ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 12930/63 din 30 iunie 2008, reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții O.C., V.D. și M.A.I., anularea parțială a deciziei nr. 276 din 17 august 2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, restituirea în natură către acesta alături de pârâta O.C. și față de pârâta V.D. a terenului în suprafață de 2.300 m.p., situat în Craiova punctul Plai, zona aeroport, tarla 41, parcela 472/1. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, alături de cele două pârâte, este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a terenului, iar în baza Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea atât O.G.

cât și S.M. Prin sentința civilă nr. 86 din 09 martie 2009 Tribunalul Dolj a respins contestația ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de către reclamant, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova care prin decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 86/09 martie 2009, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului București. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 23 septembrie 2009 sub nr. 37409/3/2009. Prin sentința civilă nr. 1406 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâții O.C., V.D.

și M.A.I. și a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că problema de drept dezlegată de către Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 privește competența materială a instanței de judecată să soluționeze în primă instanță acțiunea, iar această decizie nu poate fi considerată decât că este obligatorie asupra problemei de drept dezlegate, nefiind o decizie obligatorie în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a tuturor părților persoane fizice din proces la restituirea în natură a terenului de 2.300 m.p. Instanța de apel a stabilit că, competența de soluționare în primă instanță aparține Tribunalului București, deoarece prin prisma Legii nr. 10/2001, intimatul M.A.I.

are calitatea de unitate deținătoare a terenului ce face obiectul celor două notificări, este și unitatea emitentă a dispoziției atacate, iar reclamantul nu este terț față de dispoziția emisă, litigiul fiind circumscris domeniului Legii nr. 10/2001. Prin dispoziția contestată de către reclamant nr. 276 din 17 iulie 2007 s-a dispus restituirea în natură către pârâta O.C. a terenului în suprafață de 2300 mp situat în Craiova zona Plai - Aeroport, tarla 41, județ Dolj, această decizie de restituire în natură fiind emisă pentru soluționarea notificării nr. x/2001 și în temeiul sentinței civile nr. 75 din 17 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 16852/3/2005.

Cu privire la imobilul ce a fost restituit în natură doar pârâtei O.C. este de reținut că este formulată notificare și de către autoarea reclamantului; astfel, notificarea din 14 februarie 2002 a fost formulată de către O.G., decedată la acel moment, cât și de către S.M., aceasta din urmă semnând personal notificarea. Cu privire la terenul de 2.300 m.p. s-a formulat și notificarea din 12 februarie 2002 ce a fost depusă de către pârâta O.C. ce semnează personal această notificare în calitate de moștenitoare a autoarei O.G. M.A.I. a emis dispoziția nr. 276 din 17 august 2007 ce este atacată prin prezenta contestație de către reclamantul S.C. Potrivit evidențelor registrului agricol suprafața de 0,23 ha ce face obiectul litigiului nu a fost înscrisă la rolul autorului comun, numitul S.G.

S-a mai reținut că, faptul că s-au emis titluri de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991, nu are relevanță în prezenta cauză deoarece aceste titluri privesc alte suprafețe de teren, distincte de terenul ce face obiectul celor două notificări. Așadar, nu se poate reține că este dovedit că terenul de 2.300 m.p. a aparținut lui S.G., iar reclamantul nu a dovedit că are calitatea de moștenitor după defuncta O.G. decedată la data de 09 septembrie 1998 și astfel nu i se poate reține calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. În temeiul art. 274 C. proc. civ., având în vedere că pârâții nu au căzut în pretenții, a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamantul S.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: Hotărârea pronunțată în rejudecare după casare nu respectă dispozițiile deciziei de casare (decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 12930/63/2008) obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel, Tribunalul București în mod greșit reține că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual privește numai competența materială a instanței de judecată să soluționeze în primă instanță. Însă în decizia de casare amintită, Curtea de Apel Craiova reține că pentru aceeași suprafață de teren de 2.300 m.p.

au fost formulate două notificări, respectiv - din 14 februarie 2002 formulată de O.G., decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998) și de către S.M. care semnează personal notificarea; - din 12 februarie 2002 formulată de moștenitoarea autoarei O.G., pârâta O.C. care semnează personal și de S.M.A. care nu semnează notificarea. Curtea a stabilit că autoarea apelantului a formulat notificare, iar cu privire la hotărârile judecătorești, respectiv sentința nr. 662 din 27 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, decizia nr. 75 din 17 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, și decizia Înaltei Curți, reclamantul nefiind parte, acestea nefiindu-i opozabile. S-a susținut că, în mod eronat Tribunalul, reține că dispoziția 662 din 27 mai 2005 soluționează ambele notificări, nefiind parte în acel litigiu, iar dispoziția nr. 276 pe care o contestă reclamantul este emisă în executarea sentinței nr. 75/2006.

