ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3405/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 14 aprilie 2008, V.J. a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor – să dispună acordarea despăgubirilor bănești ce i se cuvin, în calitate de persoană îndreptățită pentru bunurile ce au aparținut autorului său S.D., proprietarul societății comerciale „S.T.D.”, naționalizată prin Legea nr. 119/1948. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că societatea naționalizată, avea în patrimoniu un imobil teren și construcție cu destinație de birou și sediu, precum și parcul compus din 32 de vase fluviale utilizate la desfășurarea activității de navigație.

Tot astfel, se mai arată, în calitate de unică moștenitoare a armatorului S.D., reclamanta a notificat Primăria Municipiului Brăila, notificare respinsă prin dispoziția din 29 noiembrie 2003. Urmare soluționării irevocabile a contestației formulată de cea în cauză împotriva acestei dispoziții, i-a fost restituită în natură, construcția din Brăila, Bulevardul C., ce a servit ca sediu și comandament de exploatare a navelor fluviale și terenul aferent, iar în ceea ce privește flotila de vase, Primăria Municipiului Brăila a fost obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice contestatoarei elementele de identificare ale acesteia.

Prin adresa răspuns din 25 iulie 2007, Primarul Municipiului Brăila a identificat doar deținătorii a opt vase fluviale, din cele 32 notificate, însă ulterior, deținătorii indicați au comunicat reclamantei că nu au în proprietate navele indicate, împrejurare ce a determinat-o pe aceasta să solicite Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru aceste bunuri. La 11 iunie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că solicită acordarea despăgubirilor în cuantum de 18.785.055 euro, echivalentul în lei, reprezentând contravaloarea a 27 de vase fluviale, precum și despăgubiri în valoare de 11.010.000 RON pentru lipsa de folosință a bunurilor preluate în mod abuziv.

Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1127 din 25 iunie 2008, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul să dispună acordarea despăgubirilor bănești ce se cuvin reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită, pentru flotila dunăreană ce a aparținut Întreprinderii de Navigație „S.T.D.”, cuantumul despăgubirilor acordate urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, aspect analizat și soluționat cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, se arată, statul a naționalizat abuziv societatea comercială „S.T.D.”, care a aparținut autorului reclamantei, ce avea în patrimoniu atât imobilul construcție și teren situat în Brăila, cât și flotila de vase dunărene utilizate în desfășurarea activității de navigație, menționate în lista anexă la Legea nr. 119/1948, secțiunea vase fluviale și maritime. Urmare răspunsurilor comunicate de deținătorii indicați de Primăria Brăila, în sensul că niciuna din navele precizate nu există în patrimoniul lor, reclamanta a înaintat notificarea din 25 ianuarie 2008, către Ministerul Economiei și Finanțelor care, nu a înțeles însă să dea un răspuns, în sensul emiterii unei decizii motivate, conform cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În lipsa acestui răspuns, Tribunalul a apreciat - făcând trimitere la dispozițiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii - că este competent să soluționeze cererea, pe fond și a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind astfel îndreptățită, urmare preluării abuzive a bunurilor și imposibilității restituirii în natură, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cât privește cererea de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa de folosință a bunurilor preluate abuziv, respectiv folosința navelor fluviale, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere poate fi promovată „cu succes”, doar după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii prin care se constată preluarea fără titlu valabil a flotilei de vase ce a aparținut autorului reclamantei. În adoptarea acestei soluții, Tribunalul a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubiri al reclamantei se va naște la data la care deținătorul bunurilor preluate abuziv va lua cunoștință de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că bunurile respective nu aparțin statului.

Chiar dacă, conchide instanța fondului, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, atributele dreptului de proprietate se exercită însă nu imediat, ci numai după primirea hotărârii judecătorești de restituire, rămasă definitivă. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care în esență cu aceeași motivare, prin decizia nr. 46/A din 22 ianuarie 2009, a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Recursul declarat în cauză, de același pârât, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care prin decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că atât prima instanță cât și instanța de apel nu au stabilit decât faptul că în cauză, pârâtul are calitate procesuală pasivă, deoarece deși aparent, au fost identificate opt unități deținătoare, s-a dovedit că acestea nu sunt cu adevărat unități deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din acest act normativ. Nu s-a lămurit însă, mai reține instanța supremă, deși au existat critici ale pârâtului sub acest aspect, dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite drept bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare în construcție sau, de fapt, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din același act normativ.

Mai mult, avându-se în vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima instanță și nici instanța de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeași lege, mai ales că reclamanta a solicitat restituirea unor bunuri aparținând unei societăți comerciale și nu unei persoane fizice, or ambele instanțe au făcut aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din lege.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice iar prin decizia nr. 68/A din 22 aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că întrucât S.T.D.

era asociat al societății comerciale cu aceeași denumire, de la care s-au naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, imobilul - care reprezenta sediul firmei - cât și flotila de vase, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ, care recunosc posibilitatea persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive, precum și moștenitorilor legali și testamentari ai acestora, să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ. Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, se mai arată, sunt de generală aplicare, noțiunea de „utilaje” și „instalații” trebuind interpretată în sens larg, în ideea de a cuprinde toate bunurile care au servit la desfășurarea activității persoanei juridice naționalizate și care au reprezentat elemente de activ, în patrimoniul acesteia.

