ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3405/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3405/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 14 aprilie 2008, V.J.

a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor – să dispună acordarea despăgubirilor bănești ce i se cuvin, în calitate

de persoană îndreptățită pentru bunurile ce au aparținut autorului său S.D., proprietarul

societății comerciale „S.T.D.”, naționalizată prin Legea nr. 119/1948.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că societatea naționalizată, avea în patrimoniu un imobil

teren și construcție cu destinație de birou și sediu, precum și parcul compus din

32 de vase fluviale utilizate la desfășurarea activității de navigație.

Tot astfel, se mai arată,

în calitate de unică moștenitoare a armatorului S.D., reclamanta a notificat Primăria

Municipiului Brăila, notificare respinsă prin dispoziția din 29 noiembrie 2003.

Urmare soluționării irevocabile

a contestației formulată de cea în cauză împotriva acestei dispoziții, i-a fost

restituită în natură, construcția din Brăila, Bulevardul C., ce a servit ca sediu

și comandament de exploatare a navelor fluviale și terenul aferent, iar în ceea

ce privește flotila de vase, Primăria Municipiului Brăila a fost obligată să identifice

unitatea deținătoare și să comunice contestatoarei elementele de identificare ale

acesteia.

Prin adresa răspuns din

25 iulie 2007, Primarul Municipiului Brăila a identificat doar deținătorii a opt

vase fluviale, din cele 32 notificate, însă ulterior, deținătorii indicați au comunicat

reclamantei că nu au în proprietate navele indicate, împrejurare ce a determinat-o

pe aceasta să solicite Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru aceste bunuri.

La 11 iunie 2008, reclamanta

și-a precizat acțiunea, arătând că solicită acordarea despăgubirilor în cuantum

de 18.785.055 euro, echivalentul în lei, reprezentând contravaloarea a 27 de vase

fluviale, precum și despăgubiri în valoare de 11.010.000 RON pentru lipsa de folosință

a bunurilor preluate în mod abuziv.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1127 din 25 iunie

2008, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul să dispună acordarea

despăgubirilor bănești ce se cuvin reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită,

pentru flotila dunăreană ce a aparținut Întreprinderii de Navigație „S.T.D.”, cuantumul

despăgubirilor acordate urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la restituire, aspect analizat și soluționat cu autoritate de lucru

judecat, prin decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, se arată, statul

a naționalizat abuziv societatea comercială „S.T.D.”, care a aparținut autorului

reclamantei, ce avea în patrimoniu atât imobilul construcție și teren situat în

Brăila, cât și flotila de vase dunărene utilizate în desfășurarea activității de

navigație, menționate în lista anexă la Legea nr. 119/1948, secțiunea vase fluviale

și maritime.

Urmare răspunsurilor comunicate

de deținătorii indicați de Primăria Brăila, în sensul că niciuna din navele precizate

nu există în patrimoniul lor, reclamanta a înaintat notificarea din 25 ianuarie

2008, către Ministerul Economiei și Finanțelor care, nu a înțeles însă să dea un

răspuns, în sensul emiterii unei decizii motivate, conform cu art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

În lipsa acestui răspuns,

Tribunalul a apreciat - făcând trimitere la dispozițiile deciziei nr. 20 din 19

martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs

în interesul legii - că este competent să soluționeze cererea, pe fond și a reținut

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborat cu

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind astfel îndreptățită, urmare

preluării abuzive a bunurilor și imposibilității restituirii în natură, la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Cât privește cererea de

acordare a despăgubirilor, pentru lipsa de folosință a bunurilor preluate abuziv,

respectiv folosința navelor fluviale, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, motivat

de faptul că o astfel de cerere poate fi promovată „cu succes”, doar după rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii prin care se constată preluarea fără titlu

valabil a flotilei de vase ce a aparținut autorului reclamantei.

În adoptarea acestei soluții,

Tribunalul a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubiri al reclamantei se va

naște la data la care deținătorul bunurilor preluate abuziv va lua cunoștință de

hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că bunurile respective nu aparțin

statului.

