâmbătă de o dezbatere contradictorie în vederea prelungirii unei detenții provizorii este regulată, întrucât nici un text de lege n mai mult decât munca de sâmbătă și că un avocat are întotdeauna posibilitatea de a se substitui cu unul dintre colegii săi atunci când nu poate asista personal clientul său. Prin hotărârea din 11 februarie 2003, Curtea de Casație a respins recursul recurentului, considerând că camera de laminare și-a justificat decizia. GRIFSreclamantul a decis că, prin stabilirea, într-o sâmbătă, a dezbaterii prevăzute pentru a se pronunța asupra deteniei sale, instanța nu a garantat eficacitatea acțiunii prevăzute la art. 5 din Convenie. El susținea că folosirea și obiceiul au făcut sâmbăta într-o zi nelucrătoare, în special în toate instanțele, și că stabilirea în instanță nu era necesară într-o sâmbătă, deoarece termenul limită pentru prelungirea detenției era până la 9 octombrie 2002. 2. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plângea că a fost lipsit de timp și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. (3) Invocând articolele 5, 6 și 14 combinate ale Convenției, reclamantul considera că, fără a fi obținut în prealabil acordul apărării și al reprezentantului său, un judecător nu poate, fără discriminare, să stabilească arbitrar o audiere într-o sâmbătă, în timp ce Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a prezentat niciun răspuns la observațiile guvernului. Printr-o scrisoare din 13 februarie 2006, Consiliul său a fost invitat să își prezinte observațiile înainte de 27 martie 2006. În lipsa unui răspuns, i-a fost trimisă o nouă scrisoare recomandându-i cu confirmare de primire la 18 aprilie 2006, atrăgând atenția asupra faptului că Curtea ar putea să șteargă cauza din rol. Această scrisoare a fost primită de către destinatarul său la data de 21 aprilie, dar nu i s-a dat niciun răspuns. Curtea deduce că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. din Convenție), Curtea consideră că este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cauza rolului. Naismith A.B. Baka corpier adjunct Președinte
de la requête n
o
25777/03
présentée par Abdallah TAHRAOUI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
MM.
D.
Popović,
juges
,
et de S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 août 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Abdallah Tahraoui, est un ressortissant français, né en 1973 et détenu, lors de l’introduction de la requête, à Fresnes. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères..
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 10 avril 2001, le requérant fut mis en examen pour assassinat et placé en détention provisoire.
Le 25 septembre 2002, ses trois avocats reçurent une convocation afin de l’assister lors du débat contradictoire en vue de la prolongation de sa détention provisoire. Ce débat devait se tenir le 4 octobre 2002. Le lendemain, une nouvelle convocation, annulant et remplaçant la première, précisa que le débat aurait lieu le samedi 5 octobre 2002 à 15h30.
L’un des avocats informa le juge de son impossibilité d’être présent un samedi. Le Gouvernement précise que le juge ne fut informé de ce fait que le jour de l’audition.
Le débat eut néanmoins lieu le samedi et le juge des libertés et de la détention de Meaux rendit une ordonnance de prolongation de la détention.
Par un arrêt du 23 octobre 2002, la chambre de l’instruction de Paris confirma l’ordonnance, estimant que l’organisation un samedi d’un débat contradictoire en vue de la prolongation d’une détention provisoire est régulière puisque aucun texte de loi n’interdit le travail du samedi et qu’un avocat a toujours la possibilité de se faire substituer par l’un de ses confrères lorsqu’il ne peut assister personnellement son client.
Par un arrêt du 11 février 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant, estimant que la chambre de l’instruction avait justifié sa décision.
1.Le requérant estimait qu’en fixant à un samedi le débat prévu pour qu’il soit statué sur sa détention, le juge n’avait pas garanti l’effectivité du recours prévu à l’article 5 de la Convention. Il affirmait que l’usage et la coutume ont fait du samedi un jour non ouvré, notamment dans toutes les juridictions. Il ajoutait que la fixation de l’audience un samedi n’était pas nécessaire puisque le délai pour prolonger la détention courait jusqu’au 9
octobre 2002.
2.Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaignait d’avoir été privé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
3.Invoquant les articles 5, 6 et 14 combinés de la Convention, le requérant estimait que, sans avoir préalablement obtenu l’accord de la défense et de son représentant, un juge ne peut, sans faire de discrimination, fixer arbitrairement une audience à un samedi alors qu’il s’agit pour de nombreuses personnes du jour de repos imposé par leur religion.
La Cour note que le requérant n’a pas présenté d’observations en réponse à celles du Gouvernement. Par un courrier du 13 février 2006, son conseil fut invité à présenter ses observations avant le 27 mars 2006. Faute de réponse, un nouveau courrier lui fut envoyé en recommandé avec accusé de réception le 18 avril 2006, attirant son attention sur le fait que la Cour pourrait rayer l’affaire du rôle. Ce courrier a bien été réceptionné par son destinataire le 21 avril suivant, mais aucune suite ne lui a été donnée. La Cour en déduit que le requérant n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
S’étant assurée qu’aucun motif d’ordre public justifie de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention), la Cour considère qu’il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
S.
Naismith
A.B.
Baka
Greffier adjoint
Président