ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 589/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul T.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, în consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro sau a echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin sentința civilă nr. 1762/ PI din 2 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1754/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul T.I.

împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 4000 euro, cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor solicitate prin cererea principală, precum și cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința nr. 635 din 09 decembrie 1959 a Tribunalului Militar Timișoara la 5 ani de închisoare corecțională pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267 alin. (4) C. pen. După cum reiese din copia biletului de eliberare emis de M.A.I., reclamantul, încarcerat la 08 septembrie 1959, a fost pus în libertate la 29 ianuarie 1963, în urma grațierii pedepsei, conform Decretului Lege nr. 5/1963, executând deci o perioadă de 3 ani 4 luni și 21 zile de închisoare.

Tribunalul a mai reținut că, deși reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că a fost condamnat de organele regimului comunist și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen, din 1936, nu a făcut vreo dovadă a condamnării sale pentru această faptă. Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 267 C. pen din 1936, republicat. Din hotărârea de condamnare depusă la dosar, tribunalul a reținut că reclamantul avea, la data condamnării sale, vârsta de 18 ani, iar ca pregătire școlară 6 clase primare, lucrând ca ajutor de șofer.

Tribunalul a apreciat drept notorii agresiunile fizice și psihice exercitate pe perioada detenției împotriva persoanelor cercetate și condamnate pentru fapte îndreptate împotriva regimului politic din perioada 1945/1989, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective și având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect. Astfel fiind, în perioada detenției, reclamantul a fost supus unui regim special de detenție, adoptat de către organele statului român din acea perioadă în privința persoanelor condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 reclamantul are dreptul de a se adresa instanței cu o cerere prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare.

Conform art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, modificată și completă prin O.U.G. nr. 62/2010, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999. În urma aplicării acestor criterii, potrivit art. 1 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, despăgubirile acordate persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu pot depăși suma de 10.000 euro.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior menționate, tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social.

Tribunalul a apreciat totodată că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, constituind atributul tribunalului de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ținând seama și de drepturile de care reclamantul a beneficiat până în prezent. După cum însuși reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată, acesta beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a arătat că în baza acestui act normativ persoanele condamnate au primit o indemnizație calculată în funcție de perioada de detenție executată (care se situează în jurul sumei anuale de 500 euro/an de detenție), având totodată dreptul de a beneficia de asistență medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat, de scutirea de la plata impozitului pe salarii, pe clădiri și pe terenuri intravilane, dreptul de a beneficia anual de șase (începând cu anul 1993), respectiv 12 călătorii gratuite (începând cu anul 2001) pe rețeaua de transport a căilor ferate din România, dreptul la scutirea de la plata tuturor impozitelor și taxelor locale, dreptul de scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor și dreptul la un bilet gratuit, anual, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; în plus, potrivit aceluiași act normativ, reclamantul beneficiază de recunoașterea publică a calității de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, iar potrivit O.U.G.

nr. 214/1999 beneficiază de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă și de recunoașterea publică a caracterului politic al condamnării suferite. Toate aceste măsuri au fost adoptate de Statul Român cu finalitatea de a repara prejudiciul suferit prin condamnare. Acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral nu are drept urmare repunerea reclamantului în situația anterioară, suferințele suportate de reclamant neputând fi șterse. În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația personală a reclamantului la momentul condamnării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat condamnarea abuzivă, la avantajele financiare de care acesta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și beneficiază în continuare, la durata pedepsei privative de libertate și perioada de timp scursă de la condamnare precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

Astfel, s-a reținut că la momentul condamnării reclamantul avea 18 ani, pregătire profesională 6 clase primare și lucra ca ajutor de șofer și a executat o pedeapsă de 3 ani 4 luni și 21 zile de închisoare, perioadă care nu a fost una care să-i afecteze în mod grav și iremediabil posibilitatea de reinserție socială și de devenire profesională, condamnarea producându-se în urmă cu 51 de ani. Reclamantul nu a dovedit, a apreciat prima instanță, că în perioada executării pedepsei sau ca urmare a acestei executări i-a fost afectată în mod grav sănătatea fizică sau psihică. Cât privește cererea reconvențională formulată de pârât, având ca obiect încetarea acordării către reclamant a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, avându-se în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 266 din 16 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamantul T.I. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, s-a reținut că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Criticile aduse soluției date cererii reconvenționale s-a constatat că nu sunt întemeiate, întrucât prima instanță a interpretat corect dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, ale O.U.G. nr. 214/1999 și ale Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În plus, recurentul a arătat că la data pronunțării deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale avea deja o hotărâre judecătorească, respectiv sentința tribunalului prin care i s-a acordat suma de 4000 euro, considerând astfel că avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a susținut că, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. și că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Totodată, recurentul a arătat că, în cazul acțiunilor introduse sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată, ar exista neegalitate între părțile care au obținut o hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2011, față de celelalte, ceea ce vine în contradicție cu respectarea principiului egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii, împrejurare ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul a mai arătat că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului.

Recurentul a invocat și încălcarea garanției egalității armelor, precum și nerespectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 266 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.