Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 17.02.2012
respins

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2012

HOTĂRÂRE
17.02.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 decembrie 2009, reclamantele L.F., L.G. și S.V. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 euro pentru fiecare reclamantă, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului comun, C.I.G. Prin sentința civilă nr. 648 din 11 mai 2010 Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante suma de câte 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 40 din 7 mai 1958 pronunțată de Tribunalul Militar, Regiunea a II-a Militară în Dosarul nr. 59/1958, autorul reclamantelor, C.I.G., a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, pentru favorizare la crima de uneltire, prevăzută de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. c) din Decretul 199/1950, cu aplicarea art. 7 și art. 4 din același decret. În anul 1964 autorul reclamantelor a fost eliberat, iar în anul 1987 acesta a decedat. Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța a apreciat că suma de 150.000 euro pretinsă de fiecare reclamantă este exagerată și a stabilit că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare reclamantă asigură o satisfacție echitabilă.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele, pârâtul Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova. Prin decizia nr. 67 din 14 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și a schimbat în tot sentința civilă nr. 648 din 11 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul respingerii acțiunii. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, ulterior pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantelor, respectiv la data de 15 decembrie 2010, s-a publicat în M. Of.

al României nr. 761 decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, la data soluționării celor trei apeluri declarate în cauză (în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției) dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Instanța de apel a apreciat că o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului, iar decizia Curții Constituționale care admite o excepție de neconstituționalitate este, conform Constituției, de aplicare imediată și obligatorie pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească și produce efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional. În cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, ci a aplicabilității legii constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

Norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate. În speță se pune în realitate problema concurenței dintre interesul privat al reclamantului și cel public, general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență interesul privat în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și organizare a Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice concordanța normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.

În condițiile acestea, la data soluționării apelurilor și prin efectul normelor care reglementează această cale de atac, verificarea legalității hotărârii fondului trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluționării apelului și nu în funcție de cea existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în același timp executorie. În acest context, instanța de apel nu poate să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării apelurilor, întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunța deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele L.F., R.G. și S.V., invocând motive de recurs ce se pot în cadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele arată că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea deciziei de neconstituționalitate în cadrul litigiului aflat în curs de soluționare, cu consecința încălcării principiului neretroactivității legii. Se mai susține de către recurente că decizia recurată încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia în situații egale tratamentul juridic aplicat nu poate să fie diferit.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.F., R.G. și S.V. împotriva deciziei nr. 67 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-01-12
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2012
Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 36434/3 din 17 septembrie 2009 N.J. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicit
ÎCCJ 2012-03-22
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 3819/105/2010, reclamantul N.R. a chemat în judecată pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, p
ÎCCJ 2012-03-07
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2012
Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 7 octombrie 2009, C.M. și P.O. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., obligarea pârâtului
ÎCCJ 2012-05-08
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2347/2012
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea reclamanții P.I., P.C.C. și M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Pu
ÎCCJ 2012-05-09
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2411/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanții I.I. și M.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministeru
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă