ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1127 din 25 iunie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în

parte acțiunea formulată, la 14 aprilie 2008, de V.J., în contradictoriu cu

Statul Român, prin M.E.F., vizând acordarea despăgubirilor bănești ce i se

cuvin, în calitate de persoană îndreptățită, pentru bunurile ce au aparținut

autorului său S.D., fostul proprietar al societății comerciale S.T.D.,

naționalizată prin Legea nr. 119/1948, societate care avea în patrimoniu un

imobil construcție, teren și parcul compus din 32 de vase fluviale, utilizate

pentru desfășurarea activității de navigație.

S-a dispus în

consecință, obligarea pârâtului să acorde despăgubirile bănești ce se cuvin

reclamantei în calitate de persoană îndreptățită, pentru flotila dunăreană ce a

aparținut întreprinderii de navigație S.T.D., cuantumul despăgubirilor acordate

urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru stabilirea

despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada

calității sale de persoană îndreptățită la restituire, aspect analizat și

soluționat cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 3406 din 26 aprilie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, se arată,

statul a naționalizat abuziv societatea comercială S.T.D. care a aparținut

autorului reclamantei, ce avea în patrimoniu atât imobilul construcție și teren

situat în Brăila, cât și flotila de vase dunărene, utilizate în desfășurarea

activității de navigație, menționate în lista anexă la Legea nr. 119/1948,

secțiunea vase fluviale și maritime.

Urmare răspunsurilor

comunicate de deținătorii indicați de Primăria Brăila, în sensul că niciuna din

navele precizate nu există în patrimoniul lor, reclamanta a înaintat

notificarea din 25 ianuarie 2008, către M.E.F. care, nu a înțeles însă să dea

un răspuns, în sensul emiterii unei decizii motivate, conform cu art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

În lipsa acestui

răspuns, tribunalul a apreciat, făcând trimitere la dispozițiile deciziei nr. 20

din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

unui recurs în interesul legii, că este competent să soluționeze cererea, pe

fond și a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind

astfel îndreptățită, urmare preluării abuzive a bunurilor și imposibilității

restituirii în natură, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cât privește cererea

de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa de folosință a bunurilor preluate

abuziv, respectiv folosința navelor fluviale, tribunalul a apreciat-o ca

neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere poate fi promovată „cu

succes”, doar după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii prin care se

constată preluarea fără titlu valabil a flotilei de vase ce a aparținut

autorului reclamantei.

În adoptarea acestei

soluții, tribunalul a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubiri al

reclamantei se va naște la data la care deținătorul bunurilor preluate abuziv

va lua cunoștință de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că

bunurile respective nu aparțin statului.

Chiar dacă, conchide

instanța fondului, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele

ale căror imobile au fost preluate abuziv, își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, atributele dreptului de proprietate se

exercită însă nu imediat, ci numai după primirea hotărârii judecătorești de

restituire, rămasă definitivă.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă care, în esență cu

aceeași motivare, prin decizia nr. 46/ A din 22 ianuarie 2009, a respins apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin M.E.F.

Recursul declarat în

cauză, de același pârât, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 8335 din 15

octombrie 2009, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut în esență că atât prima instanță cât și

instanța de apel nu au stabilit decât faptul că în cauză, pârâtul are calitate

procesuală pasivă, deoarece deși aparent, au fost identificate opt unități

deținătoare, s-a dovedit că acestea nu sunt cu adevărat unități deținătoare, în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 28 alin. (3) din acest act normativ.

Nu s-a lămurit însă,

mai reține instanța supremă, deși au existat critici ale pârâtului sub acest

aspect, dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr.

10/2001, respectiv dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite

drept bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare în construcție sau, de

fapt, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din același act normativ.

Mai mult, avându-se

în vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima

instanță și nici instanța de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului

privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeași lege, mai ales că reclamanta

a solicitat restituirea unor bunuri aparținând unei societăți comerciale și nu

unei persoane fizice, or ambele instanțe au făcut aplicarea prevederilor art. 3

alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din lege.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de M.F.P. iar prin decizia nr. 68/ A din

22 aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva

sentinței civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că întrucât S.T.D. era

asociat al societății comerciale cu aceeași denumire, de la care s-au

naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, imobilul, care reprezenta sediul

firmei, cât și flotila de vase, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 4 alin.

