ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 969/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2055 din 09 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 2079/30/2010, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamantul R.I. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș. În consecință, instanța a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în deportarea în străinătate a autorului reclamantului după data de 23 august 1944 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2000 euro în echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale. Instanța a avut în vedere că deportarea antecesorului reclamantului în U.R.S.S. este o măsură ce intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009, că acesta este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit, însă într-un cuantum rezonabil, suma de 30.000 euro solicitată de reclamant neavând acest caracter.

Împotriva sentinței au declarat apeluri părțile care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Reclamanta a solicitat modificarea ei în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la despăgubiri într-un cuantum apropiat de plafonul introdus de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, invocând gravitatea atingerii aduse valorilor nepatrimoniale indicate în cererea de chemare în judecată. Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate. În motivare, a învederat că reclamantul nu a făcut dovada calității procesual active depline, că antecesorul acestuia nu a suferit o condamnare în sensul Legii nr. 221/2009, că situația în cauză excede obiectului de reglementare al legii și că instanța nu a făcut o apreciere rezonabilă a prejudiciului moral suferit de persoana deportată.

Prin decizia civilă nr. 259 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2055/ PI din 09 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 2079/30/2010 în contradictoriu cu reclamantul R.I. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. A menținut în rest sentința. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri. În motivarea deciziei s-a reținut chiar dacă antecesorul reclamantului a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și ale Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). Prin urmare, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990-republicat. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În continuare, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora. Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai sus-arătate de acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la data publicării dispozițiilor menționate în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și art. 147 alin. (1), (4) din Constituție. Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.I., invocând îndrept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii reținând incidența în cauză a efectelor deciziilor Curții Constituționale, în condițiile în care constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a avut loc după introducerea acțiunii și pronunțarea instanței de fond, fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 259 din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.