În accepțiunea legiuitorului, este esențial a exista un raport de accesorialitate între bunurile supuse preluării abuzive și obiectul de activitate al persoanei juridice proprietare. Ca atare, reținând că respectivele nave au reprezentat principalele bunuri cu ajutorul cărora societatea „S.T.D.” și-a desfășurat activitatea, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 6 alin. (2) din lege coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), își găsesc aplicarea în cauză, cele 32 de vase fluviale făcând obiectul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ.

Examinând motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de trimitere a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 28 alin. (3) și respectiv a art. 31 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, raportat la datele cauzei care atestă că intimata reclamantă se află în situația în care nu pot fi identificate unitățile deținătoare ale bunurilor notificate, astfel că despăgubirile vor fi propuse prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice. S-a apreciat totodată că din probele administrate rezultă cu prisosință că flotila de vase a aparținut în proprietate societății comerciale și nu personal, autorului reclamantei.

Astfel, din conținutul certificatului de înmatriculare a societății comerciale naționalizate, rezultă că aceasta a preluat identic numele asociatului său S.T.D., începându-și activitatea la data de 1 iulie 1940. Faptul că anterior, autorul reclamantei a fost asociat la o altă societate de transport naval „P.G. și S.T.D.” care a fost lichidată în anul 1939, nu este de natură să dovedească contrariul, „fiind clar” că la data naționalizării navele - care, pe fișele lor matricole purtau mențiunea naționalizării în baza Legii nr. 119/1948 – făceau parte din fondul de comerț al societății comerciale S.T.D., care și-a început activitatea în anul 1940. Totodată, s-a mai reținut că împrejurarea că pe aceleași fișe matricole apare mențiunea „proprietate particulară” și este indicat ca proprietar S.T.D., nu poate duce în mod necesar la concluzia că vasele aparțineau persoanei fizice iar nu societății comerciale, probele urmând a fi supuse unei „aprecieri coroborative”.

În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel cât și încheierea din 8 aprilie 2010 a aceleiași instanțe, după cum urmează: - alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001, a fost modificat prin Legea nr. 302 din 9 octombrie 2009 în sensul că în procesele și cererile având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice și instituțiilor publice implicate.

Or, se arată, prin încheierea de ședință din 8 aprilie 2010, instanța de apel a calificat aceste susțineri ca reprezentând excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, a unit excepția cu fondul cauzei și a trecut apoi la etapa dezbaterilor, fără a aprofunda motivele pentru care nu a primit această excepție. - trecând la rejudecarea apelului, instanța de control judiciar a apreciat greșit că situația de fapt a fost deja stabilită de prima instanță deși, din materialul probator aflat la dosarul cauzei nu rezultă situația juridică a „Societății comerciale S.T.D.”, în sensul identificării și a celorlalte componente care determină ca o asemenea entitate să aibă personalitate juridică proprie și să fie titulară de drepturi și obligații, cu trimitere expresă la elementele care au stat la baza constituirii patrimoniului acestei societăți.

- susținerea instanței de trimitere că parcul de vase fluviale aparținea societății în discuție, se bazează pe simpla prezumție fără a fi confirmată de probe care să ateste că flotila făcea parte din fondul de comerț al acesteia. - art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost greșit aplicat întrucât legiuitorul a vizat de fapt, acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile, aflate în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia, care au fost preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Or, se arată, nu s-a făcut dovada existenței fizice a bunurilor pentru care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, deci a îndeplinirii uneia din condițiile esențiale cerute de alin. (2) al art. 6 din lege.

De altfel, conchide recurenta, vasele de navigație sunt prin excelență bunuri mobile, care, indiferent de condițiile în care au fost preluate, nu pot face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Dintru început trebuie precizat că, sub aspectul respectării de către instanța de trimitere a dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu constituie autoritate de lucru judecat sub aspectul reținerii calității de persoană îndreptățită a reclamantei și respectiv al calificării bunurilor ce fac obiectul litigiului, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, admițând recursul pârâtului și casând prima decizie dată în soluționarea apelului, instanța supremă a făcut aplicațiunea art. 313 C. proc. civ., reținând că nu poate hotărî asupra fondului pricinii, atâta vreme cât împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite. Una din aceste împrejurări, de esența litigiului, ce se impunea a fi lămurită în rejudecare, era aceea a aplicațiunii art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele de navigație solicitate a fi restituite pot fi socotite drept bunuri mobile devenit imobile prin încorporare sau, de fapt, ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din același act normativ, privind măsurile reparatorii cuvenite pentru utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul.