(2) din același act normativ, care recunosc posibilitatea persoanelor fizice,

asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în

proprietate la data preluării abuzive, precum și moștenitorilor legali și

testamentari ai acestora, să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate

prin acest act normativ.

Dispozițiile art. 6

din Legea nr. 10/2001, se mai arată, sunt de generală aplicare, noțiunea de

„utilaje” și „instalații” trebuind interpretată în sens larg, în ideea de a

cuprinde toate bunurile care au servit la desfășurarea activității persoanei

juridice naționalizate și care au reprezentat elemente de activ, în patrimoniul

acesteia.

Recursul declarat în

cauză, de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin

decizia nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a casat hotărârile atacate iar în fond, a

respins acțiunea formulată de reclamanta V.J., continuată de moștenitorul legal

al acesteia, H.D.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut în esență că instanța de trimitere a dat o

interpretare greșită dispozițiilor art. 6 din lege niciuna din ipotezele

reglementate prin alin. (1) și (2) ale acestui text, neregăsindu-se în speță,

pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptățit la una din

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel se arată,

conform cu art. 6 alin. (1) teza 2 din acest act normativ, în sfera de

reglementare a legii intră și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare

în construcțiile preluate abuziv.

Alin. (2) al

textului, dispune că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul în afară de

cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

Or, în ambele

situații, legiuitorul face trimitere la bunuri, ce pot fi apreciate ca fiind

imobile, nu prin natura lor, ci prin destinație.

Încorporate sau nu,

mai reține instanța supremă, în construcția preluată abuziv sau doar incluse în

categoria „utilajelor și instalațiilor”, pentru a se acorda măsurile

reparatorii prevăzute de lege, este necesar a se face dovada includerii acestor

bunuri, devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar a cărui utilitate

o serveau la data deposedării, dovadă care în speță, nu s-a administrat.

Totodată nu este

îndeplinită niciuna din cerințele art. 6 alin. (2) din lege reținut de instanța

de apel ca, fiind mai degrabă incident în cauză, în condițiile în care obiectul

litigiului îl formează bunuri mobile, atât prin natura cât și prin destinația

lor atât în accepțiunea codului comercial cât și a O.G. nr. 42 din 28 august

1997.

Din perspectiva

îndeplinirii celorlalte condiții cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în

categoria „utilajelor și instalațiilor”, s-a reținut că simpla împrejurare că

pe fișele matricole ale celor 32 de nave fluviale, exista mențiunea

naționalizării în baza Legii nr. 119/1948, nu poate conduce automat la

concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul ce reprezenta sediul

societății.

Nu în ultimul rând,

se concluzionează, restituirea în cazul utilajelor și instalațiilor este

condiționată de existența lor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

art. 6 alin. (2) al acestui act normativ dispunând că măsurile reparatorii nu

se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”.

Or, existența fizică

a celor 32 de nave fluviale nu a fost dovedită de reclamant, iar unitățile

pretins deținătoare nu au confirmat că ar avea în patrimoniul lor vreunul din

bunurile ce au făcut obiectul litigiului de față.

La data de 27 aprilie

2001, H.D. a solicitat revizuirea acestei din urmă hotărâri, cererea fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2, 3, 5, 7 alin. (2) și 9 C. proc.

civ.

În motivarea căii

extraordinare de atac, revizuientul critică decizia dată în soluționarea

recursului, după cum urmează:

- hotărârea a fost

pronunțată minus petita întrucât nu s-a analizat dreptul efectiv la despăgubiri

și temeiul de drept invocat prin cererea introductivă și anume art. 28

coroborat cu art. 2 lit. a) al Legii nr. 10/2001.

Totodată, nu s-a

analizat puterea de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile depuse la

dosar și care atestă incidența Legii nr. 10/2001, în cererea dedusă judecății,

dar și a ipotezelor în care legea reparatorie consideră întemeiată acordarea de

despăgubiri persoanelor îndreptățite.

- hotărârea s-a

pronunțat și extra petita, asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Astfel, în

considerente se regăsește analiza unor situații și ipoteze teoretice survenite

prin pronunțarea deciziei din apel, după casare, în temeiul unor dispoziții din

Legea nr. 10/2001, ce nu au constituit cadrul procesual fixat de părți.

