ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1127 din 25 iunie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată, la 14 aprilie 2008, de V.J., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.E.F., vizând acordarea despăgubirilor bănești ce i se cuvin, în calitate de persoană îndreptățită, pentru bunurile ce au aparținut autorului său S.D., fostul proprietar al societății comerciale S.T.D., naționalizată prin Legea nr. 119/1948, societate care avea în patrimoniu un imobil construcție, teren și parcul compus din 32 de vase fluviale, utilizate pentru desfășurarea activității de navigație.

S-a dispus în consecință, obligarea pârâtului să acorde despăgubirile bănești ce se cuvin reclamantei în calitate de persoană îndreptățită, pentru flotila dunăreană ce a aparținut întreprinderii de navigație S.T.D., cuantumul despăgubirilor acordate urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituire, aspect analizat și soluționat cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, se arată, statul a naționalizat abuziv societatea comercială S.T.D.

care a aparținut autorului reclamantei, ce avea în patrimoniu atât imobilul construcție și teren situat în Brăila, cât și flotila de vase dunărene, utilizate în desfășurarea activității de navigație, menționate în lista anexă la Legea nr. 119/1948, secțiunea vase fluviale și maritime. Urmare răspunsurilor comunicate de deținătorii indicați de Primăria Brăila, în sensul că niciuna din navele precizate nu există în patrimoniul lor, reclamanta a înaintat notificarea din 25 ianuarie 2008, către M.E.F. care, nu a înțeles însă să dea un răspuns, în sensul emiterii unei decizii motivate, conform cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În lipsa acestui răspuns, tribunalul a apreciat, făcând trimitere la dispozițiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, că este competent să soluționeze cererea, pe fond și a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind astfel îndreptățită, urmare preluării abuzive a bunurilor și imposibilității restituirii în natură, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cât privește cererea de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa de folosință a bunurilor preluate abuziv, respectiv folosința navelor fluviale, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere poate fi promovată „cu succes”, doar după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii prin care se constată preluarea fără titlu valabil a flotilei de vase ce a aparținut autorului reclamantei. În adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubiri al reclamantei se va naște la data la care deținătorul bunurilor preluate abuziv va lua cunoștință de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că bunurile respective nu aparțin statului.

Chiar dacă, conchide instanța fondului, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, atributele dreptului de proprietate se exercită însă nu imediat, ci numai după primirea hotărârii judecătorești de restituire, rămasă definitivă. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă care, în esență cu aceeași motivare, prin decizia nr. 46/ A din 22 ianuarie 2009, a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.E.F. Recursul declarat în cauză, de același pârât, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că atât prima instanță cât și instanța de apel nu au stabilit decât faptul că în cauză, pârâtul are calitate procesuală pasivă, deoarece deși aparent, au fost identificate opt unități deținătoare, s-a dovedit că acestea nu sunt cu adevărat unități deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din acest act normativ. Nu s-a lămurit însă, mai reține instanța supremă, deși au existat critici ale pârâtului sub acest aspect, dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite drept bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare în construcție sau, de fapt, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din același act normativ.

Mai mult, avându-se în vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima instanță și nici instanța de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeași lege, mai ales că reclamanta a solicitat restituirea unor bunuri aparținând unei societăți comerciale și nu unei persoane fizice, or ambele instanțe au făcut aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din lege. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M.F.P.

iar prin decizia nr. 68/ A din 22 aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că întrucât S.T.D. era asociat al societății comerciale cu aceeași denumire, de la care s-au naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, imobilul, care reprezenta sediul firmei, cât și flotila de vase, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ, care recunosc posibilitatea persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive, precum și moștenitorilor legali și testamentari ai acestora, să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, se mai arată, sunt de generală aplicare, noțiunea de „utilaje” și „instalații” trebuind interpretată în sens larg, în ideea de a cuprinde toate bunurile care au servit la desfășurarea activității persoanei juridice naționalizate și care au reprezentat elemente de activ, în patrimoniul acesteia. Recursul declarat în cauză, de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a casat hotărârile atacate iar în fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta V.J., continuată de moștenitorul legal al acesteia, H.D.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că instanța de trimitere a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 6 din lege niciuna din ipotezele reglementate prin alin. (1) și (2) ale acestui text, neregăsindu-se în speță, pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptățit la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel se arată, conform cu art. 6 alin. (1) teza 2 din acest act normativ, în sfera de reglementare a legii intră și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcțiile preluate abuziv. Alin. (2) al textului, dispune că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

