ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8676/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8676/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 112A din 07 februarie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanții-pârâți P.A. și P.N., precum și de către pârâții-reclamanți C.E. și

C.A. împotriva Sentinței civile nr. 737 din 19 mai 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 6 aprilie 2007, reclamanții P.N. și P.Al. au chemat în

judecată pe pârâții C.C. și C.E., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 6, situat în București, str. M.E., împreună cu terenul

situat sub construcție în suprafață de 23,04 m.p. și cota indiviză de 12,73%

din părțile de folosință comună ale imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C.E. a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat, în subsidiar (în

principal solicitându-se respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată):

să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în

litigiu prin efectul prescripției achizitive de 10 ani reglementată de art.

1865 C. civ.; în cazul admiterii acțiunii și respingerii cererii sale

reconvenționale privind prescripția achizitivă, să se dispună obligarea

pârâților la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului, evaluate provizoriu la

suma de 40.000 RON; obligarea reclamanților pârâți la încheierea contractului

de închiriere prevăzut de art. 15 din Legea nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 40/1999,

pe o perioadă de 5 ani, socotiți de la data rămânerii definitive și irevocabile

a eventualei hotărâri de admitere a acțiunii.

Pârâta reclamantă a

formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, C.G.M.B.,

Primarului General, S.C. A. S.A. și Ministerului Economiei și Finanțelor,

solicitând obligarea acestora la restituirea contravalorii apartamentului, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea din

data de 23 noiembrie 2007, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în

garanție, aceasta formând obiectul unui Dosar nou înregistrat sub nr.

13210/300/2007.

La termenul de

judecată din data de 26 octombrie 2007, instanța a admis excepția lipsei

capacității de folosință a pârâtului C.C., reținând că acesta este decedat încă

din anul 2001, iar la cererea reclamanților pârâți, a dispus citarea în cauză

în calitate de pârât a numitului C.A., succesor al defunctului, alături de

pârâta reclamantă.

Prin Sentința civilă

nr. 10798 din 28 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a

soluționat cauza, iar prin Decizia civilă nr. 839/A din 19 iunie 2008,

Tribunalul București, secția a III-a civilă,a admis excepția necompetenței

materiale a primei instanțe în soluționarea cauzei, invocată din oficiu, a

admis apelul declarat de apelanții pârâți, a anulat sentința și a reținut cauza

pentru soluționare în primă instanță de către tribunal.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat o acțiune în

revendicare imobiliară, evaluabilă în bani, iar conform raportului de expertiză

întocmit în apel, valoarea de circulație a imobilului revendicat era, la

momentul sesizării instanței, de 722.518 RON, competența soluționării acesteia

în primă instanță aparținând, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

tribunalului și nu judecătoriei.

Tribunalul București,

prin Sentința civilă nr. 1417 din 19 septembrie 2008, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii reclamanților invocată de pârâți, ca nefondată și a

respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată, luându-se act că părțile nu

solicită cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 214 din 19 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâți, a desființat sentința

instanței de fond și a trimis cauza pentru rejudecare în primă instanță la

același tribunal, cu motivarea că instanța a omis să soluționeze cererea

reconvențională formulată de pârâta reclamantă, privind constatarea dreptului

de proprietate asupra imobilului ca efect al prescripției achizitive, cerere ce

se impunea a fi soluționată odată cu acțiunea principală, scopul urmărit de

pârâți prin invocarea uzucapiunii reprezentându-l paralizarea acțiunii în

revendicare formulată de reclamanți.

Rejudecând cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 737

din 19 mai 2010, prin care a dispus respingerea acțiunii principale ca

neîntemeiată, respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată și

respingerea cererilor părților privind acordarea cheltuielilor de judecată ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că imobilul a fost proprietatea autorului

reclamanților pârâți și a fost trecut în patrimoniul statului în mod abuziv în

baza Decretului nr. 92/1950, fiind înstrăinat pârâților în baza Legii nr.