- prin constatarea

teoretică, în temeiul unei prezumții judecătorești, că obiectul pricinii nu se

mai află în ființă, respectiv că navele fluviale au fost casate, distruse sau

înlocuite, fără a se preciza de către instanță momentul de la care bunurile

preluate abuziv nu mai sunt în ființă ca atare, sunt întrunite cerințele pct. 3

al art. 322 C. proc. civ., întrucât soluția corectă ar fi fost casarea

hotărârii și a se „pune în vedere” părții să-și completeze acțiunea, prin

precizarea temeiului de drept aplicabil unei noi situații de fapt.

- există hotărâri

potrivnice, date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate.

În susținerea acestui

motiv de revizuire, se face trimitere la:

1). decizia nr. 3406

din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în opinia

revizuientului, reprezintă autoritate de lucru judecat în privința calității de

persoană îndreptățită a autoarei reclamantului, incidenței Legii nr. 10/2001 în

privința obiectului pretenției și preluării navelor împreună cu sediul,

incidenței art. 2 lit. a) din lege și respectiv neincidenței art. 6 alin. (2),

restituirea „prioritară” în natură a vaselor fluviale, prin obligarea la

identificarea deținătorilor.

2). sentința civilă

nr. 3337 din 2 iulie 2003 a Judecătoriei Brăila prin care se retrocedează

reclamantei numai imobilul construcție, parte a patrimoniului Întreprinderii de

transport S.T.D.

3). decizia nr. 8334

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, dată în litigiul dintre

V.J. și Secretariatul de Stat al Guvernului.

4). sentința civilă

nr. 1127/2008, dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, intrată în

puterea lucrului judecat prin menținerea soluției de acordare a despăgubirilor

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 8335/2009,

irevocabilă.

Contrarietatea

acestor hotărâri, cu decizia supusă revizuirii, mai arată revizuientul, derivă

din considerentele și dispozitivul acestora, în sensul că, anterior

soluționării prezentei cauze s-a decis că autoarea sa este persoană

îndreptățită la restituirea în natură sau la acordarea despăgubirilor, în

situația prevăzută de art. 28 al legii reparatorii, pretenția dedusă judecății

încadrându-se în art. 2 lit. a) din legea specială, în orice ipoteză.

- revizuientul

consideră aplicabile și dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pentru

faptul că în jurisprudența C.E.D.O. se statuează constant asupra dreptului

persoanelor îndreptățite la despăgubiri în situația preluării bunurilor lor ca

urmare a unor măsuri abuzive ale statelor.

Acest motiv este

aplicabil, conchide revizuientul, și în sensul că hotărârile C.E.D.O. au

caracter de putere de lucru interpretat, drept pentru care, autoritatea

judecătorească nu poate soluționa un litigiu similar, care a fost soluționat și

interpretat de C.E.D.O., în sensul respingerii dreptului la despăgubiri

efective și la un proces echitabil.

Se invocă în acest

sens, practica C.E.D.O. în materia acordării despăgubirilor și restituirii

proprietăților, inclusiv decizia pilot pronunțată în cauza M.A. și alții,

împotriva României.

Ulterior depunerii

acestor motive de revizuire, H.D., printr-o cerere completatoare, invocă și

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., arătând că

ulterior pronunțării deciziei atacate, a intrat în posesia actului înregistrat

la 12 iulie 2011 din al cărui conținut reiese că draga O., fostă M., figura în

patrimoniul S.N.D. Giurgiu, în stare de funcționare la data adoptării Legii nr.

10/2001, fiind casată abia în anul 2007.

Înscrisul, susține

revizuientul, întrunește cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că

exista la data pronunțării deciziei atacate și nu a putut fi prezentat dintr-o

împrejurare, mai presus de voința celui în cauză, fiind reținut de unitatea

deținătoare, notificată în cadrul procedurii administrative.

Actul, se mai arată,

are un caracter determinant, apt de a conduce la o altă concluzie decât cea

reținută de instanța de recurs.

Cererea de revizuire

urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.

