ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 167/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 77 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală în temeiul

dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis

plângerea formulată de petiționara SC S. SA împotriva rezoluției emise la 1

martie 2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar penal

nr. 71/P/2011.

A desființat

rezoluția atacată și a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale față de numitul T.V.P., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin rezoluția emisă

la 1 martie 2011 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în

dosar nr. 71/P/2011 în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc.

pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul T.V.P.,

executor judecătoresc săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de

art. 246 C. pen.

Pentru a dispune

astfel Parchetul a reținut în expunerea de motive următoarele aspecte:

În cauză au fost

efectuate acte premergătoare urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., urmare a plângerii formulată de

către persoana vătămată SC S. SA, prin care se menționează că:

În procedura de

executare silită care formează obiectul dosarului execuțional al Biroului

executorului judecătoresc T.V.P., acesta, ignorând faptul că titlul executoriu

a fost desființat, continuă procedura executării silite, fapt care denotă

reaua-credință a acestuia și cauzarea unor importante prejudicii de natură

financiară debitorului din dosarul de executare.

Din materialul

probator administrat în dosarul cauzei rezultă că urmărirea penală nu poate fi

începută împotriva făptuitorului, pentru săvârșirea de către acesta a

infracțiunii prevăzute de art. 246 din C. pen., fiind incidente sub aspectul

procesual dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece: Contestațiile la

executare formulate de către persoana vătămată din prezenta cauză nu au format

obiectul dosarului nr. 1940/257/2007 (sentința civilă nr. 2105 din 13 iulie

2007, 2008/257/2007 (sentința civilă nr. 222 din data de 27 iulie 2007) și

dosar nr. 557/257/2011 (încheierea civilă nr. 259 din 15 februarie 2011) ale

Judecătoriei Mediaș, fiecare dintre acestea finalizându-se prin respingerea

solicitărilor debitorului supus executării silite (persoana vătămată din

prezenta cauză);

- în considerarea

celor de mai sus rezultă cu certitudine cel puțin faptul că, în procedura de

executare silită derulată în dosar nr. 58/2003 ale B.E.J. T.V.P., executorul

judecătoresc a acționat cu bună credință, ceea ce exclude săvârșirea de către

acesta a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

- Actele executorului

pot fi supuse cenzurii prin exercitarea de către debitor a căii judiciare de

formulare a contestației la executare.

Prin rezoluția

adoptată în dosarul nr. 299/II/2/2011 la 30 martie  2011 Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus respingerea

plângerii formulate de petenta SC S. SA împotriva soluției sus-arătate, cu

următoarele argumente:

În mod întemeiat

procurorul de caz a reținut că nu există și nu se pot procura dovezi care să

demonstreze indubitabil că executorul T.V.P. a fost de rea credință când a

derulat procedurile de executare contestate; rezoluția este motivată, chiar

dacă această motivare este mai succintă; nu sunt dovezi indubitabile de rea

credință și, pe cale de consecință, executorul nu poate fi considerat decât că

a acționat cu bună credință; datele ce se dețin nu îi îndreptățește la pornirea

unei acțiuni penale credibile; continuarea procedurilor pregătitoare nu se

justifică deoarece esența problemei supuse atenției constă în a stabili dacă

titlul executor-hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 este sau nu în ființă

și dacă este în acest moment executorie sau nu; or în speță este vorba despre o

decizie pe care executorul a luat-o reținând că are în lucru un titlu executor

operațional; pentru a porni acțiunea penală procurorul trebuie să facă dovada

de necontestat că T.V.P. a fost de rea credință când a decis să continue

executarea silită, iar procurorul de caz a motivat că nu are și nici nu poate

procura aceste dovezi.

Redactarea sintetică

a rezoluției, eventualele inadvertențe de subliniere, de fixare a ideilor din

partea procurorului de caz, nu înlătură realitatea raționamentului dezvoltat în

rezoluția contestată, acest raționament constituind chiar motivarea

procurorului.

Asupra problemei

esențiale a cauzei, dacă titlul executor consemnat în hotărârea arbitrară din

10 aprilie 2003 este sau nu în ființă și dacă în acest moment titlul este cu

adevărat executoriu, s-au pronunțat instanțele judecătorești care au apreciat

cu autoritatea lor specifică în contestațiile la executare ce le-au fost supuse

atenției că suspendarea puterii executorii a unui titlu este atributul exclusiv

al judecătorului, că nicio altă autoritate de stat sau convențională nu poate

face asta.

