ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3074/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3074/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Acțiunea

Prin notificarea înregistrată

sub nr. 100 din 23 mai 2001 la BEJ V.S., reclamanta K.G.M.M. a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru utilajele și

instalațiile ce au aparținut I.P.V., naționalizată în baza Legii nr. 119/1948,

precum și restituirea sumei de 206.327 lei actualizată, sumă ridicată din

casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării.

Prin sentința civilă

nr. 39 din 18 ianuarie 2007 Tribunalul Arad a obligat pârâtul Municipiul Arad

să soluționeze notificarea reclamantei prin emiterea unei dispoziții în

condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr.

9311 din 23 mai 2007 emisă de Primarul municipiului Arad, ca urmare a hotărârii

judecătorești de obligare a sa la acest demers, a fost respinsă notificarea

reclamantei, în baza referatului nr. 20895 din 17 august 2001 al Comisiei

interne pentru analizarea notificării, care a concluzionat că bunurile mobile

nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ

reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nu al unor bunuri mobile preluate

în această perioadă.

Reclamanta a chemat

în judecată pe pârâtul Municipiul Arad, prin Primar solicitând anularea dispoziției

prin care s-a respins cererea sa de acordare de despăgubiri formulată în baza

Legii nr. 10/2001, arătând că utilajele și instalațiile au fost preluate de la

antecesorul ei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, într-un prim ciclu procesual, prin

sentința civilă nr. 1073 din 4 octombrie 2007, a respins cererea de chemare în

judecată.

Prima instanță a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada că bunurile mobile care au devenit

imobile prin destinație au servit funcționării întreprinderii, dacă acestea au

existat în materialitatea lor la data formulării notificării și nici dovada că

antecesorul său a fost proprietarul imobilului. S-a mai reținut că solicitarea

reclamantei de restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la

casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării nu face obiectul Legii

10/2001.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 67/A din 17

martie2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.

2614/108/C/2007.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

civilă nr. 6901 din 12 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii instanței de apel, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a

reținut că este corectă statuarea cu privire la suma pretinsă (dreptul de creanță)

ce nu poate fi restituită în baza legii speciale, însă, în privința bunurilor

mobile devenite imobile prin destinație, situația este nuanțată de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația utilajelor și

instalațiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum

acestea au aparținut sau nu proprietarului imobilului.

S-a concluzionat că

soluționarea cauzei s-a făcut fără cercetarea fondului întrucât instanța de

apel a apreciat eronat că, pentru a putea stabili dacă reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru utilaje și instalații ar fi trebuit

ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost și proprietarul întreprinderii.

Ca urmare a casării

cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara a fost învestită cu soluționarea

apelului prin care reclamata a solicitat schimbarea hotărârii date în primă

instanță, în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată.

Având în vedere cele

dispuse prin decizia de casare și văzând dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

instanța de trimitere a procedat la expertizarea bunurilor mobile și a

instalațiilor ce intră sub incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 8/A din 19 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în

parte cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziția contestată, a

constatat dreptul reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent în cuantum de 106.869 lei, a obligat pârâtul să emită o nouă

dispoziție prin care să facă aplicarea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 și a respins în rest acțiunea.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, din conținutul procesului

verbal din 17 iunie 1948, al cererii de înscriere modificatoare din 20

septembrie 1948 și al sentinței nr. 39 din 18 ianuarie 2007 dată de Tribunalul

Arad în dosarul nr. 8545/108/2006, rezultă că utilajele și instalațiile a căror

restituire s-a solicitat au aparținut defunctului P.I., a cărui moștenitoare

este reclamanta, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 26/2001

și sentinței civile nr. 39 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului Arad.

S-a constatat,

astfel, că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform raportului de

expertiză tehnică efectuat în cauză, valoarea totală a utilajelor și

instalațiilor este de 106.869 lei, bunurile s-au aflat în imobilul preluat, au

fost preluate împreună cu acesta și au aparținut antecesorului reclamantei, așa

cum rezultă din conținutul procesului verbal și al inventarului.

Instanța a mai reținut

că pârâtul nu a fost în măsură să prezinte un proces verbal de constatare a

casării și nici să facă dovada înlocuirii sau distrugerii bunurilor, la data

intrării în vigoare a legii.

În ceea ce privește

modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, instanța a constatat

că sunt incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

astfel că pârâtul a fost obligat la emiterea unei noi dispoziții în acest sens.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Arad prin Primar,

solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței

de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

În motivarea

recursului, ce nu a fost încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanța de apel nu a cercetat temeinic

fondul cauzei raportat la decizia de casare.

Astfel, în mod eronat,

instanța de apel a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei,

deoarece aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor

pentru care s-au cerut măsuri reparatorii, iar din procesul verbal din 17 iunie

1948 nu rezultă că bunurile ar fi aparținut autorului reclamantei, întrucât

acesta le putea deține în baza unui contract de închiriere.

Mai arată că,

potrivit raportului de expertiză efectuat, bunurile nu mai existau în materialitatea

lor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar sarcina probei

casării, înlocuirii sau distrugerii acestor bunuri nu îi incumbau pârâtului.