Se constată, din

examinarea hotărârii a cărei retractare se solicită, că niciuna din cele trei

ipoteze vizate de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., minus petita,

plus petita și extra petita, ce exprimă nesocotirea aceluiași principiu

procedural: disponibilitatea procesuală, nu se regăsesc în speță.

Astfel, instanța de

recurs s-a pronunțat în limitele în care a fost sesizată, respectiv în limitele

cererii de recurs cu care a fost investită, cerere prin care recurentul Statul

Român prin M.F.P. a invocat lipsa unui probatoriu concludent care să ateste că

flotila în litigiu, făcea parte din fondul de comerț al societății în discuție

precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pe considerentul că vasele de navigație sunt, prin excelență bunuri

mobile care, indiferent de condițiile în care au fost preluate, nu pot face

obiect de reglementare al legii speciale de reparație.

Totodată, s-a

menționat în mod expres că, sub aspectul respectării de către instanța de

trimitere a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia nr. 8335

din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, nu constituie autoritate de lucru judecat sub

aspectul reținerii calității de persoană îndreptățită a reclamantei și

respectiv a calificării bunurilor ce fac obiectul litigiului, ca intrând în

sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, făcându-se

aplicațiunea art. 313 C. proc. civ., prin prima decizie de casare s-a reținut

că nu se poate lua o hotărâre asupra fondului atâta vreme cât împrejurările de

fapt și de drept nu au fost pe deplin stabilite, una din acestea fiind

posibilitatea aplicării în cauză a art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv

lămurirea chestiunii dacă navele fluviale solicitate pot fi socotite drept

bunuri mobile devenite imobile prin încorporare sau este incident alin. (2) al

textului în sensul că acestea ar intra în categoria utilajelor și instalațiilor

preluate odată cu imobilul.

Cât privește art. 28

al Legii nr. 10/2001, incidența acestuia a fost reținută în considerarea

aprecierii ca nefondată a criticii formulată de recurent, vizând lipsa

calității sale procesuale pasive.

Cel de-al treilea

motiv de revizuire, prevăzut de pct. 3 al art. 322 C. proc. civ., are în vedere

ipoteza dispariției obiectului pricinii, după pronunțarea hotărârii

judecătorești.

Pentru a se putea

invoca acest motiv, este unanim admis atât în practica instanțelor cât și în

doctrină că prin hotărârea atacată trebuie ca debitorul să fi fost obligat să

predea un bun cert și determinat, calea extraordinară de atac fiind deschisă

indiferent de cauzele ce au determinat dispariția bunului.

Or, în mod

surprinzător revizuientul, interpretând textul de lege într-o manieră proprie,

apreciază ca fiind întrunite cerințele revizuirii pentru acest motiv, față de

reținerea instanței supreme referitoare la faptul că, în cazul utilajelor și

instalațiilor, restituirea este condiționată de existența lor la data intrării

în vigoare a legii speciale, măsurile reparatorii nemaiputând fi aplicate, dacă

aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”.

Nu pot fi comentate

practic cu argumente juridice, susținerile potrivit cărora instanța ar fi

trebuit să precizeze „momentul de la care bunurile preluate abuziv, nu mai sunt

în ființă, ca atare”.

Nefondată este și

susținerea vizând împrejurarea că decizia atacată ar fi potrivnică unor alte

hotărâri, prin care s-ar fi statuat în mod irevocabil asupra unor chestiuni de

esența litigiului cum sunt: incidența Legii nr. 10/2001 asupra obiectului

pretențiilor, preluarea navelor odată cu sediul întreprinderii, calitatea de

persoană îndreptățită a autoarei reclamantului.

Astfel, art. 322 pct.

7 C. proc. civ., dispune că revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există

hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite în

una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Ca atare, textul

vizează situația în care două sau mai multe instanțe, pronunță soluții

contradictorii în una și aceeași cauză, înfrângându-se principiul puterii

lucrului judecat.

Pentru formularea

cererii de revizuire întemeiată pe textul mai sus citat, este necesară

existența triplei identități de părți, obiect și cauză, condiție fundamentală

față de finalitatea revizuirii care este aceea de a remedia erorile determinate

de nesocotirea autorității de lucru judecat.

