ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 803/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 2163/99/2009, reclamantul H.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iași, anularea Dispoziției nr. 1382 din 5 iulie 2007, emisă de Primărie și retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 221 mp situat în Iași. În motivarea cererii se arată că, prin dispoziția a cărei anulare se solicită reclamantului i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 221 mp teren, însă în mod greșit s-a făcut propunerea de despăgubiri în condițiile legii speciale, atâta timp cât terenul putea fi restituit în natură fiind amplasat în prelungirea proprietății reclamantului.

Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 1636 din 21 octombrie 2009 a respins cererea reclamantului ca nefondată. Pentru a hotărî astfel s-a reținut că, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este lăsată la aprecierea persoanei investite cu soluționarea notificării, neputând constitui o obligație decât în măsura în care terenuri disponibile care pot fi oferite spre compensare, evidențiate pe tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut, în continuare, că în Municipiul Iași nu au fost identificate bunuri și servicii susceptibile de a fi acordate în compensare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, aducând critici de nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că în mod greșit i s-a respins contestația formulată, deoarece terenul solicitat în compensare se află în prelungirea proprietății sale în partea de nord și că acesta a aparținut unchiului său F.D.

Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 50 din 24 martie 2010, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința în sensul că a admis contestația împotriva deciziei nr. 1382 din 5 iulie 2007, pe care a anulat-o și a obligat pârâtul să atribuie în compensare către reclamant terenul în suprafață de 221 mp situat în Iași, parcela CC 1334. În considerentele hotărârii s-a reținut că, reclamantul este moștenitorul defunctului F.D., în baza testamentului întocmit de acesta în favoarea sa, pentru mai multe bunuri materiale precum și imobilul situat în Iași, compus din suprafața de 351 mp teren și o casă de locuit conform certificatului de moștenitor nr. 1093/1995 și că apelantul deține acest teren în baza unui contract de folosință.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nelegală sub aspectul interpretării și aplicării în speță a art. 1, respectiv a art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că în mod greșit s-a admis apelul, s-a desființat sentința tribunalului și s-a acordat termen în compensare în suprafața de 221 mp. - Compensarea este o măsură reparatorie în echivalent care rămâne la latitudinea entității investite cu soluționarea notificării, fiind singura ce poate aprecia dacă va face sau nu o ofertă în acest sens. Termenul generic de bun disponibil regăsit în cuprinsul prevederilor legale, are, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și semnificația că bunul respectiv ce se dorește a fi atribuit în compensare să nu fi fost notificat.

- Bunul atribuit în compensare trebuie să fie egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este posibilă, iar instanța nu a verificat niciuna din condițiile prevăzute de lege și că lipsește acordul de voință al părților. Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed. Față de prevederile art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Acordarea în compensare cu alte bunuri sau servicii este stabilită ca o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Raportat la dispozițiile legale sus arătate, hotărârea recurată este legală, întrucât, în mod corect s-a constatat existența în patrimoniul pârâtei, (unitate notificată) a unei suprafețe de teren ce poate fi acordat în compensare. Concret, terenul solicitat în compensare, se află în patrimoniul unității notificate și este folosit de reclamant începând cu anul 2001 în baza contractului de folosință agricolă care a fost prelungit prin acte adiționale, până în anul 2009, fiind situat, așa cum atestă doar înscrierile depuse la dosar, în Iași, având o suprafață de 221 mp.

Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, respectiv, de art. 11 alin. (8) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării. În cazul în care se face dovada, că există bunuri pe care, în mod arbitrar, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent. Și sub acest aspect dispozițiile legale au fost corect interpretate și aplicate, refuzul Primăriei Municipiului Iași, fiind unul discreționar și nejustificat față de împrejurarea că, terenul solicitat în compensare se afla deja în posesia reclamantului.

Dar, față de motivul de recurs invocat de pârâtă, potrivit cu care bunul atribuit în compensare trebuie să fie egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este posibilă și că nu s-a verificat acest aspect, instanța de apel trebuia să stabilească pe deplin situația de fapt. Dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Față de prevederile textului citat, în scopul pronunțării unei hotărâri legale, instanța trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnice pentru a determina natura bunurilor supuse compensării, în vederea stabilirii echilibrului valoric necesar.

În ipoteza compensării, a nu determina în cazul judecății valoarea bunurilor supuse acestei operațiuni, ar însemna ca aceste acte să fie efectuate de către părți sau doar de către debitor în faza executorie, ceea ce este inadmisibil, deoarece conținutul și întinderea obligației nu pot fi lăsate la aprecierea părților. În plus, o dispoziție judecătorească echivocă sau incompletă ar genera dificultăți de executare, impunând recurgerea la proceduri suplimentare, precum cele din art. 281 și urm. C. proc. civ. sau art. 399 și urm. C. proc. civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI IAȘI împotriva deciziei civile nr. 50 din 24 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.