Chiar dacă, conchide instanța

fondului, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror

imobile au fost preluate abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avută la

data preluării, atributele dreptului de proprietate se exercită însă nu imediat,

ci numai după primirea hotărârii judecătorești de restituire, rămasă definitivă.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care în esență cu aceeași motivare,

prin decizia nr. 46/A din 22 ianuarie 2009, a respins apelul formulat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recursul declarat în cauză,

de același pârât, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, care prin decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009,

a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut în esență că atât prima instanță cât și instanța de apel

nu au stabilit decât faptul că în cauză, pârâtul are calitate procesuală pasivă,

deoarece deși aparent, au fost identificate opt unități deținătoare, s-a dovedit

că acestea nu sunt cu adevărat unități deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din acest act

normativ.

Nu s-a lămurit însă, mai

reține instanța supremă, deși au existat critici ale pârâtului sub acest aspect,

dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv

dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite drept bunuri mobile, devenite

imobile prin încorporare în construcție sau, de fapt, sunt aplicabile dispozițiile

art. 6 alin. (2) din același act normativ.

Mai mult, avându-se în

vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima instanță

și nici instanța de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului privind aplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat

la art. 31 din aceeași lege, mai ales că reclamanta a solicitat restituirea unor

bunuri aparținând unei societăți comerciale și nu unei persoane fizice, or ambele

instanțe au făcut aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), raportat la

art. 4 alin. (2) din lege.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice iar prin decizia nr. 68/A din 22

aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței

civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de trimitere a reținut în esență că întrucât S.T.D. era asociat al societății

comerciale cu aceeași denumire, de la care s-au naționalizat în baza Legii nr. 119/1948,

imobilul - care reprezenta sediul firmei - cât și flotila de vase, în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, coroborate

cu prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ, care recunosc posibilitatea

persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul și alte

active în proprietate la data preluării abuzive, precum și moștenitorilor legali

și testamentari ai acestora, să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate

prin acest act normativ.

Dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 10/2001, se mai arată, sunt de generală aplicare, noțiunea de „utilaje”

și „instalații” trebuind interpretată în sens larg, în ideea de a cuprinde toate

bunurile care au servit la desfășurarea activității persoanei juridice naționalizate

și care au reprezentat elemente de activ, în patrimoniul acesteia.

În accepțiunea legiuitorului,

este esențial a exista un raport de accesorialitate între bunurile supuse preluării

abuzive și obiectul de activitate al persoanei juridice proprietare.

Ca atare, reținând că

respectivele nave au reprezentat principalele bunuri cu ajutorul cărora societatea

„S.T.D.” și-a desfășurat activitatea, instanța de apel a apreciat că dispozițiile

art. 6 alin. (2) din lege coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), își găsesc

aplicarea în cauză, cele 32 de vase fluviale făcând obiectul măsurilor reparatorii

reglementate de acest act normativ.

Examinând motivul de apel

privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, instanța de trimitere a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor

art. 28 alin. (3) și respectiv a art. 31 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

raportat la datele cauzei care atestă că intimata reclamantă se află în situația

în care nu pot fi identificate unitățile deținătoare ale bunurilor notificate, astfel

că despăgubirile vor fi propuse prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice.

S-a apreciat totodată

că din probele administrate rezultă cu prisosință că flotila de vase a aparținut

în proprietate societății comerciale și nu personal, autorului reclamantei. Astfel,

din conținutul certificatului de înmatriculare a societății comerciale naționalizate,

rezultă că aceasta a preluat identic numele asociatului său S.T.D., începându-și

activitatea la data de 1 iulie 1940.

Faptul că anterior, autorul

reclamantei a fost asociat la o altă societate de transport naval „P.G. și S.T.D.”

care a fost lichidată în anul 1939, nu este de natură să dovedească contrariul,

„fiind clar” că la data naționalizării navele - care, pe fișele lor matricole purtau

mențiunea naționalizării în baza Legii nr. 119/1948 – făceau parte din fondul de

comerț al societății comerciale S.T.D., care și-a început activitatea în anul 1940.