112/1995.

Procedând apoi la

compararea celor două titluri de proprietate, tribunalul a apreciat că titlul

exhibat de pârâți este mai bine caracterizat, impunându-se a i se acorda

preferabilitate.

Prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

jurisprudența instanței europene nu pot fi reținute în cauza de față, pentru a

determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au

justificat existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual

aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea reclamanților de a

li se restitui un bun preluat ulterior de stat, în anul 1952, dată la care

Statul Român nu era semnatar al Convenției, nu intră sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În plus, reclamanții

nu au nici măcar speranța legitimă prevăzută de această normă internațională,

în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind că solicitarea de a obține un

bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă.

Dimpotrivă, în cauză,

se poate aprecia la acest moment că este justificată speranța legitimă a

chiriașilor cumpărători de a se bucura de acest bun, în condițiile în care

titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci, din contră, s-a consolidat

prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea, conform

art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunile privind

ocrotirea siguranței circuitului civil și a bunei-credințe își găsesc aplicarea

nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea

absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul

exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali.

În argumentarea

soluției pronunțate, tribunalul a reținut și Decizia de îndrumare nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

S-a reținut că la

data încheierii actului de vânzare-cumpărare al pârâților, imobilul se afla în

proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și nici

nu se formulase cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții

fiind de bună-credință la momentul încheierii actului.

Cu privire la cererea

reconvențională, tribunalul a reținut că în condițiile în care acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți va fi respinsă ca neîntemeiată, titlul de

proprietate al reclamanților și-a păstrat efectele juridice și nu poate

constitui un just titlu pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune scurtă.

Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamanților a fost dobândit prin

convenție nu pot fi incidente în cauză și dispozițiile art. 1895 C. civ., care

ar atrage un alt mod de dobândire a proprietății, în condițiile în care aceștia

au deja un titlu de proprietate valabil încheiat.

Cu privire la

apelurile declarate în cauză de către reclamanți și de către pârâți, Curtea de

Apel a reținut următoarele:

Imobilul pe care

apelanții reclamanți îl revendică prin acțiunea principală de la apelanții

pârâți a fost proprietatea autorului lor A.B., fiind dobândit de acesta prin

actul de donație autentificat din 6 august 1945.

Sub pretextul

aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în

patrimoniul statului, iar ulterior a fost înstrăinat pârâtei reclamante și

soțului acesteia, în prezent decedat, în baza Legii nr. 112/1995.

Fiind sesizată de

apelanții reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil

trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat

corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială

care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,chiar dacă în acțiune, reclamanții

au indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării

imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect

de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de

drept specialia generalibus derogant, potrivit căruia în situația în care legea

generală și cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de

la aplicare dreptul comun.

Aceeași este și

concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ.

Având de soluționat

recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un

imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menționate faptul

că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A stabilit totodată

și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea

internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Dând eficiență

acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut că atâta timp cât actul de

vânzare-cumpărare încheiat de apelanții pârâți în baza Legii nr. 112/1995 nu a

fost atacat în instanță în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

republicată, aceștia au "un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra

apartamentului.

Cu privire la

apelanții reclamanți s-a reținut, dimpotrivă, că aceștia nu au formulat până la

data introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acțiune în

constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu au

solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot

prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În apel s-au depus la

dosar înscrisuri din care rezultă că apelanții reclamanți au formulat în baza

Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București

din 8 august 2001, dar aceasta nu este de natură să ducă la constatarea

nelegalității sentinței instanței de fond, din perspectiva dispozițiilor art. 1

alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Nicio instanță

internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților în mod

definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,situație în care

nu se poate reține că aceștia au un bun actual în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

speranța legitimă a acestora de a li se recunoaște un drept de proprietate

asupra bunului, Curtea a statuat deja că o creanță (cum este și cea la care se

poate spera prin notificare) nu poate fi considerată ca o "valoare

patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de ex.

atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Irelevantă într-o

acțiune de revendicare de drept comun, buna-credință a chiriașului cumpărător a

fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea

actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995,

dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să

țină seama într-o astfel de acțiune, critica formulată de reclamanți în acest

sens fiind nefondată.

