ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1848/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12.067 din 11 noiembrie 2008 a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC D.T.Z.E.C. SRL

București și pe pârâtul M.S.L. domiciliat în oraș Eforie localitatea Eforie

Nord județul Constanța în favoarea Tribunalului Constanța, cu motivarea că în

contractul de intermediere ce constituie obiectul prezentului litigiu nu se

menționează locul încheierii contractului și nici locul unde se va face plata,

astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ., instanța

competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului.

Tribunalul Constanța,

secția comercială, prin sentința civilă nr. 2749/COM din 4 mai 2010 a admis în parte acțiunea reclamantei SC D.T.Z.E.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul M.S.L., în

sensul că a obligat pârâtul către reclamantă la plata comisionului de 2%

inclusiv TVA calculat asupra prețului de 385.000 Euro aferent apartamentului

nr. 4 situat în București sector 1 având număr cadastral 17886/4 înscris în

Cartea Funciară nr. 44329 a localității București sector 1.

A fost respinsă ca

nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata comisionului aferent

garajului nr. 11 precum și cererea la plata sumei de 85.952,22 lei reprezentând

daune contractuale.

În fundamentarea

acestei soluții, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat

contractul de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007, atât reclamanta cât și

pârâtul reclamând neîndeplinirea de către partea adversă a obligațiilor asumate

în temeiul art. 942 și art. 969 C. civ., astfel interpretând în mod diferit

clauzele și efectele convenției.

Înțelegerea dintre

părți constituie un act juridic nenumit, nereglementat explicit de lege, ale

cărui efecte trebuie cercetate prin corelarea tuturor clauzelor sale

deficitare.

Din coroborarea art. 1

pct. 1 și 2 din contract s-a reținut că reclamanta, în calitatea de prestator,

s-a obligat nu numai la propunerea în vederea cumpărării a imobilelor

menționate expres, ci și la oferirea de asistență pentru vizionare, în timpul

perioadei de negociere pentru stabilirea sumei de vânzare, concepția,

întocmirea și legalizarea contractului între proprietar și pârât.

În egală măsură, beneficiarul

s-a obligat să plătească prestatorului comisionul menționat în contract, în

cazul în care cumpără una din variantele cuprinse în art. 1, asupra prețului

negociat cu proprietarul.

A fost menționată

expres și răspunderea beneficiarului la plata comisionului în cazul încheierii

antecontractului/contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, cu

distincțiile prevăzute la art. 4 pct. 2 din contract, sub sancțiunea plății

daunelor în cuantumul inserat la art. 4 pct. 2.

S-a reținut ca

pertinentă apărarea pârâtului conform căreia datorează un comision de 2%

inclusiv TVA, calculat asupra sumei de 385.000 Euro.

S-a avut în vedere și

bogata corespondență purtată între părți, în care se pretindea inițial, plata

unui comision de 2%, erorile materiale efectuate de angajații reclamantei

neputând fi imputate pârâtului, pentru care devin incidente dispozițiile art. 983

C. civ. și anume, când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea

celui ce se obligă.

Plata daunelor

contractuale, constând în dublul comisionului stabilit la pct. 1 a fost

respinsă, obligația de plată fiind imprecisă și interpretabilă, o veritabilă

obligație afectată de modalitatea unei condiții suspensive, de autentificare a

contractului de vânzare-cumpărare la notariat.

Reclamanta nu și-a

dat concursul pentru asistarea pârâtului în vederea finalizării actelor de

vânzare-cumpărare, acestea fiind încheiate prin apelarea la concursul

justiției, în cadrul acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 16511/299/2007

al Tribunalului București.

Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.S.L. împotriva sentinței civile nr. 2749/COM

din 4 mai 2010 și a încheierii de ședință din 12 mai 2009 pronunțate de

Tribunalul Constanța, secția comercială, fiind preluate toate argumentele

expuse anterior.