Totodată, s-a mai reținut

că împrejurarea că pe aceleași fișe matricole apare mențiunea „proprietate particulară”

și este indicat ca proprietar S.T.D., nu poate duce în mod necesar la concluzia

că vasele aparțineau persoanei fizice iar nu societății comerciale, probele urmând

a fi supuse unei „aprecieri coroborative”.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., critică decizia

dată în apel cât și încheierea din 8 aprilie 2010 a aceleiași instanțe, după cum

urmează:

- alin. (3) al art. 31

din Legea nr. 10/2001, a fost modificat prin Legea nr. 302 din 9 octombrie 2009

în sensul că în procesele și cererile având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii

prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului

Finanțelor Publice și instituțiilor publice implicate. Or, se arată, prin încheierea

de ședință din 8 aprilie 2010, instanța de apel a calificat aceste susțineri ca

reprezentând excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerul Finanțelor

Publice, pentru Statul Român, a unit excepția cu fondul cauzei și a trecut apoi

la etapa dezbaterilor, fără a aprofunda motivele pentru care nu a primit această

excepție.

- trecând la rejudecarea

apelului, instanța de control judiciar a apreciat greșit că situația de fapt a fost

deja stabilită de prima instanță deși, din materialul probator aflat la dosarul

cauzei nu rezultă situația juridică a „Societății comerciale S.T.D.”, în sensul

identificării și a celorlalte componente care determină ca o asemenea entitate să

aibă personalitate juridică proprie și să fie titulară de drepturi și obligații,

cu trimitere expresă la elementele care au stat la baza constituirii patrimoniului

acestei societăți.

- susținerea instanței

de trimitere că parcul de vase fluviale aparținea societății în discuție, se bazează

pe simpla prezumție fără a fi confirmată de probe care să ateste că flotila făcea

parte din fondul de comerț al acesteia.

- art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, a fost greșit aplicat întrucât legiuitorul a vizat de fapt, acordarea

de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile, aflate în imobilul preluat,

indiferent de destinația acestuia, care au fost preluate odată cu imobilul, în afară

de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Or, se arată, nu s-a făcut

dovada existenței fizice a bunurilor pentru care se solicită măsuri reparatorii

prin echivalent, deci a îndeplinirii uneia din condițiile esențiale cerute de

alin. (2) al art. 6 din lege.

De altfel, conchide recurenta,

vasele de navigație sunt prin excelență bunuri mobile, care, indiferent de condițiile

în care au fost preluate, nu pot face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Recursul se privește ca

fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Dintru început trebuie

precizat că, sub aspectul respectării de către instanța de trimitere a dispozițiilor

art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu constituie

autoritate de lucru judecat sub aspectul reținerii calității de persoană îndreptățită

a reclamantei și respectiv al calificării bunurilor ce fac obiectul litigiului,

ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, admițând recursul

pârâtului și casând prima decizie dată în soluționarea apelului, instanța supremă

a făcut aplicațiunea art. 313 C. proc. civ., reținând că nu poate hotărî asupra

fondului pricinii, atâta vreme cât împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Una din aceste împrejurări,

de esența litigiului, ce se impunea a fi lămurită în rejudecare, era aceea a aplicațiunii

art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele de navigație solicitate a fi

restituite pot fi socotite drept bunuri mobile devenit imobile prin încorporare

sau, de fapt, ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din același act normativ,

privind măsurile reparatorii cuvenite pentru utilajele și instalațiile preluate

de stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul.

Se constată că instanța

de trimitere a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 6 din lege, apreciat

ca fiind aplicabil în cauză întrucât are valoarea unei norme generale în definirea

domeniului de aplicabilitate a acestui act normativ, atât pentru bunurile mobile

devenite imobile prin încorporare, cât și pentru utilajele și instalațiile, preluate

de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.

Or, niciuna din cele două

ipoteze reglementate prin alin. (1) și (2) ale textului mai sus citat, nu se regăsesc

în speță, pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptățit la una din

măsurile reparatorii prevăzută de lege.

Astfel, potrivit art.

6 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 10/2001, prin „imobile”, în sensul acestui act

normativ se înțeleg și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcțiile

preluate abuziv.

Alin. (2) al textului

dispune că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de

stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care

acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În ambele situații, legiuitorul

face trimitere la bunuri ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor,

ci prin destinație.

Reglementarea acestei

categorii juridice distincte, a imobilelor prin destinație este dată, de dispozițiile

art. 468 – 471 C. civ.

Potrivit art. 468, al

acestui Cod, „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și

exploatarea acestui fond, sunt imobile prin destinație”.

Bunurile mobile, devenite

imobile prin încorporare, sunt acelea care, potrivit art. 469 C. civ., sunt presupuse

a fi fost „așezate către fond, în perpetuu” de către proprietar, atunci când acestea

(…) nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica și respectiv

deteriora partea fondului „către care sunt așezate”.