În speța de față, la

data încheierii actului de vânzare-cumpărare între Primăria Municipiului

București și apelanții pârâți nu exista nicio cerere formulată de reclamanți

sau de autorul acestora care să pună în discuție valabilitatea titlului de

proprietate al statului, situație în care, în mod corect tribunalul a reținut

buna-credință a acestora.

Pe de altă parte,

prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr.

10/2001, republicată, titlul de proprietate al autorilor intimaților pârâți s-a

consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul Convenției, iar

dispozițiile legale care reglementează dreptul reclamanților de a primi în

această situație despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe

între interesul personal al reclamanților și interesul general la care face

trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție.

Analizând apelul

declarat de apelanții pârâți, Curtea a reținut că în condițiile în care prima

instanță a constatat în cadrul soluționării cererii de revendicare formulată de

reclamanți valabilitatea și preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

invocat de pârâți, inclusiv faptul că acesta s-a consolidat prin expirarea

termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, acest act nu mai putea fi

considerat și just titlu care să poată fi invocat de pârâți în condițiile art.

1895 C. civ.

Într-o astfel de

situație, apelanții pârâți au dobândit dreptul de proprietate prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, considerat valabil de

instanță și nu mai au interes pentru invocarea uzucapiunii de scurtă durată în

vederea dobândirii aceluiași drept.

De altfel, cererea de

constatare a uzucapiunii a fost formulată de pârâta reclamantă la prima

instanță, în subsidiar, doar pentru ipoteza în care instanța de judecată ar

respinge apărările făcute de aceasta prin întâmpinare și ar admite acțiunea

reclamanților.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.A. și P.N., precum și pârâții C.E. și

C.A.

criticat decizia pentru următoarele motive:

a. În jurisprudența

Curții Europene s-a apreciat că titularul dreptului deține doar un

"interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existentei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în

cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33), cum

este cazul și în speță.

Prin prisma acestei

aprecieri, reclamanții dețin un "interes patrimonial"' în sensul

Convenției, în condițiile în care, prin soluția primei instanțe s-a statuat

asupra nevalabilității titlului statului în privința preluării.

b. În ceea ce

privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001,

este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor

Omului, care în analiza condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a

constatat existența unei “ingerințe" în exercițiul dreptului de

proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut prerogativele pe cale

judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea

administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului,

cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de

proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de a

doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de

proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar

măsura răspunde criteriului proporționalității - cu referire la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Consecința unui

asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia

către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când

este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de

proprietate al altuia, constituie o privare de bun, care combinată cu lipsa

totală a despăgubirii (ca în speța de față) este contrară art. 1 al

Protocolului nr. 1 (cauza Străin, parag. 39, 43 și 59; cauza Porțeanu, parag.

2).

Buna-credință a

chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă

locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a

adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai

mult, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea bunurilor preluate de stat cu titlu,

ceea ce nu se poate reține în cauză în condițiile în care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin considerentele

Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care fac corp comun cu decizia, s-a

arătat că trebuie să se verifice dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu

are la rândul său un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, o

speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită

cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Aplicând

raționamentul Curții Europene din cauzele în care a constatat că Fondul

Proprietatea nu funcționează, se poate considera că parcurgerea procedurii

reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care reclamanții au inițiat-o, nu le

permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a

restituirii în natură.

c. Despăgubirile

bănești în favoarea cumpărătorilor evinși în revendicare nu au fost puse în

vreo relație cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor

art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.

criticat decizia pentru următoarele motive:

Au interes în

formularea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu prin uzucapiune, întrucât soluția pronunțată de instanța

de apel nu este unitară în jurisprudență, iar valabilitatea titlului lor nu

înlătură intervenirea uzucapiunii.