Se constată că instanța de trimitere a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 6 din lege, apreciat ca fiind aplicabil în cauză întrucât are valoarea unei norme generale în definirea domeniului de aplicabilitate a acestui act normativ, atât pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, cât și pentru utilajele și instalațiile, preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul. Or, niciuna din cele două ipoteze reglementate prin alin. (1) și (2) ale textului mai sus citat, nu se regăsesc în speță, pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptățit la una din măsurile reparatorii prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 10/2001, prin „imobile”, în sensul acestui act normativ se înțeleg și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcțiile preluate abuziv.

Alin. (2) al textului dispune că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse. În ambele situații, legiuitorul face trimitere la bunuri ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor, ci prin destinație. Reglementarea acestei categorii juridice distincte, a imobilelor prin destinație este dată, de dispozițiile art. 468 – 471 C. civ. Potrivit art. 468, al acestui Cod, „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond, sunt imobile prin destinație”.

Bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, sunt acelea care, potrivit art. 469 C. civ., sunt presupuse a fi fost „așezate către fond, în perpetuu” de către proprietar, atunci când acestea (…) nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica și respectiv deteriora partea fondului „către care sunt așezate”. Încorporate sau nu, în construcția preluată abuziv sau doar incluse în categoria „utilajelor și instalațiilor”, pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege este necesar a se face dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speță, nu s-a administrat.

Cât privește norma vizată de alin. (2) al art. 6 din lege, reținută de instanța de trimitere ca fiind mai degrabă incidentă în cauză, pentru aplicabilitatea acesteia legiuitorul a impus, de asemenea, unele cerințe fără îndeplinirea cărora, bunurile în legătură cu care s-a formulat notificarea, nu pot fi considerate ca făcând obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001: - bunurile să se fi aflat în imobilul preluat abuziv, indiferent de destinația acestuia, astfel că odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că și instalațiile/utilajele, au aparținut aceluiași proprietar. - bunurile, devenite imobile prin destinație, să fi fost preluate odată cu imobilul și să existe fizic, la data intrării în vigoare a legii.

(A se vederea și art. 6.2 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001). Or, prima cerință nu poate fi asociată vaselor de navigație, bunuri mobile, prin natura cât și prin destinația lor, atât în accepțiunea C. com. (a se vedea art. 490) cât și a Ordonanței Guvernului nr. 42 din 28 august 1997 „privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare”. Tot astfel, din perspectiva îndeplinirii celorlalte condiții cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în categoria „utilajelor și instalațiilor”, simpla împrejurare că pe fișele matricole ale celor 32 de nave fluviale, există mențiunea naționalizării în baza Legii nr. 119/1948, nu poate conduce automat la concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul ce reprezenta sediul societății.

În al 2-lea rând, instanța de apel a ignorat că, potrivit legii, restituirea (în natură sau prin echivalent) în cazul utilajelor și instalațiilor, este condiționată de existența lor fizică la data intrării în vigoare a actului normativ, art. 6 alin. (2), dispunând că măsurile reparatorii nu se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”. Or, în chiar motivarea deciziei atacate, se reține că cele 8 unități pretins deținătoare ale unora din vasele de navigație, nu au confirmat deținerea niciunuia din cele 32 de nave fluviale, a căror existență fizică la data intrării în vigoare a legii, nu a fost practic dovedită de reclamant, conform regulii generale instituită prin art. 1169 C. civ.

În consecință, interpretarea extensivă a textului analizat, „într-un sens larg”, este greșită și chiar adaugă la lege din perspectiva voinței și libertății legiuitorului de a opta în privința sferei bunurilor pentru care a stabilit măsurile reparatorii.

Nu este fondată însă și urmează a nu se reține, critica formulată de recurent, vizând lipsa calității sale procesuale pasive, din perspectiva modificării alin. (3) al art. 31 al Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 302 din 6 octombrie 2009. Astfel, analizând excepția invocată, instanța de control judiciar a reținut că prin textul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și care este cea aplicabilă în cauză, potrivit regulilor care guvernează aplicarea normelor juridice în timp) legiuitorul a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune prin decizie motivată de către instituția publică implicată în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice supusă naționalizării sau, prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice, în situația în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizată, nu mai există, nu poate fi identificată sau nu a existat o astfel de continuitate.

Or, din datele cauzei rezultă că societățile comerciale care au preluat bunuri din patrimoniul persoanei juridice supusă naționalizării, nu au putut fi identificate astfel că, despăgubirile urmează a fi propuse prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice și calculate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Ipoteza neidentificării unității deținătoare, este vizată și de alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 10/2001, text nemodificat, în baza căruia, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau, de la data comunicării.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri date în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 268/A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a încheierii din 8 aprilie 2010 a aceleiași instanțe. Casează hotărârile atacate, precum și sentința nr. 1127 din 25 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și respinge acțiunea formulată de reclamantul H.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2011.