Or, trei din

hotărârile invocate ca potrivnice, nu au fost date în litigiul de față, nefiind

îndeplinite cerințele textului atunci când soluțiile pretins contradictorii

sunt pronunțate în cauze diferite, prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

neacoperind, nici situațiile rezultate din practica neunitară a instanțelor a

cărei reglare este atributul unor alte mecanisme judiciare.

Nu sunt îndeplinite

cerințele textului și o eventuală cerere de revizuire nu poate fi primită, nici

atunci când soluțiile pretins contradictorii sunt pronunțate în aceeași cauză,

pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate

de părți.

Astfel, sentința nr.

1127 din 25 iunie 2008, dată în primă instanță, în cauza de față, de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin care s-au recunoscut pretențiile

reclamantei V.J., autoarea revizuientului, a fost casată prin hotărârea

irevocabilă pronunțată în recurs, atacată cu prezenta cerere de revizuire, în

acest context, nemaiavând „nicio putere”, potrivit dispozițiilor art. 311 alin.

(1) C. proc. civ.

Cât privește motivul

de revizuire prevăzut de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., acesta poate fi

reținut doar în situația când C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor

sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar

consecințele grave ale acestei încălcări, continuă să se producă și nu pot fi

remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Ca atare, prima

condiție, neîndeplinită în speță, este ca C.E.D.O. să se fi pronunțat asupra

încălcării, prin hotărârea incriminată, drepturilor și libertăților

fundamentale.

Mai mult, s-a decis,

că hotărârea Curții Europene trebuie să fi rămas ea însăși definitivă, pentru a

se putea declanșa procedurile interne de revizuire.

Or, în cauză nu s-a

făcut dovada pronunțării unei hotărâri a instanței europene, prin care să se fi

constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, cu privire

la hotărârea a cărei revizuire se cere.

Printr-o practică

constantă instanța supremă a statuat că revizuientul nu poate invoca în

susținerea cererii de revizuire, hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte spețe,

considerate similare, având în vedere faptul că în cauza sa, Curtea Europeană

nu s-a pronunțat.

Neîntemeiat apare și

motivul de revizuire formulat ulterior, ce face trimitere la pct. 5 al art. 322

C. proc. civ., care urmează a fi examinat, ca fiind introdus în termen, față de

data la care se pretinde că ar fi fost descoperit înscrisul, respectiv 12 iulie

2011.

Potrivit textului mai

sus citat, revizuirea unei hotărâri, din cele prevăzute de alin. (1) al art.

322 C. proc. civ., se poate cere dacă după darea acestei hotărâri, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă

s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe, pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere.

Ca atare, pentru

retractarea hotărârii ce se cere a fi revizuită legea impune întrunirea

cumulativă a mai multor condiții, una din acestea referindu-se la

imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea

atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică,

fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții.

Or, simpla

împrejurare că s-au descoperit unele înscrisuri probatorii, după pronunțarea

hotărârii, nu legitimează calea extraordinară de atac a revizuirii, decât dacă

se face și dovada imposibilității de prezentare a acestora, or reținerii lor de

partea potrivnică, ceea ce în speță nu este cazul.

Pe de altă parte, din

sintagma „înscrisuri doveditoare descoperite, după darea hotărârii” se

desprinde o altă exigență a legii și anume aceea ca înscrisul să fi existat la

data judecății.

Orice alte

înscrisuri, apărute după pronunțarea hotărârii, indiferent care ar fi natura

acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire,

condiție ce rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri

ci și la imposibilitatea prezentării acestora.

Or, revizuientul

invocă în susținerea căii extraordinare de atac pe acest motiv, adresa din 12

iulie 2011 emisă de A.N.R. (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție) înscris

care nu exista la data pronunțării deciziei atacate, respectiv la 12 aprilie

2011.

Tot astfel, este

unanim admis că pentru ca înscrisul ce este prezentat în cererea de revizuire

să fie „înscris doveditor” în înțelesul pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., este

necesar ca acesta, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării

pricinii, să fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată.

Or, față de motivarea

în drept a deciziei atacate nu se poate concluziona că înscrisul depus de

revizuient, are un caracter determinant care, dacă ar fi fost prezentat ar fi

putut conduce la o altă soluție decât cea dată în cauză.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuentul H.D. împotriva deciziei nr. 3405 din 12

aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 martie 2012.