În mod greșit nu au

fost obligați reclamanții-apelanți la plata cheltuielilor de judecată, cu

aplicarea art. 274 și urm. C. proc. civ.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate,ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al

ambelor recursuri, în considerarea celor ce succed:

de reclamanți.

Primele două critici

nu pot fi primite, întrucât apărările formulate nu prezintă relevanță atât timp

cât reclamanții nu dețin un bun actual în lumina jurisprudenței recente a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pilot

a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, s-a reținut că,

„143. Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag. 19 de mai

sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală,

nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”

Atât timp cât

reclamanții-recurenți nu dețin la data formulării acțiunii o hotărâre

judecătorească prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului

și care să cuprindă o dispoziție de restituire a imobilului, deci un bun

actual, aceștia nu pot invoca nici privarea de proprietate din perspectiva art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, astfel cum aceasta a

fost conturată în jurisprudența Curții Europene, la care s-au făcut referiri în

cadrul recursului.

În acest context, o

constatare a nevalabilității titlului statului, în sensul invocat de către

reclamanți, nu este suficientă să contureze în patrimoniul acestora un bun atât

timp cât restituirea acestuia nu poate fi dispusă, cum în mod corect a reținut

și instanța de apel.

Prin nedesființarea

titlului pe care îl dețin, pârâții dețin un bun în sensul Convenției Europene,

iar restituirea acestuia către reclamanți i-ar priva de acesta, cu încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

Pe lângă faptul că

reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției, astfel cum s-a arătat mai

sus, pentru a putea pretinde compararea titlului său cu cel al pârâtul din

acțiunea în revendicare, chiar și din perspectiva Deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 reclamanții nu ar fi putut obține restituirea bunului în natură.

Aceasta întrucât prin

această decizie s-a statuat și că prioritatea Convenției poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Prin urmare, și din

perspectiva deciziei în interesul legii, titlul pârâților, care le conferă

drept de proprietate, este protejat și de principiul securității raporturilor

juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

susținut de nedesființarea contractului pe care îl dețin.

Discutarea

valabilității titlului deținut de către pârâți nu este permisă în cadrul

procesual al litigiului de față, iar acesta s-a consolidat oricum prin necontestarea în termenul prevăzut de art. 45 alin. final din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Caracterul efectiv

sau nu al sistemului de despăgubire oferit de Legea nr. 10/2001 în realizarea

dreptului la despăgubire recunoscut fostului proprietar excede cadrul procesual

al cauzei, iar lipsa acestuia nu ar justifica oricum privarea de bun a

pârâților, în materialitatea lui, singurii deținători ai acestuia, în lumina

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

c. Despăgubirile de

care ar beneficia cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, în baza Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009,

inclusiv prin admiterea acțiunii în revendicare, nu justifică admiterea

acțiunii de față atât timp cât nu sunt întrunite cerințele acesteia, astfel cum

s-a detaliat mai sus.

de pârâți.

După cum în mod

corect a reținut instanța de apel, pe de o parte cererea privind dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost formulată în subsidiar, deci

pentru ipoteza în care instanța nu ar dispune respingerea acțiunii

reclamanților - în cauză respingându-se acțiunea, iar pe de altă parte, pârâții

nu justifică interesul în formularea acțiunii în condițiile în care sunt

proprietarii imobilului - lucru confirmat și prin prezenta decizie, uzucapiunea

reprezentând un mod de dobândire a proprietății.

Nu este justificată

acordarea cheltuielilor de judecată făcute de către pârâți atât timp cât și

cererea pe care au formulat-o s-a respins, alături de cererea reclamanților,

fiind incidente dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, care atrag caracterul nefondat al recursurilor, Înalta

Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.A. și P.N. precum și de

pârâții C.E. și C.A. împotriva Deciziei civile nr. 112A din 07 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 decembrie 2011.