ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3074/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Acțiunea Prin notificarea înregistrată sub nr. 100 din 23 mai 2001 la BEJ V.S., reclamanta K.G.M.M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru utilajele și instalațiile ce au aparținut I.P.V., naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, precum și restituirea sumei de 206.327 lei actualizată, sumă ridicată din casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării. Prin sentința civilă nr. 39 din 18 ianuarie 2007 Tribunalul Arad a obligat pârâtul Municipiul Arad să soluționeze notificarea reclamantei prin emiterea unei dispoziții în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 9311 din 23 mai 2007 emisă de Primarul municipiului Arad, ca urmare a hotărârii judecătorești de obligare a sa la acest demers, a fost respinsă notificarea reclamantei, în baza referatului nr. 20895 din 17 august 2001 al Comisiei interne pentru analizarea notificării, care a concluzionat că bunurile mobile nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nu al unor bunuri mobile preluate în această perioadă. Reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Arad, prin Primar solicitând anularea dispoziției prin care s-a respins cererea sa de acordare de despăgubiri formulată în baza Legii nr. 10/2001, arătând că utilajele și instalațiile au fost preluate de la antecesorul ei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, într-un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 1073 din 4 octombrie 2007, a respins cererea de chemare în judecată. Prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că bunurile mobile care au devenit imobile prin destinație au servit funcționării întreprinderii, dacă acestea au existat în materialitatea lor la data formulării notificării și nici dovada că antecesorul său a fost proprietarul imobilului. S-a mai reținut că solicitarea reclamantei de restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării nu face obiectul Legii 10/2001. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 67/A din 17 martie2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 2614/108/C/2007.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 6901 din 12 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța supremă a reținut că este corectă statuarea cu privire la suma pretinsă (dreptul de creanță) ce nu poate fi restituită în baza legii speciale, însă, în privința bunurilor mobile devenite imobile prin destinație, situația este nuanțată de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația utilajelor și instalațiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparținut sau nu proprietarului imobilului.

S-a concluzionat că soluționarea cauzei s-a făcut fără cercetarea fondului întrucât instanța de apel a apreciat eronat că, pentru a putea stabili dacă reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru utilaje și instalații ar fi trebuit ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost și proprietarul întreprinderii. Ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara a fost învestită cu soluționarea apelului prin care reclamata a solicitat schimbarea hotărârii date în primă instanță, în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată. Având în vedere cele dispuse prin decizia de casare și văzând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere a procedat la expertizarea bunurilor mobile și a instalațiilor ce intră sub incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 8/A din 19 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziția contestată, a constatat dreptul reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 106.869 lei, a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să facă aplicarea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a respins în rest acțiunea.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, din conținutul procesului verbal din 17 iunie 1948, al cererii de înscriere modificatoare din 20 septembrie 1948 și al sentinței nr. 39 din 18 ianuarie 2007 dată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8545/108/2006, rezultă că utilajele și instalațiile a căror restituire s-a solicitat au aparținut defunctului P.I., a cărui moștenitoare este reclamanta, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 26/2001 și sentinței civile nr. 39 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului Arad. S-a constatat, astfel, că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, valoarea totală a utilajelor și instalațiilor este de 106.869 lei, bunurile s-au aflat în imobilul preluat, au fost preluate împreună cu acesta și au aparținut antecesorului reclamantei, așa cum rezultă din conținutul procesului verbal și al inventarului. Instanța a mai reținut că pârâtul nu a fost în măsură să prezinte un proces verbal de constatare a casării și nici să facă dovada înlocuirii sau distrugerii bunurilor, la data intrării în vigoare a legii. În ceea ce privește modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel că pârâtul a fost obligat la emiterea unei noi dispoziții în acest sens.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Arad prin Primar, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În motivarea recursului, ce nu a fost încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanța de apel nu a cercetat temeinic fondul cauzei raportat la decizia de casare. Astfel, în mod eronat, instanța de apel a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, deoarece aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au cerut măsuri reparatorii, iar din procesul verbal din 17 iunie 1948 nu rezultă că bunurile ar fi aparținut autorului reclamantei, întrucât acesta le putea deține în baza unui contract de închiriere.

