ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 803/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 2163/99/2009, reclamantul H.H. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Primarul Municipiului Iași, anularea Dispoziției nr. 1382 din 5 iulie

2007, emisă de Primărie și retrocedarea în natură a terenului în suprafață de

221 mp situat în Iași.

În motivarea cererii se arată că,

prin dispoziția a cărei anulare se solicită reclamantului i s-a recunoscut

dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 221 mp teren, însă în mod

greșit s-a făcut propunerea de despăgubiri în condițiile legii speciale, atâta

timp cât terenul putea fi restituit în natură fiind amplasat în prelungirea

proprietății reclamantului.

Tribunalul Iași prin sentința civilă

nr. 1636 din 21 octombrie 2009 a respins cererea reclamantului ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut

că, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este lăsată la aprecierea

persoanei investite cu soluționarea notificării, neputând constitui o obligație

decât în măsura în care terenuri disponibile care pot fi oferite spre compensare,

evidențiate pe tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut, în continuare, că

în Municipiul Iași nu au fost identificate bunuri și servicii susceptibile de a

fi acordate în compensare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, aducând critici de nelegalitate și netemeinicie,

motivat de faptul că în mod greșit i s-a respins contestația formulată,

deoarece terenul solicitat în compensare se află în prelungirea proprietății

sale în partea de nord și că acesta a aparținut unchiului său F.D.

Curtea de Apel Iași prin decizia nr.

50 din 24 martie 2010, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința în

sensul că a admis contestația împotriva deciziei nr. 1382 din 5 iulie 2007, pe

care a anulat-o și a obligat pârâtul să atribuie în compensare către reclamant

terenul în suprafață de 221 mp situat în Iași, parcela CC 1334.

În considerentele hotărârii s-a

reținut că, reclamantul este moștenitorul defunctului F.D., în baza

testamentului întocmit de acesta în favoarea sa, pentru mai multe bunuri

materiale precum și imobilul situat în Iași, compus din suprafața de 351 mp

teren și o casă de locuit conform certificatului de moștenitor nr. 1093/1995 și

că apelantul deține acest teren în baza unui contract de folosință.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul critică hotărârea sub

următoarele aspecte:

- Hotărârea este nelegală sub

aspectul interpretării și aplicării în speță a art. 1, respectiv a art. 26 din

Legea nr. 10/2001, în sensul că în mod greșit s-a admis apelul, s-a desființat

sentința tribunalului și s-a acordat termen în compensare în suprafața de 221 mp.

- Compensarea este o măsură

reparatorie în echivalent care rămâne la latitudinea entității investite cu

soluționarea notificării, fiind singura ce poate aprecia dacă va face sau nu o

ofertă în acest sens.

Termenul generic de bun disponibil

regăsit în cuprinsul prevederilor legale, are, raportat la prevederile Legii

nr. 10/2001 și semnificația că bunul respectiv ce se dorește a fi atribuit în

compensare să nu fi fost notificat.

- Bunul atribuit în compensare

trebuie să fie egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este

posibilă, iar instanța nu a verificat niciuna din condițiile prevăzute de lege

și că lipsește acordul de voință al părților.

Examinând hotărârea recurată prin

prisma criticilor formulate, se constată fondat recursul în considerentele

celor ce succed.

Față de prevederile art. 10 și art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în

natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în

acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Acordarea în compensare cu alte

bunuri sau servicii este stabilită ca o obligație a unității deținătoare, însă

o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a

notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor

bunuri care să poată fi acordate în compensare.

Raportat la dispozițiile legale sus

arătate, hotărârea recurată este legală, întrucât, în mod corect s-a constatat

existența în patrimoniul pârâtei, (unitate notificată) a unei suprafețe de

teren ce poate fi acordat în compensare.

Concret, terenul solicitat în

compensare, se află în patrimoniul unității notificate și este folosit de

reclamant începând cu anul 2001 în baza contractului de folosință agricolă care

a fost prelungit prin acte adiționale, până în anul 2009, fiind situat, așa cum

atestă doar înscrierile depuse la dosar, în Iași, având o suprafață de 221 mp.

Oferirea de bunuri în compensare

este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, respectiv, de art. 11

alin. (8) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar acordarea acestei măsuri nu

este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu

soluționarea notificării.

În cazul în care se face dovada, că

există bunuri pe care, în mod arbitrar, nejustificat, unitatea deținătoare

refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui

imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând

ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent.

Și sub acest aspect dispozițiile

legale au fost corect interpretate și aplicate, refuzul Primăriei Municipiului

Iași, fiind unul discreționar și nejustificat față de împrejurarea că, terenul

solicitat în compensare se afla deja în posesia reclamantului.

Dar, față de motivul de recurs

invocat de pârâtă, potrivit cu care bunul atribuit în compensare trebuie să fie

egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este posibilă și că nu s-a

verificat acest aspect, instanța de apel trebuia să stabilească pe deplin

situația de fapt.

Dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. prevăd că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare,

chiar dacă părțile se împotrivesc.

Față de prevederile textului citat,

în scopul pronunțării unei hotărâri legale, instanța trebuia să dispună

efectuarea unei expertize tehnice pentru a determina natura bunurilor supuse

compensării, în vederea stabilirii echilibrului valoric necesar.

În ipoteza compensării, a nu

determina în cazul judecății valoarea bunurilor supuse acestei operațiuni, ar

însemna ca aceste acte să fie efectuate de către părți sau doar de către

debitor în faza executorie, ceea ce este inadmisibil, deoarece conținutul și

întinderea obligației nu pot fi lăsate la aprecierea părților.

În plus, o dispoziție judecătorească

echivocă sau incompletă ar genera dificultăți de executare, impunând recurgerea

la proceduri suplimentare, precum cele din art. 281 și urm. C. proc. civ. sau

art. 399 și urm. C. proc. civ.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

PRIMARUL MUNICIPIULUI IAȘI împotriva deciziei civile nr. 50 din 24 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează

și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

februarie 2011.