ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 589/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2010 pe

rolul Tribunalului Timiș, reclamantul T.I. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009 și, în consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata către

reclamant a sumei de 350.000 euro sau a echivalentului în lei la cursul B.N.R.

de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prin sentința civilă nr. 1762/ PI din 2 iulie 2010,

pronunțată în dosarul nr. 1754/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul

să plătească reclamantului echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua

plății, al sumei de 4000 euro, cu titlu de daune morale, respingând restul

pretențiilor solicitate prin cererea principală, precum și cererea

reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

reclamantul a fost condamnat prin sentința nr. 635 din 09 decembrie 1959 a

Tribunalului Militar Timișoara la 5 ani de închisoare corecțională pentru

tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267

alin. (4) C. pen.

După cum reiese din copia biletului de eliberare emis

de M.A.I., reclamantul, încarcerat la 08 septembrie 1959, a fost pus în

libertate la 29 ianuarie 1963, în urma grațierii pedepsei, conform Decretului

Lege nr. 5/1963, executând deci o perioadă de 3 ani 4 luni și 21 zile de

închisoare.

Tribunalul a mai reținut că, deși reclamantul a arătat

în cererea de chemare în judecată că a fost condamnat de organele regimului

comunist și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen, din

1936, nu a făcut vreo dovadă a condamnării sale pentru această faptă.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) Legea nr. 221/2009,

constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate

pentru faptele prevăzute în art. 267 C. pen din 1936, republicat.

Din hotărârea de condamnare depusă la dosar,

tribunalul a reținut că reclamantul avea, la data condamnării sale, vârsta de

18 ani, iar ca pregătire școlară 6 clase primare, lucrând ca ajutor de șofer.

Tribunalul a apreciat drept notorii agresiunile fizice

și psihice exercitate pe perioada detenției împotriva persoanelor cercetate și

condamnate pentru fapte îndreptate împotriva regimului politic din perioada

1945/1989, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei

respective și având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.

Astfel fiind, în perioada detenției, reclamantul a

fost supus unui regim special de detenție, adoptat de către organele statului

român din acea perioadă în privința persoanelor condamnate pentru fapte

considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 reclamantul are dreptul de a se adresa instanței cu o cerere prin

care să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin

condamnare.

Conform art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr.

221/2009, modificată și completă prin O.U.G. nr. 62/2010, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească va lua în considerare, fără

a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999. În urma aplicării

acestor criterii, potrivit art. 1 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009

modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, despăgubirile acordate

persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare nu pot depăși suma de 10.000 euro.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale

anterior menționate, tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să

stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare,

stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții

legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de

libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și

care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social.

Tribunalul a apreciat totodată că acordarea daunelor

morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu

obligatoriu pentru instanță, constituind atributul tribunalului de a aprecia

dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, ținând seama și de drepturile de care reclamantul a

beneficiat până în prezent.

După cum însuși reclamantul a arătat în cererea de

chemare în judecată, acesta beneficiază de măsurile reparatorii acordate în

baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a arătat că în baza acestui act normativ

persoanele condamnate au primit o indemnizație calculată în funcție de perioada

de detenție executată (care se situează în jurul sumei anuale de 500 euro/an de

detenție), având totodată dreptul de a beneficia de asistență medicală și

medicamente în unitățile sanitare de stat, de scutirea de la plata impozitului

pe salarii, pe clădiri și pe terenuri intravilane, dreptul de a beneficia anual

de șase (începând cu anul 1993), respectiv 12 călătorii gratuite (începând cu

anul 2001) pe rețeaua de transport a căilor ferate din România, dreptul la

scutirea de la plata tuturor impozitelor și taxelor locale, dreptul de scutire

de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor și dreptul la un bilet

gratuit, anual, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; în plus,

potrivit aceluiași act normativ, reclamantul beneficiază de recunoașterea

publică a calității de persoană persecutată din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, iar potrivit O.U.G. nr. 214/1999

beneficiază de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă

și de recunoașterea publică a caracterului politic al condamnării suferite.

Toate aceste măsuri au fost adoptate de Statul Român

cu finalitatea de a repara prejudiciul suferit prin condamnare.

Acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul

moral nu are drept urmare repunerea reclamantului în situația anterioară,

suferințele suportate de reclamant neputând fi șterse.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare,

tribunalul s-a raportat la situația personală a reclamantului la momentul

condamnării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi

existat condamnarea abuzivă, la avantajele financiare de care acesta a

beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și beneficiază în continuare, la

durata pedepsei privative de libertate și perioada de timp scursă de la

condamnare precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și

social.

Astfel, s-a reținut că la momentul condamnării

reclamantul avea 18 ani, pregătire profesională 6 clase primare și lucra ca

ajutor de șofer și a executat o pedeapsă de 3 ani 4 luni și 21 zile de

închisoare, perioadă care nu a fost una care să-i afecteze în mod grav și

iremediabil posibilitatea de reinserție socială și de devenire profesională,

condamnarea producându-se în urmă cu 51 de ani.

Reclamantul nu a dovedit, a apreciat prima instanță,

că în perioada executării pedepsei sau ca urmare a acestei executări i-a fost

afectată în mod grav sănătatea fizică sau psihică.

Cât privește cererea reconvențională formulată de

pârât, având ca obiect încetarea acordării către reclamant a măsurilor

reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

tribunalul a respins-o ca nefondată, avându-se în vedere că această măsură a

sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 266 din 16 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat

în parte sentința atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea

formulată de reclamantul T.I. A fost respins apelul declarat de reclamant

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P.

și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea de

apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, s-a reținut că sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în

apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el

readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de

drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât

potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Criticile aduse soluției date cererii reconvenționale

s-a constatat că nu sunt întemeiate, întrucât prima instanță a interpretat

corect dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, ale O.U.G. nr. 214/1999 și

ale Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul T.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1)

lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În plus, recurentul a arătat că la data pronunțării

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale avea deja o

hotărâre judecătorească, respectiv sentința tribunalului prin care i s-a

acordat suma de 4000 euro, considerând astfel că avea o speranță legitimă și un

bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurentul a susținut că, în sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. și că acest

principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil.

Totodată, recurentul a arătat că, în cazul acțiunilor

introduse sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată, ar exista

neegalitate între părțile care au obținut o hotărâre judecătorească până la

data de 15 noiembrie 2011, față de celelalte, ceea ce vine în contradicție cu

respectarea principiului egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii, împrejurare ce contravine principiului consacrat de art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a mai arătat că principiul preeminenței

dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive

imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea

justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului.

Recurentul a invocat și încălcarea garanției

egalității armelor, precum și nerespectarea dreptului la un proces echitabil,

astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, se constată următoarele:

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentului, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 266 din 16 februarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.