ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1848/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12.067 din 11 noiembrie 2008 a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC D.T.Z.E.C. SRL București și pe pârâtul M.S.L. domiciliat în oraș Eforie localitatea Eforie Nord județul Constanța în favoarea Tribunalului Constanța, cu motivarea că în contractul de intermediere ce constituie obiectul prezentului litigiu nu se menționează locul încheierii contractului și nici locul unde se va face plata, astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc.

civ., instanța competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului. Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2749/COM din 4 mai 2010 a admis în parte acțiunea reclamantei SC D.T.Z.E.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul M.S.L., în sensul că a obligat pârâtul către reclamantă la plata comisionului de 2% inclusiv TVA calculat asupra prețului de 385.000 Euro aferent apartamentului nr. 4 situat în București sector 1 având număr cadastral 17886/4 înscris în Cartea Funciară nr. 44329 a localității București sector 1. A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata comisionului aferent garajului nr. 11 precum și cererea la plata sumei de 85.952,22 lei reprezentând daune contractuale.

În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007, atât reclamanta cât și pârâtul reclamând neîndeplinirea de către partea adversă a obligațiilor asumate în temeiul art. 942 și art. 969 C. civ., astfel interpretând în mod diferit clauzele și efectele convenției. Înțelegerea dintre părți constituie un act juridic nenumit, nereglementat explicit de lege, ale cărui efecte trebuie cercetate prin corelarea tuturor clauzelor sale deficitare. Din coroborarea art. 1 pct. 1 și 2 din contract s-a reținut că reclamanta, în calitatea de prestator, s-a obligat nu numai la propunerea în vederea cumpărării a imobilelor menționate expres, ci și la oferirea de asistență pentru vizionare, în timpul perioadei de negociere pentru stabilirea sumei de vânzare, concepția, întocmirea și legalizarea contractului între proprietar și pârât.

În egală măsură, beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului comisionul menționat în contract, în cazul în care cumpără una din variantele cuprinse în art. 1, asupra prețului negociat cu proprietarul. A fost menționată expres și răspunderea beneficiarului la plata comisionului în cazul încheierii antecontractului/contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, cu distincțiile prevăzute la art. 4 pct. 2 din contract, sub sancțiunea plății daunelor în cuantumul inserat la art. 4 pct. 2. S-a reținut ca pertinentă apărarea pârâtului conform căreia datorează un comision de 2% inclusiv TVA, calculat asupra sumei de 385.000 Euro. S-a avut în vedere și bogata corespondență purtată între părți, în care se pretindea inițial, plata unui comision de 2%, erorile materiale efectuate de angajații reclamantei neputând fi imputate pârâtului, pentru care devin incidente dispozițiile art. 983 C. civ.

și anume, când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Plata daunelor contractuale, constând în dublul comisionului stabilit la pct. 1 a fost respinsă, obligația de plată fiind imprecisă și interpretabilă, o veritabilă obligație afectată de modalitatea unei condiții suspensive, de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare la notariat. Reclamanta nu și-a dat concursul pentru asistarea pârâtului în vederea finalizării actelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind încheiate prin apelarea la concursul justiției, în cadrul acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 16511/299/2007 al Tribunalului București. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.S.L.

împotriva sentinței civile nr. 2749/COM din 4 mai 2010 și a încheierii de ședință din 12 mai 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția comercială, fiind preluate toate argumentele expuse anterior. Instanța de apel a apreciat că în ceea ce privește natura juridică a cauzei, obiectul litigiului vizează executarea contractului, care independent de calificarea ca fiind unul numit sau nenumit, nu ar putea avea o natură civilă în condițiile în care este încheiat de o societate comercială în scopul desfășurării activității ei comerciale. Împotriva deciziei civile nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul M.L.S.

care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței date în fond, cu consecința respingerii și a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata comisionului calculat asupra prețului apartamentului. Cauza este de natură civilă și față de valoarea cerută de reclamantă, sub 500.000 lei, competența revine judecătoriei, în baza art. 1 pct. 1 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Chiar dacă una dintre părți este societate comercială, calitatea de comerciant trebuie dată de săvârșirea actelor de comerț enumerate în art. 3 C. com., în lipsa acestora aplicându-se dispozițiile art. 4 C. com.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurentul-pârât, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente. Atât instanța de fond cât și cea de apel, au stabilit o corectă situație de fapt și de drept, dovedind rol activ în aflarea adevărului, respectând în egală măsură părților dreptul la apărare și accesul deplin la un proces echitabil, finalizând cu determinarea riguroasă a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate reciproc potrivit contractului de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007 având ca obiect dobândirea imobilului situat în București, sector 1. Nu poate fi primită teza acreditată de recurentul-pârât potrivit căreia prezenta cauză este de natură civilă și că ar atrage competența materială și teritorială a Judecătoriei Constanța, greșit fiind soluționat litigiul de Tribunalul Constanța, secția comercială.

Reglementările cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. conduc la teza potrivit căreia procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este sau nu evaluabil în bani, rațione materie , sunt de competența jurisdicției comerciale. Codul comercial român în art. 3 stabilește anumite acte juridice și operațiuni pe care le califică „fapte de comerț”, prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte de comerț născându-se raporturi juridice reglementate în exclusivitate de legile comerciale. În continuare, art. 4 C. com. expres arată că „se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerț, celelalte contracte și operațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

În final, art. 56 C. com. mai precizează că „dacă un act este comercial, numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiunile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”. Doctrina și jurisprudența, adoptând teza potrivit căreia enumerarea faptelor de comerț, expusă anterior potrivit art. 3 C. com. are un caracter enunțiativ, se admite că pot fi considerate ca fapte de comerț și alte acte și operațiunii care nu se regăsesc în enumerarea acestui text. Din expunerea și coroborarea reglementărilor Codului comercial, rezultă că este consacrat sistemul obiectiv al dreptului comercial, completat cu un criteriu subiectiv, astfel că prin stabilirea faptelor de comerț se ajunge la determinarea calității de comerciant și implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial.

Din verificarea întregii documentații existente la dosarul cauzei, rezultă că societatea reclamantă, în calitatea de prestator al contractului de intermediere și-a îndeplinit parțial obligațiile menționate la art. 1 și art. 2 din contract, prin aceea că a prezentat beneficiarului ofertele de imobile cu propunerile la acel moment, încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare sub semnătură privată care are determinat prețul vânzării și asistarea la încheierea contractului de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1703 din 11 iunie 2007 de BNP M. și S. Din această perspectivă a fost primită și apărarea pârâtului expusă în întâmpinarea depusă la instanța de fond, cu referire la cuantumul comisionului și anume că părțile au convenit asupra unui comision de 2% inclusiv TVA din prețul de achiziție al imobilului, fapt atestat de înscrisurile și corespondența anexată cererii.

Pentru aceste rațiuni urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.L.S. împotriva deciziei criticate, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.L.S. împotriva deciziei civile nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 mai 2011.