ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 12930/63 din 30 iunie 2008,
reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții O.C., V.D. și M.A.I.,
anularea parțială a deciziei nr. 276 din 17 august 2007 emisă de Ministerul
Internelor și Reformei Administrative, restituirea în natură către acesta
alături de pârâta O.C. și față de pârâta V.D. a terenului în suprafață de 2.300
m.p., situat în Craiova punctul Plai, zona aeroport, tarla 41, parcela 472/1.
În motivarea cererii,
reclamantul a arătat că, alături de cele două pârâte, este persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a
terenului, iar în baza Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea atât O.G. cât
și S.M.
Prin sentința civilă nr.
86 din 09 martie 2009 Tribunalul Dolj a respins contestația ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
sentințe s-a declarat apel de către reclamant, ce a fost înregistrat pe rolul
Curții de Apel Craiova care prin decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 a
admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 86/09 martie 2009, a
anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță
Tribunalului București.
Cauza s-a înregistrat
pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 23 septembrie
2009 sub nr. 37409/3/2009.
Prin sentința civilă nr.
1406 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a
respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins acțiunea
formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâții O.C., V.D. și M.A.I.
și a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată,
ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța a reținut că problema de drept dezlegată de către
Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 privește
competența materială a instanței de judecată să soluționeze în primă instanță
acțiunea, iar această decizie nu poate fi considerată decât că este obligatorie
asupra problemei de drept dezlegate, nefiind o decizie obligatorie în ceea ce
privește calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a tuturor
părților persoane fizice din proces la restituirea în natură a terenului de 2.300
m.p.
Instanța de apel a
stabilit că, competența de soluționare în primă instanță aparține Tribunalului
București, deoarece prin prisma Legii nr. 10/2001, intimatul M.A.I. are
calitatea de unitate deținătoare a terenului ce face obiectul celor două
notificări, este și unitatea emitentă a dispoziției atacate, iar reclamantul nu
este terț față de dispoziția emisă, litigiul fiind circumscris domeniului Legii
nr. 10/2001.
Prin dispoziția
contestată de către reclamant nr. 276 din 17 iulie 2007 s-a dispus restituirea
în natură către pârâta O.C. a terenului în suprafață de 2300 mp situat în
Craiova zona Plai - Aeroport, tarla 41, județ Dolj, această decizie de
restituire în natură fiind emisă pentru soluționarea notificării nr. x/2001 și
în temeiul sentinței civile nr. 75 din 17 ianuarie 2006 pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 16852/3/2005.
Cu privire la
imobilul ce a fost restituit în natură doar pârâtei O.C. este de reținut că
este formulată notificare și de către autoarea reclamantului; astfel,
notificarea din 14 februarie 2002 a fost formulată de către O.G., decedată la
acel moment, cât și de către S.M., aceasta din urmă semnând personal
notificarea.
Cu privire la terenul
de 2.300 m.p. s-a formulat și notificarea din 12 februarie 2002 ce a fost
depusă de către pârâta O.C. ce semnează personal această notificare în calitate
de moștenitoare a autoarei O.G.
M.A.I. a emis
dispoziția nr. 276 din 17 august 2007 ce este atacată prin prezenta contestație
de către reclamantul S.C.
Potrivit evidențelor
registrului agricol suprafața de 0,23 ha ce face obiectul litigiului nu a fost
înscrisă la rolul autorului comun, numitul S.G.
S-a mai reținut că,
faptul că s-au emis titluri de proprietate în conformitate cu dispozițiile
Legii nr. 18/1991, nu are relevanță în prezenta cauză deoarece aceste titluri
privesc alte suprafețe de teren, distincte de terenul ce face obiectul celor
două notificări.
Așadar, nu se poate
reține că este dovedit că terenul de 2.300 m.p. a aparținut lui S.G., iar
reclamantul nu a dovedit că are calitatea de moștenitor după defuncta O.G.
decedată la data de 09 septembrie 1998 și astfel nu i se poate reține calitatea
de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit art. 3 și art. 4 din
Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ., având în vedere că pârâții nu au căzut în pretenții, a fost
respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată ca
neîntemeiată.
Împotriva sentinței
instanței de fond a formulat apel reclamantul S.C., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunțată
în rejudecare după casare nu respectă dispozițiile deciziei de casare (decizia
civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în
Dosarul nr. 12930/63/2008) obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel,
Tribunalul București în mod greșit reține că singura problemă de drept
dezlegată în primul ciclu procesual privește numai competența materială a
instanței de judecată să soluționeze în primă instanță. Însă în decizia de
casare amintită, Curtea de Apel Craiova reține că pentru aceeași suprafață de
teren de 2.300 m.p. au fost formulate două notificări, respectiv - din 14
februarie 2002 formulată de O.G., decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998)
și de către S.M. care semnează personal notificarea; - din 12 februarie 2002
formulată de moștenitoarea autoarei O.G., pârâta O.C. care semnează personal și
de S.M.A. care nu semnează notificarea.
