ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 28 decembrie 2009, reclamantele L.F., L.G. și S.V.

au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata

sumei de 150.000 euro pentru fiecare reclamantă, sau echivalentul în lei la

data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea autorului comun, C.I.G.

Prin sentința civilă nr.

648 din 11 mai 2010 Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și l-a obligat

pe pârât să plătească fiecărei reclamante suma de câte 100.000 euro, cu titlu

de despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 40 din 7 mai 1958

pronunțată de Tribunalul Militar, Regiunea a II-a Militară în Dosarul nr. 59/1958,

autorul reclamantelor, C.I.G., a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani muncă

silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale,

pentru favorizare la crima de uneltire, prevăzută de art. 6 alin. (1) combinat

cu art. 1 lit. c) din Decretul 199/1950, cu aplicarea art. 7 și art. 4 din

același decret. În anul 1964 autorul reclamantelor a fost eliberat, iar în anul

1987 acesta a decedat.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, instanța a apreciat că suma de 150.000 euro pretinsă

de fiecare reclamantă este exagerată și a stabilit că acordarea unor

despăgubiri în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare reclamantă asigură o

satisfacție echitabilă.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele, pârâtul Statul Român și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 67

din 14 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și a schimbat în tot sentința civilă nr.

648 din 11 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul respingerii

acțiunii. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamante.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că, ulterior pronunțării sentinței

prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantelor, respectiv la data de 15

decembrie 2010, s-a publicat în M. Of. al României nr. 761 decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, la data

soluționării celor trei apeluri declarate în cauză (în condițiile în care, în

intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of.,

Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției) dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele juridice.

Instanța de apel a

apreciat că o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai

existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general,

reglementat de legea fundamentală a statului, iar decizia Curții

Constituționale care admite o excepție de neconstituționalitate este, conform

Constituției, de aplicare imediată și obligatorie pentru toate autoritățile

publice, inclusiv puterea judecătorească și produce efecte erga omnes,

constituind totodată izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale

nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional.

În cauza pendinte

judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, ci a

aplicabilității legii constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme

de interes public.

Norma constituțională

produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu

norma de drept a cărei constituționalitate este supusă verificării, raporturi

ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de

constituționalitate.

În speță se pune în

realitate problema concurenței dintre interesul privat al reclamantului și cel

public, general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență interesul

privat în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și organizare

a Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice concordanța normelor

de drept cu cele ale legii fundamentale.

În condițiile

acestea, la data soluționării apelurilor și prin efectul normelor care

reglementează această cale de atac, verificarea legalității hotărârii fondului

trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluționării apelului și

nu în funcție de cea existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel

se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă

și în același timp executorie.

În acest context,

instanța de apel nu poate să mențină ca valide drepturi acordate de prima

instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data

soluționării apelurilor, întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunța

deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții

constatată neconstituțională.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantele L.F., R.G. și S.V., invocând motive de recurs ce se pot în cadra

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantele arată că în mod greșit instanța de apel a

făcut aplicarea deciziei de neconstituționalitate în cadrul litigiului aflat în

curs de soluționare, cu consecința încălcării principiului neretroactivității

legii. Se mai susține de către recurente că decizia recurată încalcă principiul

nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia

în situații egale tratamentul juridic aplicat nu poate să fie diferit.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție

și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ,

hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.F., R.G. și S.V. împotriva

deciziei nr. 67 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 februarie 2012.