Instanța de apel a

apreciat că în ceea ce privește natura juridică a cauzei, obiectul litigiului vizează

executarea contractului, care independent de calificarea ca fiind unul numit

sau nenumit, nu ar putea avea o natură civilă în condițiile în care este

încheiat de o societate comercială în scopul desfășurării activității ei

comerciale.

Împotriva deciziei

civile nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal,

a promovat recurs pârâtul M.L.S. care a criticat această hotărâre

judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței date în fond, cu

consecința respingerii și a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la

plata comisionului calculat asupra prețului apartamentului.

Cauza este de natură

civilă și față de valoarea cerută de reclamantă, sub 500.000 lei, competența

revine judecătoriei, în baza art. 1 pct. 1 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ. Chiar dacă una dintre părți este societate comercială, calitatea

de comerciant trebuie dată de săvârșirea actelor de comerț enumerate în art. 3 C.

com., în lipsa acestora aplicându-se dispozițiile art. 4 C. com.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de

recurentul-pârât, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge

recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Atât instanța de fond

cât și cea de apel, au stabilit o corectă situație de fapt și de drept,

dovedind rol activ în aflarea adevărului, respectând în egală măsură părților

dreptul la apărare și accesul deplin la un proces echitabil, finalizând cu

determinarea riguroasă a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate

reciproc potrivit contractului de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007

având ca obiect dobândirea imobilului situat în București, sector 1.

Nu poate fi primită

teza acreditată de recurentul-pârât potrivit căreia prezenta cauză este de

natură civilă și că ar atrage competența materială și teritorială a

Judecătoriei Constanța, greșit fiind soluționat litigiul de Tribunalul

Constanța, secția comercială.

Reglementările

cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. conduc la teza potrivit căreia

procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este sau nu

evaluabil în bani,

rațione materie

, sunt de competența jurisdicției

comerciale.

Codul comercial român

în art. 3 stabilește anumite acte juridice și operațiuni pe care le califică

„fapte de comerț”, prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte de comerț

născându-se raporturi juridice reglementate în exclusivitate de legile

comerciale.

În continuare, art. 4

C. com. expres arată că „se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerț,

celelalte contracte și operațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură

civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

În final, art. 56 C.

com. mai precizează că „dacă un act este comercial, numai pentru una din părți,

toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale,

afară de dispozițiunile privitoare la persoana chiar a comercianților și de

cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Doctrina și

jurisprudența, adoptând teza potrivit căreia enumerarea faptelor de comerț,

expusă anterior potrivit art. 3 C. com. are un caracter enunțiativ, se admite

că pot fi considerate ca fapte de comerț și alte acte și operațiunii care nu se

regăsesc în enumerarea acestui text.

Din expunerea și

coroborarea reglementărilor Codului comercial, rezultă că este consacrat

sistemul obiectiv al dreptului comercial, completat cu un criteriu subiectiv,

astfel că prin stabilirea faptelor de comerț se ajunge la determinarea

calității de comerciant și implicit, la determinarea domeniului dreptului

comercial.

Din verificarea

întregii documentații existente la dosarul cauzei, rezultă că societatea

reclamantă, în calitatea de prestator al contractului de intermediere și-a

îndeplinit parțial obligațiile menționate la art. 1 și art. 2 din contract,

prin aceea că a prezentat beneficiarului ofertele de imobile cu propunerile la

acel moment, încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare sub semnătură privată

care are determinat prețul vânzării și asistarea la încheierea contractului de

promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1703 din 11

iunie 2007 de BNP M. și S.

Din această

perspectivă a fost primită și apărarea pârâtului expusă în întâmpinarea depusă

la instanța de fond, cu referire la cuantumul comisionului și anume că părțile au

convenit asupra unui comision de 2% inclusiv TVA din prețul de achiziție al

imobilului, fapt atestat de înscrisurile și corespondența anexată cererii.

Pentru aceste rațiuni

urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.L.S. împotriva

deciziei criticate, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul M.L.S. împotriva deciziei civile nr. 163/COM din 24

noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 12 mai 2011.