ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8676/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 112A din 07 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții-pârâți P.A. și P.N., precum și de către pârâții-reclamanți C.E. și C.A. împotriva Sentinței civile nr. 737 din 19 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 aprilie 2007, reclamanții P.N. și P.Al. au chemat în judecată pe pârâții C.C. și C.E., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6, situat în București, str. M.E., împreună cu terenul situat sub construcție în suprafață de 23,04 m.p.

și cota indiviză de 12,73% din părțile de folosință comună ale imobilului, cu cheltuieli de judecată. Pârâta C.E. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat, în subsidiar (în principal solicitându-se respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată): să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin efectul prescripției achizitive de 10 ani reglementată de art. 1865 C. civ.; în cazul admiterii acțiunii și respingerii cererii sale reconvenționale privind prescripția achizitivă, să se dispună obligarea pârâților la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului, evaluate provizoriu la suma de 40.000 RON; obligarea reclamanților pârâți la încheierea contractului de închiriere prevăzut de art. 15 din Legea nr. 10/2001 și O.U.G.

nr. 40/1999, pe o perioadă de 5 ani, socotiți de la data rămânerii definitive și irevocabile a eventualei hotărâri de admitere a acțiunii. Pârâta reclamantă a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, C.G.M.B., Primarului General, S.C. A. S.A. și Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea contravalorii apartamentului, cu cheltuieli de judecată. Prin Încheierea din data de 23 noiembrie 2007, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție, aceasta formând obiectul unui Dosar nou înregistrat sub nr. 13210/300/2007. La termenul de judecată din data de 26 octombrie 2007, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C.C., reținând că acesta este decedat încă din anul 2001, iar la cererea reclamanților pârâți, a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a numitului C.A., succesor al defunctului, alături de pârâta reclamantă.

Prin Sentința civilă nr. 10798 din 28 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a soluționat cauza, iar prin Decizia civilă nr. 839/A din 19 iunie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă,a admis excepția necompetenței materiale a primei instanțe în soluționarea cauzei, invocată din oficiu, a admis apelul declarat de apelanții pârâți, a anulat sentința și a reținut cauza pentru soluționare în primă instanță de către tribunal. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare imobiliară, evaluabilă în bani, iar conform raportului de expertiză întocmit în apel, valoarea de circulație a imobilului revendicat era, la momentul sesizării instanței, de 722.518 RON, competența soluționării acesteia în primă instanță aparținând, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., tribunalului și nu judecătoriei. Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 1417 din 19 septembrie 2008, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților invocată de pârâți, ca nefondată și a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată, luându-se act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâți, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza pentru rejudecare în primă instanță la același tribunal, cu motivarea că instanța a omis să soluționeze cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă, privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului ca efect al prescripției achizitive, cerere ce se impunea a fi soluționată odată cu acțiunea principală, scopul urmărit de pârâți prin invocarea uzucapiunii reprezentându-l paralizarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.

Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 737 din 19 mai 2010, prin care a dispus respingerea acțiunii principale ca neîntemeiată, respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată și respingerea cererilor părților privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul a fost proprietatea autorului reclamanților pârâți și a fost trecut în patrimoniul statului în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995. Procedând apoi la compararea celor două titluri de proprietate, tribunalul a apreciat că titlul exhibat de pârâți este mai bine caracterizat, impunându-se a i se acorda preferabilitate.

Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene nu pot fi reținute în cauza de față, pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea reclamanților de a li se restitui un bun preluat ulterior de stat, în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, reclamanții nu au nici măcar speranța legitimă prevăzută de această normă internațională, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă.

Dimpotrivă, în cauză, se poate aprecia la acest moment că este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. Rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil și a bunei-credințe își găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali. În argumentarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut și Decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. S-a reținut că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare al pârâților, imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și nici nu se formulase cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții fiind de bună-credință la momentul încheierii actului. Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de reclamanți va fi respinsă ca neîntemeiată, titlul de proprietate al reclamanților și-a păstrat efectele juridice și nu poate constitui un just titlu pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune scurtă. Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamanților a fost dobândit prin convenție nu pot fi incidente în cauză și dispozițiile art. 1895 C. civ., care ar atrage un alt mod de dobândire a proprietății, în condițiile în care aceștia au deja un titlu de proprietate valabil încheiat.

