ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin sentința civilă

nr. 1871 din 12 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1879/30/2010, Tribunalul

Timiș a admis, în parte, acțiunea reclamantei B.H.I. împotriva pârâtului Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de către D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a

constatat caracterul politic al măsurii deportării în fosta U.R.S.S. și apoi,

în Câmpia Bărăganului, a reclamantei; a obligat Statul Român la plata către

reclamantă a sumei de 9.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit și a respins restul pretențiilor reclamantei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut din probele administrate că reclamanta,

de etnie germană, a fost deportată inițial în fosta U.R.S.S., în perioada

ianuarie 1945 – octombrie 1949, într-un lagăr de muncă pentru a participa la

munca de reconstrucție a acelui stat, după cel de-al doilea război mondial.

Mai apoi, la scurt

timp de la revenirea în țara natală, a fost deportată împreună cu familia în

localitatea Dragalina din Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

pentru o perioadă de aproape 5 ani de zile, în intervalul 18 iunie 1951 – 27

iulie 1955.

Din această

perspectivă, tribunalul a constatat că reclamanta justifică calitatea de

beneficiar al Legii nr. 221/2009, întrucât aceasta a fost o victimă directă a

unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referință: 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În opinia

tribunalului, chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu clasifică în mod explicit măsura

abuzivă a deportării în U.R.S.S., totuși, analizându-se acest act normativ prin

coroborare cu D-L nr. 118/1990 și cu O.U.G. nr. 214/1999, art. 2 alin. (1)

precum și cu Legea nr. 568/2001, art. 1 alin. (3) și art. 3, se poate asimila

că deportarea reclamantei în fosta U.R.S.S., la muncă forțată pentru reconstrucție,

rezultă că împotriva reclamantei s-a luat o măsură administrativă cu caracter

politic, abuzivă, acest statut fiind clarificat prin art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999, cu care Legea nr. 221/2009 se completează.

De aceea, în opinia

tribunalului, sunt întrunite și condițiile de admisibilitate ale acțiunii din

perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S.

a reclamantei în perioada 14 ianuarie 1945 – 15 octombrie 1949 având un

caracter politic, la fel cum este și cazul deportării ulterioare a aceleiași

reclamante în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Mai apoi, din punctul

de vedere al evaluării prejudiciului cu caracter moral și referindu-se și la

jurisprudența C.E.D.O. în cauzele R. vs. România ori S. și P. vs. România,

tribunalul a apreciat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în

vedere importanța valorilor lezate precum și măsura lezării, la care se adaugă

consecințele negative suferite de reclamantă și de familia acesteia ca urmare a

celor două deportări succesive, asociată cu gradul în care i-a fost acesteia

afectată situația familială, socială și profesională, dar și intensitatea

percepției consecințelor vătămării.

Or, cele două

deportări consecutive în mod clar au indus suferință victimei, atât fizică, cât

și psihică, suferință care nu poate să fie apreciată decât într-un mod

aproximativ, iar o satisfacție echitabilă și rezonabilă în cazul reclamantei se

cifrează la suma de 9.000 euro, coroborat și cu faptul că atât reclamanta, cât

și o parte a familiei acesteia au beneficiat și beneficiază în continuare de

indemnizații lunare permanente și alte drepturi, conferite prin D-L nr.

118/1990.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 476/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a

respins apelul declarat de reclamantă; s-a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș; s-a schimbat în parte

sentința, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral; s-a menținut în rest sentința și s-a luat

act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea de apel, în baza art. 282 si

urm. C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc. civ., a constatat ca fiind

întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat apelul reclamantei, pentru următoarele

argumente:

Curtea de apel a

reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de

Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, curtea a mai

constatat, în acest caz particular al deportării în U.R.S.S. a unui cetățean

român de etnie germană, că a fost luată o măsură administrativă cu caracter

politic având ca obiect dislocarea acesteia și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S., cu

scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice.

Pe de altă parte,

însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în

conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către

trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara

noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub

armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6

martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie –

noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de

ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei

naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor

germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor

și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de

despăgubire de război prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată

și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu

de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și

Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea

etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței

cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și

sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost

decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces

finalizându-se în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu

România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că

sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată

de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

Mai mult, și extrem

de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul

României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei

Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la

București.

Consecința a fost

somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea

Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu

vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și

30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și

persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor

Regelui Mihai I și a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de

cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, curtea a

constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii

nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009,

prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin D-L nr. 118/1990, republicat.

În această privință,

așa cum se poate observa chiar din titlul D-L nr. 118/1990, republicat, voința

legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de

către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.H.I.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

În principal,

motivarea instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Urmează a fi

înlăturată această decizie a Curții Constituționale, întrucât se apreciază că

nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente

cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi

aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea Curții Constituționale.

Astfel, în cazul

reclamantei recurente la data pronunțării deciziei Curții Constituționale,

aceasta avea deja sentința civilă nr. 1871 din 12 iulie 2010, prin care i se

acordase suma de 9000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin deportarea sa, așadar consideră că avea o speranță legitimă și un

bun în înțelesul art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, la

data la care reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel

moment, consideră că s-a născut în favoarea acesteia un drept la acțiune pentru

a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care

trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul

aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

A considera ca

decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau

irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile

aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor

cereri.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum, gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, după cum se motivează în decizia recurată,

respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are

o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare,

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendente

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010.

Principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția

unor motive imperioase, de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza R.G.S. și S.A. c. Greciei,

hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor

interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale

anterioare (cauza S. și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind

avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul

judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe

fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor

criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării

cuantumului despăgubirii (cauza M. c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și

cauza P. c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, se apreciază că această garanție poate fi

afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Pe de altă parte, cu

privire la poziția Curții de Apel față de deportarea reclamantei în U.R.S.S.,

se observă că, deși instanța apreciază că este o măsură administrativă cu

caracter politic, nu se pot acorda despăgubiri pentru această măsură, având în

vedere că ea nu a fost luată de fosta miliție ori securitate în timpul

regimului comunist din România.

Este criticabilă si

această susținere a instanței, în sensul că legea a fost greșit interpretată.

În speță, nu se poate

susține că la luarea măsurii deportării Statul Roman nu a avut nici o contribuție

si nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială

a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi. De altfel, culpa

Statului Roman rezultă și din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către

parat nici o dovadă că după 06 martie 1945 Statul Roman ar fi depus diligențe

pentru recuperarea cetățenilor săi, ori pentru încetarea măsurilor abuzive

luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S.

În concluzie, se

apreciază că deportarea în U.R.S.S. a fost o măsură administrativă cu caracter

politic, luată cu concursul autorităților romane de la acea vreme, deci sunt

îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru

care, se apreciază că este întemeiată cererea reclamantei recurente de acordare

a daunelor morale si pentru anii de deportare în U.R.S.S.

Examinând recursul în

limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la

criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi

analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de

lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai

sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.H.I. împotriva deciziei nr. 476/ A

din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 martie 2012.