Totodată Curtea a încălcat rolul său activ și dreptul la apărare, consacrat de

prevederile art. 129 C. proc. civ. prin neluarea în considerare a obiecțiunilor

la expertiză formulate de pârât și înlăturarea cererii de contraexpertiză.

O altă critică privește

faptul că pârâtul nu a avut și nu are calitate de unitate deținătoare a

bunurilor solicitate, astfel că, în mod greșit instanța de apel l-a obligat la

emiterea unei noi dispoziții în sensul propunerii de acordare de despăgubiri,

încălcându-se prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul

declarat de pârât, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Soluția consacrată de

textul mai sus citat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,

existența acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare.

În speță, instanța de

recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se

verifice dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra bunurilor

pretinse (utilaje și instalații), precum și situația acestor bunuri, respectiv dacă

au fost înlocuite, casate sau distruse.

Totodată, instanța de

recurs a dezlegat cu putere obligatorie pentru judecătorii fondului chestiunea

de drept legată de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și în situația în care proprietar al utilajelor și instalațiilor este

altă persoană decât proprietarul imobilului naționalizat, stabilind că o atare

soluție se impune atâta timp cât legea nu face o distincție în ceea ce privește

titularul dreptului de proprietate asupra utilajului, respectiv dacă acesta

este identic sau nu cu proprietarul fondului.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța de apel , în rejudecare, s-a conformat

dispozițiilor deciziei de casare, neputându-se reține, în acest sens,

încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Pe linia celor

dispuse de către instanța de casare, la termenul din 8 aprilie 2009, Curtea a

încuviințat efectuarea unei expertize prin care să se stabilească care dintre

bunurile pretinse mai există și valoarea actuală a acestora, iar la termenul

din 25 noiembrie 2009 a dispus acordarea unui nou termen de judecată pentru ca

părțile să ia cunoștință de răspunsul expertului la obiecțiunile formulate la

raportul de expertiză.

Critica vizând

nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra

utilajelor, reia, de fapt analiza probelor și le dă o altă interpretare decât

cea stabilită de instanța de apel.

Or, modul în care

instanța de apel a interpretat probele și a stabilit pe baza acestora o anumită

situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel, ca situație

de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi schimbată în recurs față de

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că utilajele

și instalațiile, a căror restituire se cere, au aparținut defunctului P.I., a

cărui moștenitoare este reclamanta și că nu s-a dovedit distrugerea, înlocuirea

sau casarea acestor utilaje.

Faptul că, în urma

analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin

decizia de casare, instanța de apel nu a ajuns la concluzia susținută de

recurent, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare.

Acestea au fost respectate, din moment ce instanța de apel s-a pronunțat atât

asupra titularului dreptului de proprietate al utilajelor în litigiu, cât și

asupra situației actuale a acestor utilaje.

În consecință,

soluția de admitere a apelului reclamantei nu este rezultatul încălcării

dispozițiilor din decizia de casare, obligatorii, potrivit art. 315 C. proc.

civ., ci al aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

interpretarea dată cu putere obligatorie prin decizia de casare la situația de

fapt stabilită pe bază de probe în rejudecarea cauzei.

În speță, instanța a

dat dovadă de rol activ, în sensul deciziei de casare, încuviințând proba cu

înscrisuri și expertiză pentru lămurirea aspectelor de fond referitoare la

situația utilajelor și instalațiilor pretinse.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Acest rolul activ se

limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate exceda

acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Critica formulată de

recurent pe acest aspect vizează însă o chestiune de interpretare a probelor,

care nu are legătură cu textul normativ indicat și care, în actuala structură a

motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu

poate constitui obiect al analizei în recurs.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Totodată nu i se

poate imputa instanței de apel faptul că a respins cererea de contraexpertiză,

examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei

reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu,

iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi

cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în

legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de

recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de

probele administrate.

Cât privește critica

recurentului cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive se reține, în

primul rând, că în primul ciclu procesual nu s-a contestat legitimarea sa

procesuală pasivă.

Potrivit art. 22 din

Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a bunului.

Normele Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250 din 07

martie2007 definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate

juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau

privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie,

instituția prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu

personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de

titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii

autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat,

organizații cooperatiste).

Potrivit acelorași

Norme, entitate învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea

deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare

cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte

autorități publice centrale sau locale implicate).

Or, câtă vreme prin

sentința civilă nr. 39 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad,

intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul a fost obligat la soluționarea

notificării formulată de reclamantă, iar prin dispoziția contestată în prezenta

cauză, cererea reclamantei a fost respinsă motivat de faptul că bunurile

solicitate nu cad sub incidența legii speciale, și nicidecum pentru că emitentul

ei nu ar fi avut calitate de unitate deținătoare, rezultă că, în mod just

instanța de apel, prin decizia recurată, a obligat pârâtul la emiterea unei noi

dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri, acesta legitimându-se procesual

pasiv în cauză.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

9 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, pe temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul Arad prin primar împotriva deciziei nr. 8/A din

19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 aprilie 2011.