Curtea a stabilit că
autoarea apelantului a formulat notificare, iar cu privire la hotărârile
judecătorești, respectiv sentința nr. 662 din 27 februarie 2005 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă, decizia nr. 75 din 17 ianuarie 2006 a Curții de
Apel București, și decizia Înaltei Curți, reclamantul nefiind parte, acestea
nefiindu-i opozabile.
S-a susținut că, în
mod eronat Tribunalul, reține că dispoziția 662 din 27 mai 2005 soluționează
ambele notificări, nefiind parte în acel litigiu, iar dispoziția nr. 276 pe
care o contestă reclamantul este emisă în executarea sentinței nr. 75/2006.
Reclamantul este
persoană îndreptățită la restituire, alături de pârâtă, întrucât autoarea sa a
formulat notificare, iar Tribunalul Dolj prin sentința civilă nr. 233 din 03
iunie 2004 a admis contestația formulată de O.C., S.C. și V.D., și a trimis
dosarul privind terenul de 2.300 m.p., pct. Plai, zona aeroport către UM X din
cadrul M.I.R.A. București pentru soluționarea notificărilor, hotărâre ce a
rămas definitivă și irevocabilă. De la acest moment, reclamantul, moștenitorul
autoarei S.M. nu a mai primit nici act, întrucât O.C. a prezentat procura
879/2004 prin care reclamantul și sora sa împuterniciseră să îi reprezintă. Așa
se explică faptul că s-a emis decizia contestată numai pentru O.C. pentru
întreaga suprafață de teren.
Tribunalul a apreciat
greșit că autoarea pârâtei, O.G., are calitate de persoană îndreptățită la
măsuri reparatorii, întrucât suprafața de 0,23 ha ce face obiectul prezentului
litigiu a aparținut acesteia și nu a fost înscrisă la rolul autorului comun S.G.
În baza Legii nr. 10/2001
au formulat notificare numitele O.G. și S.M.A. pentru restituirea în natură a acestei
suprafețe de teren și acordarea de despăgubiri pentru construcție ( casa cu 2
camere, beci și anexe), notificări înregistrate sub numerele 205/N/2001 și
277/N/2002,
Examinând sentința
civilă apelată și ansamblul probelor administrate în cauză în raport de
motivele de apel invocate și de prevederile legale incidente, Curtea de Apel a
constatat că apelul este nefondat.
Corect a reținut
prima instanță că, decizia nr. 662 din 27 mai 2005 emisă de Ministrul
Administrației și Internelor, decizie prin care s-au soluționat notificările din
14 februarie 2002 și din 12 februarie 2002 a fost contestată numai de intimata O.C.,
contestația fiind soluționată prin sentința civilă nr. 75 din 17 ianuarie 2006
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, hotărâre judecătorească prin
care, reținându-se calitatea intimatei de persoană îndreptățită la măsuri
reparatorii prin restituirea în natură a terenului de 2.300 m.p., s-a admis
contestația, s-a anulat decizia contestată și a fost obligat intimatul
Ministerul Administrației și Internelor să emită o nouă decizie prin care să
facă reclamantei ofertă de restituire în natură, sau, dacă restituirea în
natură nu este posibilă, propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru
imobilul teren ce a făcut obiectul notificării.
Împotriva acestei
hotărâri Ministerul Administrației și Internelor a declarat apel, iar prin
decizia civilă nr. 344 din 08 septembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 16852/3/2005
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Hotărârea instanței
de fond a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului
declarat de M.A.I. împotriva hotărârii instanței de apel, prin decizia civilă nr.
1323 din 13 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 16852/3/2005.
Respectând sentința
civilă sus-menționată, M.A.I. a emis decizia nr. 276 din 17 august 2007 ce este
atacată în prezenta cauză de către reclamant.
Contrar celor
susținute de apelantul - reclamant, Tribunalul București nu a reținut greșit că
singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual privește numai
competența instanței de judecată de soluționare a cauzei deduse judecății.
Este adevărat însă că
prin decizia civilă nr. 209 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel Craiova a stabilit
în prealabil două aspecte apreciate esențiale pentru a determina competența de
soluționare a cauzei, respectiv faptul că reclamantul nu este un terț fată de
dispoziția contestată și, legat de prima împrejurare, calificarea litigiului ca
fiind un litigiu circumscris domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în acest
context s-a reținut că există o notificare privind imobilul în litigiu în care
figurează autoarea S.M.A. împreună cu o altă persoană, reclamantul și sora sa
fiind succesori al unuia dintre titularii notificărilor - apreciindu-se,
totodată, că notificarea din 14 februarie 2002 și notificarea din 12 februarie 2002,
vizând terenul în suprafață de 2.300 m.p. pe care a fost edificată o
construcție, în prezent, demolată, echivalează cu una singură.
Astfel cum corect a
reținut și tribunalul, neatacarea deciziei în termenul prevăzut de lege
determină pierderea dreptului la măsuri reparatorii, iar în ce măsură pârâta O.C.
nu a respectat mandatul de care s-a făcut vorbire anterior este o problemă ce
ține de executarea contractului de mandat invocat, cu efecte numai în ceea ce
privește părțile contractante.