Cu privire la apelurile declarate în cauză de către reclamanți și de către pârâți, Curtea de Apel a reținut următoarele: Imobilul pe care apelanții reclamanți îl revendică prin acțiunea principală de la apelanții pârâți a fost proprietatea autorului lor A.B., fiind dobândit de acesta prin actul de donație autentificat din 6 august 1945. Sub pretextul aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, iar ulterior a fost înstrăinat pârâtei reclamante și soțului acesteia, în prezent decedat, în baza Legii nr. 112/1995.

Fiind sesizată de apelanții reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,chiar dacă în acțiune, reclamanții au indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant, potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Aceeași este și concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc.

civ. Având de soluționat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menționate faptul că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A stabilit totodată și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut că atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții pârâți în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, aceștia au "un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Cu privire la apelanții reclamanți s-a reținut, dimpotrivă, că aceștia nu au formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În apel s-au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că apelanții reclamanți au formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București din 8 august 2001, dar aceasta nu este de natură să ducă la constatarea nelegalității sentinței instanței de fond, din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,situație în care nu se poate reține că aceștia au un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește speranța legitimă a acestora de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra bunului, Curtea a statuat deja că o creanță (cum este și cea la care se poate spera prin notificare) nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de ex. atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Irelevantă într-o acțiune de revendicare de drept comun, buna-credință a chiriașului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să țină seama într-o astfel de acțiune, critica formulată de reclamanți în acest sens fiind nefondată. În speța de față, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare între Primăria Municipiului București și apelanții pârâți nu exista nicio cerere formulată de reclamanți sau de autorul acestora care să pună în discuție valabilitatea titlului de proprietate al statului, situație în care, în mod corect tribunalul a reținut buna-credință a acestora.

Pe de altă parte, prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, titlul de proprietate al autorilor intimaților pârâți s-a consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul Convenției, iar dispozițiile legale care reglementează dreptul reclamanților de a primi în această situație despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanților și interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție.

Analizând apelul declarat de apelanții pârâți, Curtea a reținut că în condițiile în care prima instanță a constatat în cadrul soluționării cererii de revendicare formulată de reclamanți valabilitatea și preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare invocat de pârâți, inclusiv faptul că acesta s-a consolidat prin expirarea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, acest act nu mai putea fi considerat și just titlu care să poată fi invocat de pârâți în condițiile art. 1895 C. civ. Într-o astfel de situație, apelanții pârâți au dobândit dreptul de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, considerat valabil de instanță și nu mai au interes pentru invocarea uzucapiunii de scurtă durată în vederea dobândirii aceluiași drept.

De altfel, cererea de constatare a uzucapiunii a fost formulată de pârâta reclamantă la prima instanță, în subsidiar, doar pentru ipoteza în care instanța de judecată ar respinge apărările făcute de aceasta prin întâmpinare și ar admite acțiunea reclamanților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.A. și P.N., precum și pârâții C.E. și C.A. 1. Reclamanții au criticat decizia pentru următoarele motive: a. În jurisprudența Curții Europene s-a apreciat că titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag.

83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33), cum este cazul și în speță. Prin prisma acestei aprecieri, reclamanții dețin un "interes patrimonial"' în sensul Convenției, în condițiile în care, prin soluția primei instanțe s-a statuat asupra nevalabilității titlului statului în privința preluării. b. În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei “ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut prerogativele pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității - cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun, care combinată cu lipsa totală a despăgubirii (ca în speța de față) este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin, parag.