Or, în ambele situații, legiuitorul face trimitere la bunuri, ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor, ci prin destinație. Încorporate sau nu, mai reține instanța supremă, în construcția preluată abuziv sau doar incluse în categoria „utilajelor și instalațiilor”, pentru a se acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege, este necesar a se face dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speță, nu s-a administrat. Totodată nu este îndeplinită niciuna din cerințele art. 6 alin. (2) din lege reținut de instanța de apel ca, fiind mai degrabă incident în cauză, în condițiile în care obiectul litigiului îl formează bunuri mobile, atât prin natura cât și prin destinația lor atât în accepțiunea codului comercial cât și a O.G.

nr. 42 din 28 august 1997. Din perspectiva îndeplinirii celorlalte condiții cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în categoria „utilajelor și instalațiilor”, s-a reținut că simpla împrejurare că pe fișele matricole ale celor 32 de nave fluviale, exista mențiunea naționalizării în baza Legii nr. 119/1948, nu poate conduce automat la concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul ce reprezenta sediul societății. Nu în ultimul rând, se concluzionează, restituirea în cazul utilajelor și instalațiilor este condiționată de existența lor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) al acestui act normativ dispunând că măsurile reparatorii nu se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”.

Or, existența fizică a celor 32 de nave fluviale nu a fost dovedită de reclamant, iar unitățile pretins deținătoare nu au confirmat că ar avea în patrimoniul lor vreunul din bunurile ce au făcut obiectul litigiului de față. La data de 27 aprilie 2001, H.D. a solicitat revizuirea acestei din urmă hotărâri, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2, 3, 5, 7 alin. (2) și 9 C. proc. civ. În motivarea căii extraordinare de atac, revizuientul critică decizia dată în soluționarea recursului, după cum urmează: - hotărârea a fost pronunțată minus petita întrucât nu s-a analizat dreptul efectiv la despăgubiri și temeiul de drept invocat prin cererea introductivă și anume art. 28 coroborat cu art. 2 lit. a) al Legii nr. 10/2001.

Totodată, nu s-a analizat puterea de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile depuse la dosar și care atestă incidența Legii nr. 10/2001, în cererea dedusă judecății, dar și a ipotezelor în care legea reparatorie consideră întemeiată acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite. - hotărârea s-a pronunțat și extra petita, asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Astfel, în considerente se regăsește analiza unor situații și ipoteze teoretice survenite prin pronunțarea deciziei din apel, după casare, în temeiul unor dispoziții din Legea nr. 10/2001, ce nu au constituit cadrul procesual fixat de părți. - prin constatarea teoretică, în temeiul unei prezumții judecătorești, că obiectul pricinii nu se mai află în ființă, respectiv că navele fluviale au fost casate, distruse sau înlocuite, fără a se preciza de către instanță momentul de la care bunurile preluate abuziv nu mai sunt în ființă ca atare, sunt întrunite cerințele pct. 3 al art. 322 C. proc.

civ., întrucât soluția corectă ar fi fost casarea hotărârii și a se „pune în vedere” părții să-și completeze acțiunea, prin precizarea temeiului de drept aplicabil unei noi situații de fapt. - există hotărâri potrivnice, date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. În susținerea acestui motiv de revizuire, se face trimitere la: 1). decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în opinia revizuientului, reprezintă autoritate de lucru judecat în privința calității de persoană îndreptățită a autoarei reclamantului, incidenței Legii nr. 10/2001 în privința obiectului pretenției și preluării navelor împreună cu sediul, incidenței art. 2 lit. a) din lege și respectiv neincidenței art. 6 alin. (2), restituirea „prioritară” în natură a vaselor fluviale, prin obligarea la identificarea deținătorilor.

2). sentința civilă nr. 3337 din 2 iulie 2003 a Judecătoriei Brăila prin care se retrocedează reclamantei numai imobilul construcție, parte a patrimoniului Întreprinderii de transport S.T.D. 3). decizia nr. 8334 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, dată în litigiul dintre V.J. și Secretariatul de Stat al Guvernului. 4). sentința civilă nr. 1127/2008, dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat prin menținerea soluției de acordare a despăgubirilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 8335/2009, irevocabilă.

Contrarietatea acestor hotărâri, cu decizia supusă revizuirii, mai arată revizuientul, derivă din considerentele și dispozitivul acestora, în sensul că, anterior soluționării prezentei cauze s-a decis că autoarea sa este persoană îndreptățită la restituirea în natură sau la acordarea despăgubirilor, în situația prevăzută de art. 28 al legii reparatorii, pretenția dedusă judecății încadrându-se în art. 2 lit. a) din legea specială, în orice ipoteză. - revizuientul consideră aplicabile și dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pentru faptul că în jurisprudența C.E.D.O. se statuează constant asupra dreptului persoanelor îndreptățite la despăgubiri în situația preluării bunurilor lor ca urmare a unor măsuri abuzive ale statelor.

