ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 969/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 969/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2055 din 09 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr.

2079/30/2010, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamantul

R.I. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P.

Timiș.

În consecință,

instanța a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive

constând în deportarea în străinătate a autorului reclamantului după data de 23

august 1944 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2000 euro

în echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale.

Instanța a avut în

vedere că deportarea antecesorului reclamantului în U.R.S.S. este o măsură ce

intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009, că acesta este

îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral

suferit, însă într-un cuantum rezonabil, suma de 30.000 euro solicitată de

reclamant neavând acest caracter.

Împotriva sentinței

au declarat apeluri părțile care au criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Reclamanta a

solicitat modificarea ei în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată și obligarea pârâtului la despăgubiri într-un cuantum apropiat de

plafonul introdus de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, invocând gravitatea

atingerii aduse valorilor nepatrimoniale indicate în cererea de chemare în

judecată.

Pârâtul a solicitat

schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau,

în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate. În

motivare, a învederat că reclamantul nu a făcut dovada calității procesual

active depline, că antecesorul acestuia nu a suferit o condamnare în sensul

Legii nr. 221/2009, că situația în cauză excede obiectului de reglementare al

legii și că instanța nu a făcut o apreciere rezonabilă a prejudiciului moral

suferit de persoana deportată.

Prin decizia civilă

nr. 259 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P.

Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2055/ PI din 09 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 2079/30/2010 în contradictoriu cu

reclamantul R.I.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată

formulată de reclamant.

A menținut în rest

sentința.

A respins apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri.

În motivarea deciziei

s-a reținut chiar dacă antecesorul reclamantului a fost supus unei măsuri

administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din

U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.

(1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele

provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții

limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie

– februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca

măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis

deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe

teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la

reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în

muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată

și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu

de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța),

contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea

etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței

cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și

sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost

decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces

finalizându-se în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu

România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că

erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată

de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa la articolul

18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor

îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că

această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost

lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea

Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu

vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și

30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și

persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor

Regelui Mihai I și ale Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de

cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, Curtea a

reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în

U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990-republicat.

În această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990

republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost

reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În continuare,

instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca

nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic

sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și,

respectiv, pentru succesorii acestora.

Cum nici Parlamentul

și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai sus-arătate de

acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la data

publicării dispozițiilor menționate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform

art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și art. 147 alin. (1),

(4) din Constituție.

Această încetare s-a

produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre

stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării

prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui

beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării

neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate

între părți.

În consecință,

aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față este în concordanță

cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea

dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.I., invocând îndrept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii

reținând incidența în cauză a efectelor deciziilor Curții Constituționale, în

condițiile în care constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a avut loc după introducerea acțiunii

și pronunțarea instanței de fond, fiind încălcat principiul neretroactivității

legii civile.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Efectele deciziilor

nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 259 din 16

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012.