Încorporate sau nu, în

construcția preluată abuziv sau doar incluse în categoria „utilajelor și instalațiilor”,

pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege este necesar a se face

dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar

a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speță, nu s-a administrat.

Cât privește norma vizată

de alin. (2) al art. 6 din lege, reținută de instanța de trimitere ca fiind mai

degrabă incidentă în cauză, pentru aplicabilitatea acesteia legiuitorul a impus,

de asemenea, unele cerințe fără îndeplinirea cărora, bunurile în legătură cu care

s-a formulat notificarea, nu pot fi considerate ca făcând obiect de reglementare

al Legii nr. 10/2001:

- bunurile să se fi aflat

în imobilul preluat abuziv, indiferent de destinația acestuia, astfel că odată dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că și instalațiile/utilajele,

au aparținut aceluiași proprietar.

- bunurile, devenite imobile

prin destinație, să fi fost preluate odată cu imobilul și să existe fizic, la data

intrării în vigoare a legii.

(A se vederea și art.

6.2 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).

Or, prima cerință nu poate

fi asociată vaselor de navigație, bunuri mobile, prin natura cât și prin destinația

lor, atât în accepțiunea C. com. (a se vedea art. 490) cât și a Ordonanței Guvernului

nr. 42 din 28 august 1997 „privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare”.

Tot astfel, din perspectiva

îndeplinirii celorlalte condiții cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în categoria

„utilajelor și instalațiilor”, simpla împrejurare că pe fișele matricole ale celor

32 de nave fluviale, există mențiunea naționalizării în baza Legii nr. 119/1948,

nu poate conduce automat la concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul

ce reprezenta sediul societății.

În al 2-lea rând, instanța

de apel a ignorat că, potrivit legii, restituirea (în natură sau prin echivalent)

în cazul utilajelor și instalațiilor, este condiționată de existența lor fizică

la data intrării în vigoare a actului normativ, art. 6 alin. (2), dispunând că măsurile

reparatorii nu se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse”.

Or, în chiar motivarea

deciziei atacate, se reține că cele 8 unități pretins deținătoare ale unora din

vasele de navigație, nu au confirmat deținerea niciunuia din cele 32 de nave fluviale,

a căror existență fizică la data intrării în vigoare a legii, nu a fost practic

dovedită de reclamant, conform regulii generale instituită prin art. 1169 C. civ.

În consecință, interpretarea

extensivă a textului analizat, „într-un sens larg”, este greșită și chiar adaugă

la lege din perspectiva voinței și libertății legiuitorului de a opta în privința

sferei bunurilor pentru care a stabilit măsurile reparatorii.

Nu este fondată însă și

urmează a nu se reține, critica formulată de recurent, vizând lipsa calității sale

procesuale pasive, din perspectiva modificării alin. (3) al art. 31 al Legii

nr. 10/2001, prin Legea nr. 302 din 6 octombrie 2009.

Astfel, analizând excepția

invocată, instanța de control judiciar a reținut că prin textul art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și

care este cea aplicabilă în cauză, potrivit regulilor care guvernează aplicarea

normelor juridice în timp) legiuitorul a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent

se vor propune prin decizie motivată de către instituția publică implicată în privatizarea

societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice supusă naționalizării

sau, prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice, în situația în care societatea

comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizată, nu mai există,

nu poate fi identificată sau nu a existat o astfel de continuitate.

Or, din datele cauzei

rezultă că societățile comerciale care au preluat bunuri din patrimoniul persoanei

juridice supusă naționalizării, nu au putut fi identificate astfel că, despăgubirile

urmează a fi propuse prin Ordin al Ministrului Finanțelor Publice și calculate potrivit

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Ipoteza neidentificării

unității deținătoare, este vizată și de alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 10/2001,

text nemodificat, în baza căruia, persoana îndreptățită poate chema în judecată

statul, prin Ministerul Finanțelor Publice în termen de 90 de zile de la data la

care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din

partea primăriei sau, de la data comunicării.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri

date în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 268/A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, și a încheierii din 8 aprilie 2010 a aceleiași

instanțe.

Casează hotărârile atacate,

precum și sentința nr. 1127 din 25 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, și respinge acțiunea formulată de reclamantul H.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2011.