Acest motiv este aplicabil, conchide revizuientul, și în sensul că hotărârile C.E.D.O. au caracter de putere de lucru interpretat, drept pentru care, autoritatea judecătorească nu poate soluționa un litigiu similar, care a fost soluționat și interpretat de C.E.D.O., în sensul respingerii dreptului la despăgubiri efective și la un proces echitabil. Se invocă în acest sens, practica C.E.D.O. în materia acordării despăgubirilor și restituirii proprietăților, inclusiv decizia pilot pronunțată în cauza M.A. și alții, împotriva României. Ulterior depunerii acestor motive de revizuire, H.D., printr-o cerere completatoare, invocă și motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., arătând că ulterior pronunțării deciziei atacate, a intrat în posesia actului înregistrat la 12 iulie 2011 din al cărui conținut reiese că draga O., fostă M., figura în patrimoniul S.N.D.

Giurgiu, în stare de funcționare la data adoptării Legii nr. 10/2001, fiind casată abia în anul 2007. Înscrisul, susține revizuientul, întrunește cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că exista la data pronunțării deciziei atacate și nu a putut fi prezentat dintr-o împrejurare, mai presus de voința celui în cauză, fiind reținut de unitatea deținătoare, notificată în cadrul procedurii administrative. Actul, se mai arată, are un caracter determinant, apt de a conduce la o altă concluzie decât cea reținută de instanța de recurs. Cererea de revizuire urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed. Se constată, din examinarea hotărârii a cărei retractare se solicită, că niciuna din cele trei ipoteze vizate de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., minus petita, plus petita și extra petita, ce exprimă nesocotirea aceluiași principiu procedural: disponibilitatea procesuală, nu se regăsesc în speță. Astfel, instanța de recurs s-a pronunțat în limitele în care a fost sesizată, respectiv în limitele cererii de recurs cu care a fost investită, cerere prin care recurentul Statul Român prin M.F.P. a invocat lipsa unui probatoriu concludent care să ateste că flotila în litigiu, făcea parte din fondul de comerț al societății în discuție precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe considerentul că vasele de navigație sunt, prin excelență bunuri mobile care, indiferent de condițiile în care au fost preluate, nu pot face obiect de reglementare al legii speciale de reparație.

Totodată, s-a menționat în mod expres că, sub aspectul respectării de către instanța de trimitere a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu constituie autoritate de lucru judecat sub aspectul reținerii calității de persoană îndreptățită a reclamantei și respectiv a calificării bunurilor ce fac obiectul litigiului, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Astfel, făcându-se aplicațiunea art. 313 C. proc.

civ., prin prima decizie de casare s-a reținut că nu se poate lua o hotărâre asupra fondului atâta vreme cât împrejurările de fapt și de drept nu au fost pe deplin stabilite, una din acestea fiind posibilitatea aplicării în cauză a art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv lămurirea chestiunii dacă navele fluviale solicitate pot fi socotite drept bunuri mobile devenite imobile prin încorporare sau este incident alin. (2) al textului în sensul că acestea ar intra în categoria utilajelor și instalațiilor preluate odată cu imobilul. Cât privește art. 28 al Legii nr. 10/2001, incidența acestuia a fost reținută în considerarea aprecierii ca nefondată a criticii formulată de recurent, vizând lipsa calității sale procesuale pasive.

Cel de-al treilea motiv de revizuire, prevăzut de pct. 3 al art. 322 C. proc. civ., are în vedere ipoteza dispariției obiectului pricinii, după pronunțarea hotărârii judecătorești. Pentru a se putea invoca acest motiv, este unanim admis atât în practica instanțelor cât și în doctrină că prin hotărârea atacată trebuie ca debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert și determinat, calea extraordinară de atac fiind deschisă indiferent de cauzele ce au determinat dispariția bunului. Or, în mod surprinzător revizuientul, interpretând textul de lege într-o manieră proprie, apreciază ca fiind întrunite cerințele revizuirii pentru acest motiv, față de reținerea instanței supreme referitoare la faptul că, în cazul utilajelor și instalațiilor, restituirea este condiționată de existența lor la data intrării în vigoare a legii speciale, măsurile reparatorii nemaiputând fi aplicate, dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”.

