ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1795 din 02 noiembrie 2010 pronunțată în dosar nr. 2834/115/2010, Tribunalul

Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul T.S.P.,

în calitate de descendent de gradul I după tatăl său, T.S., împotriva pârâtului

S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și a

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000

Euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, f

ără

cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut și

a descris amplu condițiile severe de detenție și tratamentul inuman la care a

fost supus tatăl reclamantului în cei 7 ani, precum și suferințele întregii

familii, care, după condamnarea tatălui, a fost deportată în Bărăgan.

Tribunalul a

constatat că, prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al

condamnatului și al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind

exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la un loc de muncă

corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu,

îngreunând practic viața persoanei condamnate și a membrilor familiei în

societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei

umane.

Astfel, este evidentă

lipsirea tatălui reclamantului de libertate, cu consecințele suferite pe plan

psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală,

demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege,

fiind expus disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce

i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea

umană.

Chiar dacă nu există

un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și

psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele

alinări sau satisfacții, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate

fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința. De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu,

și nu prejudiciu ca atare.

În aceste condiții,

s-a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este

întemeiată, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile.

Prin decizia civilă nr.

334 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamantul T.S.P.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, reclamantul T.S.P. a solicitat respingerea apelului, cu

motivarea că suma acordată este nesatisfăcătoare în raport de suferințele

îndurate de tatăl său datorită abuzurilor regimului comunist, cerând și

reanalizarea acțiunii sale în pretenții, respectiv acordarea întregii sume

cerute cu titlu de daune morale.

Cu privire la această

din urmă solicitare, instanța, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea acestei

cereri, raportat la faptul că reclamantul T.S.P. nu a înțeles să atace

hotărârea primei instanțe, aspect ce urmează a fi analizat cu prioritate,

modificarea (schimbarea) cuantumului sumei acordate de către tribunal cu titlu

de daune morale putând fi obținută doar ca urmare a exercitării căilor de atac

prevăzute de lege, și nu pe calea întâmpinării formulate cu privire la apelul

declarat de partea adversă.

În ceea ce privește

apelul declarat de către pârât, instanța a reținut incidența Deciziei nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele deciziei Curții Constituționale în cauza de față, instanța de apel a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și

de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, s-a

constatat că este aplicabil și art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010)], iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile

Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea

ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca

normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a admis apelul pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamant, se impune a constata că acesta

s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate

conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu

acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una

materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare,

acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților

comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului

reclamantului, astfel că și afectarea psihică a acestuia, din perspectiva

prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.S.P.

Prin motivele de

recurs, reclamantul a reiterat aspecte de fond, privind represaliile la care a

fost supus tatăl său în perioada regimului comunist, condamnarea politică

aplicată, traumele fizice și psihice încercate de acesta în perioada celor 8

ani de temniță grea, precum și după detenție, fiindu-i afectată întreaga viață.

A solicitat a se avea

în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, valorile lezate,

importanța acestora, amploarea suferințelor și durata acestora și consecințele

acestor vătămări, impunându-se o reparație integrală și echitabilă a

prejudiciului moral suferit.

Înalta

Curte, la termenul din 16 martie 2012, a invocat excepția nulității recursului,

față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite

pentru următoarele considerente:

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, deși nu se prevede în mod

expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluția pronunțată de instanța a cărei

hotărâre se atacă.

Astfel, prin decizia dată, instanța de apel

a schimbat în tot

soluția primei instanțe prin care reclamantului i-au fost acordate

daune morale, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca

neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

(M. Of. nr. 761/15.11.2010), în condițiile în care decizia recurată a fost

pronunțată ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei

Curții Constituționale.

P

rin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe

care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele

imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a

susține critici prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară

în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și care să se încadreze

în ipotezele normei menționate.

Astfel, era necesar ca recurentul reclamant să formuleze

critici care să vizeze decizia instanței de apel prin care cererea sa de

despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunțării deciziei Curții

Constituționale și nu să invoce aspecte privind fondul cauzei, ce nu au fost

analizate prin decizia recurată.

Constatând că recurentul nu a formulat critici de

nelegalitate la adresa deciziei de apel, susceptibile de a fi evaluate din

perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază

că în cauză este incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art.

306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul

T.S.P.

împotriva

deciziei civile nr. 334 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2012.