Ulterior, înainte și

după data de 6 iunie 2008, judecătorii au pronunțat ei înșiși suspendarea

executării acestei hotărâri arbitrare, de aici deducându-se că și judecătorii

au apreciat că, hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 are valoarea unui titlu

executoriu operațional.

La data de 25

ianuarie 2011 când s-a înființat poprirea contestată, menționată și în

plângerile petentei, nu exista o suspendare operațională a executorii titlului

pe cate T.V.P. s-o fi ignorat; de altfel, inițierea procesului din dosarul nr.

557/257/2011 al Judecătoriei Mediaș se explică tocmai prin faptul că nu exista

o astfel de suspendare de executare, situație acceptată chiar de către petentă.

Succesiunea

evenimentelor judiciare și evoluția litigiului dintre debitoare și creditor

poate crea echivoc cu privire la existența titlului executor invocat; situație

titlului a născut astfel controverse în timpul executării silite; executorul

acuză pe debitor de excese și invers-creditorul îl acuză pe executor de

săvârșirea unei infracțiuni; asta în contextul în care fiecare dintre părți,

inclusiv executorul, își promovează interesele interpretând legea și titlul

executoriu.

Or, în speță,

procurorul de caz a reținut, chiar dacă nu a exprimat-o tranșant, că lipsa de

rafinament juridic care poate fi observată în unele din construcțiile juridice,

din abordările executorului, în contextul în care chiar instanțele au unele

poziționări contradictorii, nu poate fi calificată ca fiind infracțiune,

trimiterile din motivarea procurorului de caz la posibilitățile ce le au

părțile de a se adresa justiției prin contestației la executare au un înțeles

clar; sistemul judiciar a creat confuzia legată de existența ori puterea

executorie a titlului și numai judecătorul o poate clarifica.

Procurorul prin

poziția sa a realizat procedurile solicitate și a concluzionat succint și fără

echivoc că nu există și nici nu se pot procura acum dovezi care să demonstreze

indubitabil reaua credință a executorului, care să demonstreze că acesta a

ignorat cu bună credință o realitate juridică ce-l împiedica să continue executarea.

Curtea de Apel, a

apreciat că parchetul nu a analizat în mod concret dacă în cauză, raportat la

datele existente, sunt întrunite sau nu sub aspectul laturii obiective și

subiective, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C.

pen., cu atât mai mult cu cât partea a depus o serie de înscrisuri suplimentare

(hotărâri judecătorești) care, în opinia sa, paralizează orice demers de

continuare a activității de executare (sentința civilă nr. 1050/2011 a

Judecătoriei Mediaș, dosar fond, certificatul eliberat de Judecătoria

București).

A mai reținut că, în

condițiile anvergurii litigiilor dintre părți (petenta din cauză și SC S.C. SRL

Brașov), a succesiunii de proceduri prin care petiționara a contestat titlul

executor în baza căruia a acționat făptuitorul, Parchetul a tratat cu

superficialitate întreaga activitate a intimatului în contextul faptic și

juridic relevat, rezumându-se la a constata, fără o argumentare solidă, lipsa

relei credințe.

De asemenea, a

apreciat ca semnificative argumentele date de procurorul general în rezoluția

de respingere a plângerii împotriva soluției procurorului, prin care arată că

însăși poziționările contradictorii ale instanțelor cu privire la titlul

executoriu disputat justificau într-o anumită măsură, acțiunea intimatului însă

acestea nu sunt suficiente pentru a exclude în lipsa unei analize amănunțite a

succesiunii hotărârilor judecătorești adoptate în cauză, orice responsabilitate

a intimatului în cadrul exercitării prerogativelor sale.

Totodată, s-a considerat

că procurorul nu a dat o eficiență corespunzătoare tuturor actelor depuse de

către petiționară în sprijinul acuzațiilor aduse, și nu a oferit argumente

suficiente care să justifice soluția adoptată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs intimatul T.V.P.

Recursul este

inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost

modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care

s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de

neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.

În consecință,

constatând că în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de

9 iunie 2011, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta

Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel

atât în minuta, cât și în dispozitivul sentinței atacate.

Printre modificările

aduse Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea

soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv

și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia

plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată.

Ca atare, întrucât

recurentul intimat a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare,

Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul cu care a fost

investită, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,

obligându-l pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. și la plata către intimata SC S. SA a sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de intimatul T.V.P. împotriva sentinței penale

nr. 77 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

intimat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul

intimat către intimata SC S. SA la plata sumei de 300 lei cheltuieli de

judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 ianuarie 2012.