ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 684 din 31 octombrie

2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul L.M. în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj,

a anulat hotărârea nr. 22611 din 11 februarie 2008 emisă de

pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască

reclamantului calitatea de refugiat în perioada 1 ianuarie 1941 – 6 martie 1945

și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând

cu data de 1 octombrie 2007.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

Din declarațiile martorilor B.I.

și F.I. rezultă că reclamantul împreună cu

părinții săi s-au refugiat din localitatea de domiciliu –

Gherla, Județul Cluj în localitatea Sărmaș, Județul Cluj în

cursul lunii decembrie 1940, în urma persecuțiilor din motive etnice

exercitate în localitatea de domiciliu, reîntorcându-se în localitatea de

domiciliu în cursul lunii septembrie 1945.

Astfel fiind, Curtea de Apel a

reținut că reclamantul a făcut dovada refugiului determinat de

persecuțiile din motive etnice și se încadrează în prevederile art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 299 și urm.

și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj susține

că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantului

drepturile solicitate în baza declarațiilor date de martori, care nu sunt

clare și nu se susțin reciproc și în condițiile în care, în

prezent, 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declarații de

martori și pe faptul că la Arhivele Naționale nu există

înscrisuri oficiale doveditoare. Mai susține recurenta-pârâtă

că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este

necesar să existe două surse de informație care să indice

aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare,

motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din

refugiu. În esență, se susține că în privința

reclamantului datele sunt insuficiente și contradictorii pentru a

justifica acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare și că

declarațiile notariale date de martori sunt dovezi precare și pot

face dovada până la înscrierea în fals. Mai susține

recurenta-pârâtă că hotărârea instanței de fond se întemeiază

pe o singură depoziție de martor, probă insuficientă în

raport cu dispozițiile legale.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în

materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

„beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean

român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (1) și

(2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002

„dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor

prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul

în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1)

din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

Este de reținut faptul că,

în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar

cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că

„stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori

nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza

normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de

competența exclusivă a instanței judecătorești”

(Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit.

c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor

asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamantul a depus

diligențe necesare pentru a obține acte oficiale de la organele

competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum

rezultă din adresa (dosarul de fond) emisă de Direcția

Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, în care se

menționează că, în documentele deținute de instituție,

nu figurează L.A. (mama reclamantului) sau L.M. (fiul, reclamant în

prezenta cauză).

Astfel fiind, întemeiat

instanța a avut în vedere declarațiile date în fața

instanței de martorii B.I. (la dosarul de fond) și F.I. (dosarul de

fond), precum și declarațiile notariale ale celor doi martori (dosarul

de fond), care atestă, cu caracter unitar, că reclamantul s-a

refugiat din localitatea de domiciliu – Gherla, Județul Cluj în

localitatea Sărmaș, Județul Cluj în cursul lunii decembrie 1940,

în urma persecuțiilor din motive etnice exercitate în localitatea de

domiciliu, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în cursul lunii

septembrie 1945.

Critica din recurs referitoare la

faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe baza unei singure

depoziții de martor este neîntemeiată, întrucât, așa cum s-a

arătat anterior, Curtea de Apel s-a pronunțat pe baza celor două

declarații de martori date în fața instanței, precum și în

raport cu celelalte înscrisuri depuse în probațiune.

În privința mijloacelor de

probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform

cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și

utilă cauzei, aceste caracteristici fiind lăsate la aprecierea

instanței învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în cauză, se reține

că instanța fondului a realizat o corectă analiză și

apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că

reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel fiind, Curtea de Apel a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu

respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, și în raport cu jurisprudența

Instanței Supreme, precum și a normelor și principiilor de

procedură civilă referitoare la administrarea și analiza

mijloacelor de probă.

Față de cele arătate,

Curtea constată că sentința civilă atacată este

legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 684 din

31 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 mai 2010.