Mai arată că, potrivit raportului de expertiză efectuat, bunurile nu mai existau în materialitatea lor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar sarcina probei casării, înlocuirii sau distrugerii acestor bunuri nu îi incumbau pârâtului. Totodată Curtea a încălcat rolul său activ și dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 129 C. proc. civ. prin neluarea în considerare a obiecțiunilor la expertiză formulate de pârât și înlăturarea cererii de contraexpertiză. O altă critică privește faptul că pârâtul nu a avut și nu are calitate de unitate deținătoare a bunurilor solicitate, astfel că, în mod greșit instanța de apel l-a obligat la emiterea unei noi dispoziții în sensul propunerii de acordare de despăgubiri, încălcându-se prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul declarat de pârât, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Soluția consacrată de textul mai sus citat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, existența acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare. În speță, instanța de recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se verifice dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra bunurilor pretinse (utilaje și instalații), precum și situația acestor bunuri, respectiv dacă au fost înlocuite, casate sau distruse.

Totodată, instanța de recurs a dezlegat cu putere obligatorie pentru judecătorii fondului chestiunea de drept legată de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în situația în care proprietar al utilajelor și instalațiilor este altă persoană decât proprietarul imobilului naționalizat, stabilind că o atare soluție se impune atâta timp cât legea nu face o distincție în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate asupra utilajului, respectiv dacă acesta este identic sau nu cu proprietarul fondului. Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel , în rejudecare, s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, neputându-se reține, în acest sens, încălcarea art. 315 C. proc.

civ. Pe linia celor dispuse de către instanța de casare, la termenul din 8 aprilie 2009, Curtea a încuviințat efectuarea unei expertize prin care să se stabilească care dintre bunurile pretinse mai există și valoarea actuală a acestora, iar la termenul din 25 noiembrie 2009 a dispus acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părțile să ia cunoștință de răspunsul expertului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză. Critica vizând nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra utilajelor, reia, de fapt analiza probelor și le dă o altă interpretare decât cea stabilită de instanța de apel. Or, modul în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel, ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi schimbată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că utilajele și instalațiile, a căror restituire se cere, au aparținut defunctului P.I., a cărui moștenitoare este reclamanta și că nu s-a dovedit distrugerea, înlocuirea sau casarea acestor utilaje. Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin decizia de casare, instanța de apel nu a ajuns la concluzia susținută de recurent, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare. Acestea au fost respectate, din moment ce instanța de apel s-a pronunțat atât asupra titularului dreptului de proprietate al utilajelor în litigiu, cât și asupra situației actuale a acestor utilaje.

În consecință, soluția de admitere a apelului reclamantei nu este rezultatul încălcării dispozițiilor din decizia de casare, obligatorii, potrivit art. 315 C. proc. civ., ci al aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea dată cu putere obligatorie prin decizia de casare la situația de fapt stabilită pe bază de probe în rejudecarea cauzei. În speță, instanța a dat dovadă de rol activ, în sensul deciziei de casare, încuviințând proba cu înscrisuri și expertiză pentru lămurirea aspectelor de fond referitoare la situația utilajelor și instalațiilor pretinse. Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Acest rolul activ se limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate exceda acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Critica formulată de recurent pe acest aspect vizează însă o chestiune de interpretare a probelor, care nu are legătură cu textul normativ indicat și care, în actuala structură a motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu poate constitui obiect al analizei în recurs. Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Totodată nu i se poate imputa instanței de apel faptul că a respins cererea de contraexpertiză, examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate. Cât privește critica recurentului cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive se reține, în primul rând, că în primul ciclu procesual nu s-a contestat legitimarea sa procesuală pasivă.

Potrivit art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a bunului. Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250 din 07 martie2007 definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Potrivit acelorași Norme, entitate învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

Or, câtă vreme prin sentința civilă nr. 39 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul a fost obligat la soluționarea notificării formulată de reclamantă, iar prin dispoziția contestată în prezenta cauză, cererea reclamantei a fost respinsă motivat de faptul că bunurile solicitate nu cad sub incidența legii speciale, și nicidecum pentru că emitentul ei nu ar fi avut calitate de unitate deținătoare, rezultă că, în mod just instanța de apel, prin decizia recurată, a obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri, acesta legitimându-se procesual pasiv în cauză. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad prin primar împotriva deciziei nr. 8/A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.