În ceea ce privește
considerentele hotărârii criticate de apelant care se referă la lipsa calității
acestuia de persoană îndreptățită la restituire, alături de intimata - pârâtă O.C.,
Curtea a considerat că acestea trebuie înlăturate, în condițiile în care s-a
reținut deja în cauză existența unui alt impediment insurmontabil în analizarea
legalității deciziei contestate sub acest aspect, rezultând din pierderea
dreptului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Împotriva deciziei nr.
715/ A din 07 decembrie 2010 a declarat recurs reclamantul S.C. care a susținut
următoarele motive de nelegalitate.
Cele două hotărâri -
atât decizia cât și sentința - pronunțate în rejudecare după casare nu respectă
dispozițiile deciziei de casare (decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009
pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 12930/63/2008 ) obligatorii
pentru judecătorii fondului.
Se critică soluția
instanței de fond care în mod greșit a reținut că singura problemă de drept
dezlegată în primul ciclu procesual privește competenta materială a instanței
de judecată să soluționeze în primă instanță, însă în decizia de casare
amintită, Curtea de Apel Craiova reține că pentru aceeași suprafață de teren de
2300 mp au fost formulate două notificări, respectiv – din 14 februarie 2002
formulată de O.G., decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998) și de
către S.M. care semnează personal notificarea din 12 februarie 2002 formulată
de moștenitoarea autoarei O.G., pârâta O.C. care semnează personal și de S.M.A.
care nu semnează notificarea.
În mod eronat
Tribunalul București, peste această hotărâre judecătorească, reține că dispoziția
nr. 662 din 27 mai 2005 soluționează ambele notificări, reclamanții nefiind
parte în acel litigiu, iar dispoziția nr. 276 pe care o contestă este emisă în
executarea sentinței nr. 75/2006.
Se susține că
tribunalul reține greșit că numai autoarea pârâtei a fost proprietară a acestei
suprafețe de teren, critică ce nici nu a mai fost analizată de către instanța
de apel, menționându-se doar în considerentele hotărârii că această critică
trebuie înlăturată în condițiile în care s-a reținut deja existența unui alt
impediment insurmontabil în analizarea legalității deciziei contestate.
Ori, considerentele
hotărârii pronunțate în apel sunt contradictorii în sensul că, deși inițial se
reține că această hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 75 din 17 ianuarie
2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă) nu le este opozabilă, la
fila 12 se reține că decizia 276 contestată s-a emis în executarea acestei
sentințe.
Se susține în drept
incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Analizând sentința
recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente,
se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident
motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este
necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau
să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Dispozițiile art. 261
alin. (1) C. proc. civ. prevăd care sunt elementele pe care trebuie să le
cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control
judiciar.
În acest sens, pct. 5
al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de
drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au
înlăturat cererile părților.
Motivarea clară,
convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile
din proces din fața eventualului arbitrariu și singurul mijloc prin care se dă
posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar nerespectarea dispozițiilor
legale arătate face ca hotărârea să fie nelegală.
În speță, instanța de
apel a respectat aceste dispoziții legale, a făcut o analiză efectivă a
motivelor de apel invocate în cauză, neputând fi primite criticile recurentului
sub aspectul motivării deciziei recurate exclusiv pe jurisprudență.
Nici motivul de
nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în
cauză, deoarece instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale
incidente privind calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, la
restituirea terenului în litigiu.
În mod just instanța
de apel a reținut că, în ceea ce privește contestația formulată împotriva
dispoziției nr. 662 din 27 mai 2005 instanța de fond a reținut doar calitatea
pârâtei O.C. la măsuri reparatorii pentru restituirea imobilului teren în
suprafață de 2.300 m.p. pentru care această pârâtă a formulat notificare în
calitate de moștenitoare a autoarei O.G.
Dispozițiile art. 22 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, prevăd că persoana îndreptățită va notifica în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare persoana juridică deținătoare,
solicitând restituirea în natură a imobilului. Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
prevede obligativitatea atacării deciziei sau dispoziției motivate de
respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură de persoana ce
se pretinde îndreptățită.
În raport cu spiritul
reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței de
judecată este de a soluționa calea de atac împotriva deciziei/ dispoziției de
respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cale de atac pe care
reclamantul nu a exercitat-o în cauză.
În mod corect
instanța de apel a considerat că dispoziția de restituire nr. 662/2005 nu a
fost atacată pe calea contestației decât de contestatoarea O.G., recurentul nu
a contestat această dispoziție ce soluționase și notificarea din 14 februarie 2002
formulată de O.G. și de S.M.A. și notificarea din 12 februarie 2002 formulată
de pârâta O.C. în calitate de moștenitoare a defunctei O.G.
Pentru aceste
considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 C. proc. civ. și se va
menține decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei civile nr. 715/ A din 07
decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 februarie 2012.