39, 43 și 59; cauza Porțeanu, parag. 2). Buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea bunurilor preluate de stat cu titlu, ceea ce nu se poate reține în cauză în condițiile în care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu. Prin considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care fac corp comun cu decizia, s-a arătat că trebuie să se verifice dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Aplicând raționamentul Curții Europene din cauzele în care a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care reclamanții au inițiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a restituirii în natură. c. Despăgubirile bănești în favoarea cumpărătorilor evinși în revendicare nu au fost puse în vreo relație cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.

2. Pârâții au criticat decizia pentru următoarele motive: Au interes în formularea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune, întrucât soluția pronunțată de instanța de apel nu este unitară în jurisprudență, iar valabilitatea titlului lor nu înlătură intervenirea uzucapiunii. În mod greșit nu au fost obligați reclamanții-apelanți la plata cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 274 și urm. C. proc. civ. Analizând decizia în raport de criticile formulate,ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al ambelor recursuri, în considerarea celor ce succed: 1. Recursul declarat de reclamanți.

Primele două critici nu pot fi primite, întrucât apărările formulate nu prezintă relevanță atât timp cât reclamanții nu dețin un bun actual în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reținut că, „143. Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag. 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.” Atât timp cât reclamanții-recurenți nu dețin la data formulării acțiunii o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului și care să cuprindă o dispoziție de restituire a imobilului, deci un bun actual, aceștia nu pot invoca nici privarea de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, astfel cum aceasta a fost conturată în jurisprudența Curții Europene, la care s-au făcut referiri în cadrul recursului. În acest context, o constatare a nevalabilității titlului statului, în sensul invocat de către reclamanți, nu este suficientă să contureze în patrimoniul acestora un bun atât timp cât restituirea acestuia nu poate fi dispusă, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Prin nedesființarea titlului pe care îl dețin, pârâții dețin un bun în sensul Convenției Europene, iar restituirea acestuia către reclamanți i-ar priva de acesta, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Pe lângă faptul că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea pretinde compararea titlului său cu cel al pârâtul din acțiunea în revendicare, chiar și din perspectiva Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 reclamanții nu ar fi putut obține restituirea bunului în natură. Aceasta întrucât prin această decizie s-a statuat și că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, și din perspectiva deciziei în interesul legii, titlul pârâților, care le conferă drept de proprietate, este protejat și de principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, susținut de nedesființarea contractului pe care îl dețin. Discutarea valabilității titlului deținut de către pârâți nu este permisă în cadrul procesual al litigiului de față, iar acesta s-a consolidat oricum prin necontestarea în termenul prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, republicată. Caracterul efectiv sau nu al sistemului de despăgubire oferit de Legea nr. 10/2001 în realizarea dreptului la despăgubire recunoscut fostului proprietar excede cadrul procesual al cauzei, iar lipsa acestuia nu ar justifica oricum privarea de bun a pârâților, în materialitatea lui, singurii deținători ai acestuia, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

c. Despăgubirile de care ar beneficia cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, în baza Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, inclusiv prin admiterea acțiunii în revendicare, nu justifică admiterea acțiunii de față atât timp cât nu sunt întrunite cerințele acesteia, astfel cum s-a detaliat mai sus. 2. Recursul declarat de pârâți. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, pe de o parte cererea privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost formulată în subsidiar, deci pentru ipoteza în care instanța nu ar dispune respingerea acțiunii reclamanților - în cauză respingându-se acțiunea, iar pe de altă parte, pârâții nu justifică interesul în formularea acțiunii în condițiile în care sunt proprietarii imobilului - lucru confirmat și prin prezenta decizie, uzucapiunea reprezentând un mod de dobândire a proprietății.

Nu este justificată acordarea cheltuielilor de judecată făcute de către pârâți atât timp cât și cererea pe care au formulat-o s-a respins, alături de cererea reclamanților, fiind incidente dispozițiile art. 276 C. proc. civ. În considerarea argumentelor reținute mai sus, care atrag caracterul nefondat al recursurilor, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.A. și P.N. precum și de pârâții C.E. și C.A. împotriva Deciziei civile nr. 112A din 07 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2011.