Reclamantul este persoană îndreptățită la restituire, alături de pârâtă, întrucât autoarea sa a formulat notificare, iar Tribunalul Dolj prin sentința civilă nr. 233 din 03 iunie 2004 a admis contestația formulată de O.C., S.C. și V.D., și a trimis dosarul privind terenul de 2.300 m.p., pct. Plai, zona aeroport către UM X din cadrul M.I.R.A. București pentru soluționarea notificărilor, hotărâre ce a rămas definitivă și irevocabilă. De la acest moment, reclamantul, moștenitorul autoarei S.M. nu a mai primit nici act, întrucât O.C. a prezentat procura 879/2004 prin care reclamantul și sora sa împuterniciseră să îi reprezintă. Așa se explică faptul că s-a emis decizia contestată numai pentru O.C.

pentru întreaga suprafață de teren. Tribunalul a apreciat greșit că autoarea pârâtei, O.G., are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întrucât suprafața de 0,23 ha ce face obiectul prezentului litigiu a aparținut acesteia și nu a fost înscrisă la rolul autorului comun S.G. În baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare numitele O.G. și S.M.A. pentru restituirea în natură a acestei suprafețe de teren și acordarea de despăgubiri pentru construcție ( casa cu 2 camere, beci și anexe), notificări înregistrate sub numerele 205/N/2001 și 277/N/2002, Examinând sentința civilă apelată și ansamblul probelor administrate în cauză în raport de motivele de apel invocate și de prevederile legale incidente, Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat.

Corect a reținut prima instanță că, decizia nr. 662 din 27 mai 2005 emisă de Ministrul Administrației și Internelor, decizie prin care s-au soluționat notificările din 14 februarie 2002 și din 12 februarie 2002 a fost contestată numai de intimata O.C., contestația fiind soluționată prin sentința civilă nr. 75 din 17 ianuarie 2006 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, hotărâre judecătorească prin care, reținându-se calitatea intimatei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului de 2.300 m.p., s-a admis contestația, s-a anulat decizia contestată și a fost obligat intimatul Ministerul Administrației și Internelor să emită o nouă decizie prin care să facă reclamantei ofertă de restituire în natură, sau, dacă restituirea în natură nu este posibilă, propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren ce a făcut obiectul notificării.

Împotriva acestei hotărâri Ministerul Administrației și Internelor a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 344 din 08 septembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 16852/3/2005 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul. Hotărârea instanței de fond a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de M.A.I. împotriva hotărârii instanței de apel, prin decizia civilă nr. 1323 din 13 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 16852/3/2005. Respectând sentința civilă sus-menționată, M.A.I. a emis decizia nr. 276 din 17 august 2007 ce este atacată în prezenta cauză de către reclamant.

Contrar celor susținute de apelantul - reclamant, Tribunalul București nu a reținut greșit că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual privește numai competența instanței de judecată de soluționare a cauzei deduse judecății. Este adevărat însă că prin decizia civilă nr. 209 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel Craiova a stabilit în prealabil două aspecte apreciate esențiale pentru a determina competența de soluționare a cauzei, respectiv faptul că reclamantul nu este un terț fată de dispoziția contestată și, legat de prima împrejurare, calificarea litigiului ca fiind un litigiu circumscris domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în acest context s-a reținut că există o notificare privind imobilul în litigiu în care figurează autoarea S.M.A.