Nu pot fi comentate practic cu argumente juridice, susținerile potrivit cărora instanța ar fi trebuit să precizeze „momentul de la care bunurile preluate abuziv, nu mai sunt în ființă, ca atare”. Nefondată este și susținerea vizând împrejurarea că decizia atacată ar fi potrivnică unor alte hotărâri, prin care s-ar fi statuat în mod irevocabil asupra unor chestiuni de esența litigiului cum sunt: incidența Legii nr. 10/2001 asupra obiectului pretențiilor, preluarea navelor odată cu sediul întreprinderii, calitatea de persoană îndreptățită a autoarei reclamantului. Astfel, art. 322 pct. 7 C. proc. civ., dispune că revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Ca atare, textul vizează situația în care două sau mai multe instanțe, pronunță soluții contradictorii în una și aceeași cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat. Pentru formularea cererii de revizuire întemeiată pe textul mai sus citat, este necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, condiție fundamentală față de finalitatea revizuirii care este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea autorității de lucru judecat. Or, trei din hotărârile invocate ca potrivnice, nu au fost date în litigiul de față, nefiind îndeplinite cerințele textului atunci când soluțiile pretins contradictorii sunt pronunțate în cauze diferite, prevederile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., neacoperind, nici situațiile rezultate din practica neunitară a instanțelor a cărei reglare este atributul unor alte mecanisme judiciare. Nu sunt îndeplinite cerințele textului și o eventuală cerere de revizuire nu poate fi primită, nici atunci când soluțiile pretins contradictorii sunt pronunțate în aceeași cauză, pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părți. Astfel, sentința nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată în primă instanță, în cauza de față, de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-au recunoscut pretențiile reclamantei V.J., autoarea revizuientului, a fost casată prin hotărârea irevocabilă pronunțată în recurs, atacată cu prezenta cerere de revizuire, în acest context, nemaiavând „nicio putere”, potrivit dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc.

civ. Cât privește motivul de revizuire prevăzut de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., acesta poate fi reținut doar în situația când C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări, continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Ca atare, prima condiție, neîndeplinită în speță, este ca C.E.D.O. să se fi pronunțat asupra încălcării, prin hotărârea incriminată, drepturilor și libertăților fundamentale. Mai mult, s-a decis, că hotărârea Curții Europene trebuie să fi rămas ea însăși definitivă, pentru a se putea declanșa procedurile interne de revizuire.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada pronunțării unei hotărâri a instanței europene, prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, cu privire la hotărârea a cărei revizuire se cere. Printr-o practică constantă instanța supremă a statuat că revizuientul nu poate invoca în susținerea cererii de revizuire, hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte spețe, considerate similare, având în vedere faptul că în cauza sa, Curtea Europeană nu s-a pronunțat. Neîntemeiat apare și motivul de revizuire formulat ulterior, ce face trimitere la pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., care urmează a fi examinat, ca fiind introdus în termen, față de data la care se pretinde că ar fi fost descoperit înscrisul, respectiv 12 iulie 2011. Potrivit textului mai sus citat, revizuirea unei hotărâri, din cele prevăzute de alin. (1) al art. 322 C. proc.

civ., se poate cere dacă după darea acestei hotărâri, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Ca atare, pentru retractarea hotărârii ce se cere a fi revizuită legea impune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, una din acestea referindu-se la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții.

Or, simpla împrejurare că s-au descoperit unele înscrisuri probatorii, după pronunțarea hotărârii, nu legitimează calea extraordinară de atac a revizuirii, decât dacă se face și dovada imposibilității de prezentare a acestora, or reținerii lor de partea potrivnică, ceea ce în speță nu este cazul. Pe de altă parte, din sintagma „înscrisuri doveditoare descoperite, după darea hotărârii” se desprinde o altă exigență a legii și anume aceea ca înscrisul să fi existat la data judecății. Orice alte înscrisuri, apărute după pronunțarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire, condiție ce rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri ci și la imposibilitatea prezentării acestora.

Or, revizuientul invocă în susținerea căii extraordinare de atac pe acest motiv, adresa din 12 iulie 2011 emisă de A.N.R. (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție) înscris care nu exista la data pronunțării deciziei atacate, respectiv la 12 aprilie 2011. Tot astfel, este unanim admis că pentru ca înscrisul ce este prezentat în cererea de revizuire să fie „înscris doveditor” în înțelesul pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., este necesar ca acesta, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată. Or, față de motivarea în drept a deciziei atacate nu se poate concluziona că înscrisul depus de revizuient, are un caracter determinant care, dacă ar fi fost prezentat ar fi putut conduce la o altă soluție decât cea dată în cauză.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul H.D. împotriva deciziei nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 martie 2012.