ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1795 din 02 noiembrie 2010 pronunțată în dosar nr. 2834/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul T.S.P., în calitate de descendent de gradul I după tatăl său, T.S., împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, f ără cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut și a descris amplu condițiile severe de detenție și tratamentul inuman la care a fost supus tatăl reclamantului în cei 7 ani, precum și suferințele întregii familii, care, după condamnarea tatălui, a fost deportată în Bărăgan.

Tribunalul a constatat că, prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al condamnatului și al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei condamnate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Astfel, este evidentă lipsirea tatălui reclamantului de libertate, cu consecințele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expus disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.

Chiar dacă nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, și nu prejudiciu ca atare. În aceste condiții, s-a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

Prin decizia civilă nr. 334 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul T.S.P. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul T.S.P. a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că suma acordată este nesatisfăcătoare în raport de suferințele îndurate de tatăl său datorită abuzurilor regimului comunist, cerând și reanalizarea acțiunii sale în pretenții, respectiv acordarea întregii sume cerute cu titlu de daune morale.

Cu privire la această din urmă solicitare, instanța, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea acestei cereri, raportat la faptul că reclamantul T.S.P. nu a înțeles să atace hotărârea primei instanțe, aspect ce urmează a fi analizat cu prioritate, modificarea (schimbarea) cuantumului sumei acordate de către tribunal cu titlu de daune morale putând fi obținută doar ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege, și nu pe calea întâmpinării formulate cu privire la apelul declarat de partea adversă. În ceea ce privește apelul declarat de către pârât, instanța a reținut incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele deciziei Curții Constituționale în cauza de față, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, s-a constatat că este aplicabil și art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010)], iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a admis apelul pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamant, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantului, astfel că și afectarea psihică a acestuia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.S.P. Prin motivele de recurs, reclamantul a reiterat aspecte de fond, privind represaliile la care a fost supus tatăl său în perioada regimului comunist, condamnarea politică aplicată, traumele fizice și psihice încercate de acesta în perioada celor 8 ani de temniță grea, precum și după detenție, fiindu-i afectată întreaga viață.

A solicitat a se avea în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, valorile lezate, importanța acestora, amploarea suferințelor și durata acestora și consecințele acestor vătămări, impunându-se o reparație integrală și echitabilă a prejudiciului moral suferit. Înalta Curte, la termenul din 16 martie 2012, a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, deși nu se prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluția pronunțată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Astfel, prin decizia dată, instanța de apel a schimbat în tot soluția primei instanțe prin care reclamantului i-au fost acordate daune morale, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), în condițiile în care decizia recurată a fost pronunțată ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale. P rin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., fiind astfel îndrituită la a susține critici prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și care să se încadreze în ipotezele normei menționate. Astfel, era necesar ca recurentul reclamant să formuleze critici care să vizeze decizia instanței de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale și nu să invoce aspecte privind fondul cauzei, ce nu au fost analizate prin decizia recurată. Constatând că recurentul nu a formulat critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, susceptibile de a fi evaluate din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că în cauză este incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul T.S.P. împotriva deciziei civile nr. 334 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.