împreună cu o altă persoană, reclamantul și sora sa fiind succesori al unuia dintre titularii notificărilor - apreciindu-se, totodată, că notificarea din 14 februarie 2002 și notificarea din 12 februarie 2002, vizând terenul în suprafață de 2.300 m.p. pe care a fost edificată o construcție, în prezent, demolată, echivalează cu una singură. Astfel cum corect a reținut și tribunalul, neatacarea deciziei în termenul prevăzut de lege determină pierderea dreptului la măsuri reparatorii, iar în ce măsură pârâta O.C. nu a respectat mandatul de care s-a făcut vorbire anterior este o problemă ce ține de executarea contractului de mandat invocat, cu efecte numai în ceea ce privește părțile contractante.

În ceea ce privește considerentele hotărârii criticate de apelant care se referă la lipsa calității acestuia de persoană îndreptățită la restituire, alături de intimata - pârâtă O.C., Curtea a considerat că acestea trebuie înlăturate, în condițiile în care s-a reținut deja în cauză existența unui alt impediment insurmontabil în analizarea legalității deciziei contestate sub acest aspect, rezultând din pierderea dreptului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Împotriva deciziei nr. 715/ A din 07 decembrie 2010 a declarat recurs reclamantul S.C. care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Cele două hotărâri - atât decizia cât și sentința - pronunțate în rejudecare după casare nu respectă dispozițiile deciziei de casare (decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 12930/63/2008 ) obligatorii pentru judecătorii fondului.

Se critică soluția instanței de fond care în mod greșit a reținut că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual privește competenta materială a instanței de judecată să soluționeze în primă instanță, însă în decizia de casare amintită, Curtea de Apel Craiova reține că pentru aceeași suprafață de teren de 2300 mp au fost formulate două notificări, respectiv – din 14 februarie 2002 formulată de O.G., decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998) și de către S.M. care semnează personal notificarea din 12 februarie 2002 formulată de moștenitoarea autoarei O.G., pârâta O.C. care semnează personal și de S.M.A. care nu semnează notificarea. În mod eronat Tribunalul București, peste această hotărâre judecătorească, reține că dispoziția nr. 662 din 27 mai 2005 soluționează ambele notificări, reclamanții nefiind parte în acel litigiu, iar dispoziția nr. 276 pe care o contestă este emisă în executarea sentinței nr. 75/2006.

Se susține că tribunalul reține greșit că numai autoarea pârâtei a fost proprietară a acestei suprafețe de teren, critică ce nici nu a mai fost analizată de către instanța de apel, menționându-se doar în considerentele hotărârii că această critică trebuie înlăturată în condițiile în care s-a reținut deja existența unui alt impediment insurmontabil în analizarea legalității deciziei contestate. Ori, considerentele hotărârii pronunțate în apel sunt contradictorii în sensul că, deși inițial se reține că această hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 75 din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă) nu le este opozabilă, la fila 12 se reține că decizia 276 contestată s-a emis în executarea acestei sentințe.

Se susține în drept incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevăd care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, pct. 5 al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces din fața eventualului arbitrariu și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar nerespectarea dispozițiilor legale arătate face ca hotărârea să fie nelegală. În speță, instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, a făcut o analiză efectivă a motivelor de apel invocate în cauză, neputând fi primite criticile recurentului sub aspectul motivării deciziei recurate exclusiv pe jurisprudență. Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente privind calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, la restituirea terenului în litigiu.

În mod just instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește contestația formulată împotriva dispoziției nr. 662 din 27 mai 2005 instanța de fond a reținut doar calitatea pârâtei O.C. la măsuri reparatorii pentru restituirea imobilului teren în suprafață de 2.300 m.p. pentru care această pârâtă a formulat notificare în calitate de moștenitoare a autoarei O.G. Dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevăd că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea atacării deciziei sau dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură de persoana ce se pretinde îndreptățită.

În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței de judecată este de a soluționa calea de atac împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cale de atac pe care reclamantul nu a exercitat-o în cauză. În mod corect instanța de apel a considerat că dispoziția de restituire nr. 662/2005 nu a fost atacată pe calea contestației decât de contestatoarea O.G., recurentul nu a contestat această dispoziție ce soluționase și notificarea din 14 februarie 2002 formulată de O.G. și de S.M.A. și notificarea din 12 februarie 2002 formulată de pârâta O.C. în calitate de moștenitoare a defunctei O.G. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 C. proc.

civ. și se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei civile nr. 715/ A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.