ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin sentința civilă nr. 1871 din 12 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1879/30/2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea reclamantei B.H.I. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. reprezentat de către D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în fosta U.R.S.S. și apoi, în Câmpia Bărăganului, a reclamantei; a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 9.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și a respins restul pretențiilor reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut din probele administrate că reclamanta, de etnie germană, a fost deportată inițial în fosta U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1949, într-un lagăr de muncă pentru a participa la munca de reconstrucție a acelui stat, după cel de-al doilea război mondial.

Mai apoi, la scurt timp de la revenirea în țara natală, a fost deportată împreună cu familia în localitatea Dragalina din Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pentru o perioadă de aproape 5 ani de zile, în intervalul 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955. Din această perspectivă, tribunalul a constatat că reclamanta justifică calitatea de beneficiar al Legii nr. 221/2009, întrucât aceasta a fost o victimă directă a unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referință: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În opinia tribunalului, chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu clasifică în mod explicit măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S., totuși, analizându-se acest act normativ prin coroborare cu D-L nr. 118/1990 și cu O.U.G.

nr. 214/1999, art. 2 alin. (1) precum și cu Legea nr. 568/2001, art. 1 alin. (3) și art. 3, se poate asimila că deportarea reclamantei în fosta U.R.S.S., la muncă forțată pentru reconstrucție, rezultă că împotriva reclamantei s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, abuzivă, acest statut fiind clarificat prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, cu care Legea nr. 221/2009 se completează. De aceea, în opinia tribunalului, sunt întrunite și condițiile de admisibilitate ale acțiunii din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. a reclamantei în perioada 14 ianuarie 1945 – 15 octombrie 1949 având un caracter politic, la fel cum este și cazul deportării ulterioare a aceleiași reclamante în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. Mai apoi, din punctul de vedere al evaluării prejudiciului cu caracter moral și referindu-se și la jurisprudența C.E.D.O. în cauzele R. vs. România ori S. și P. vs. România, tribunalul a apreciat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere importanța valorilor lezate precum și măsura lezării, la care se adaugă consecințele negative suferite de reclamantă și de familia acesteia ca urmare a celor două deportări succesive, asociată cu gradul în care i-a fost acesteia afectată situația familială, socială și profesională, dar și intensitatea percepției consecințelor vătămării.

Or, cele două deportări consecutive în mod clar au indus suferință victimei, atât fizică, cât și psihică, suferință care nu poate să fie apreciată decât într-un mod aproximativ, iar o satisfacție echitabilă și rezonabilă în cazul reclamantei se cifrează la suma de 9.000 euro, coroborat și cu faptul că atât reclamanta, cât și o parte a familiei acesteia au beneficiat și beneficiază în continuare de indemnizații lunare permanente și alte drepturi, conferite prin D-L nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 476/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă; s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș; s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral; s-a menținut în rest sentința și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea de apel, în baza art. 282 si urm. C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc. civ., a constatat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat apelul reclamantei, pentru următoarele argumente: Curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de Statul Român prin M.F.P.

și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, curtea a mai constatat, în acest caz particular al deportării în U.R.S.S. a unui cetățean român de etnie germană, că a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic având ca obiect dislocarea acesteia și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice.

Pe de altă parte, însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” Mai mult, și extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.

Consecința a fost somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). Prin urmare, curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin D-L nr. 118/1990, republicat.

În această privință, așa cum se poate observa chiar din titlul D-L nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.H.I. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: În principal, motivarea instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Urmează a fi înlăturată această decizie a Curții Constituționale, întrucât se apreciază că nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea Curții Constituționale. Astfel, în cazul reclamantei recurente la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, aceasta avea deja sentința civilă nr. 1871 din 12 iulie 2010, prin care i se acordase suma de 9000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa, așadar consideră că avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, la data la care reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, consideră că s-a născut în favoarea acesteia un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

A considera ca decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum, gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, după cum se motivează în decizia recurată, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendente și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase, de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza R.G.S. și S.A.

c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza S. și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza M. c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza P. c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008). În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, se apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O. Pe de altă parte, cu privire la poziția Curții de Apel față de deportarea reclamantei în U.R.S.S., se observă că, deși instanța apreciază că este o măsură administrativă cu caracter politic, nu se pot acorda despăgubiri pentru această măsură, având în vedere că ea nu a fost luată de fosta miliție ori securitate în timpul regimului comunist din România.

Este criticabilă si această susținere a instanței, în sensul că legea a fost greșit interpretată. În speță, nu se poate susține că la luarea măsurii deportării Statul Roman nu a avut nici o contribuție si nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi. De altfel, culpa Statului Roman rezultă și din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către parat nici o dovadă că după 06 martie 1945 Statul Roman ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi, ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S. În concluzie, se apreciază că deportarea în U.R.S.S.

a fost o măsură administrativă cu caracter politic, luată cu concursul autorităților romane de la acea vreme, deci sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care, se apreciază că este întemeiată cererea reclamantei recurente de acordare a daunelor morale si pentru anii de deportare în U.R.S.S. Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.H.I. împotriva deciziei nr. 476/ A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.