ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7807/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta H.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul, în temeiul Legii nr. 221/2009 la plata de daune materiale și morale pentru perioada în care tatăl său, A.A., în prezent decedat, a fost prizonier în fosta U.R.S.S.. Prin Sentința civilă nr. 553 din 31 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea. Prima instanță a reținut că tatăl reclamantei nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 5, respectiv art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 221/2009.

Acesta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nici nu a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în aceeași perioadă de timp. Tatăl reclamantei a fost prizonier de război în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946. Privarea de libertate suferită de tatăl reclamantei în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946 nu se datorează niciunei condamnări cu caracter politic și niciunei măsuri administrative cu caracter politic, așa cum sunt ele definite de Legea nr. 221/2009. De asemenea, perioada de timp în care tatăl reclamantei a fost prizonier de război nu cuprinde perioada prevăzută de Legea nr. 221/2009. Măsura luată față de acesta s-a dispus în data de 12 mai 1944, fiind determinată de legile specifice războiului.

De asemenea, împroprietărirea tatălui reclamantei, solicitată prin cererea de chemare în judecată, cu o suprafață de teren cuprinsă între 1 ha și 5 ha nu face obiectul Legii nr. 221/2009, care este o lege specială ce privește numai persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu și prizonierii de război sau veteranii de război. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta H.L., iar prin Decizia civilă nr. 449 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul, ca nefondat. Prin cererea de intervenție intitulată inițial "în interes propriu" precizată ca fiind intervenție accesorie, formulată pe parcursul judecării apelului, A.E.

a arătat că își însușește acțiunea formulată de reclamanta H.L., fiica sa. Intervenienta solicită în solidar cu reclamanta despăgubiri morale după soțul său decedat, arătând că într-o altă acțiune aflată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin a solicitat despăgubiri în nume propriu în calitate de beneficiar al Legii nr. 221/2009, fiind deportată în U.R.S.S.. La data de 30 septembrie 2010 intervenienta a depus o altă cerere de intervenție prin care a arătat că își însușește cererea formulată de fiica sa privind despăgubirile materiale și solicită să i se acorde daune materiale în urma soțului său în sumă de 5000 RON și suprafața de 1 - 5 ha care îi reveneau acestuia prin exercitarea dreptului la împroprietărire.

Instanța de apel a reținut că, deși tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din fosta U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație, contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "o Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic." În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că "Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite", și că această comisie își va avea sediul la București.

A fost lansată astfel, somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). În consecință, Curtea de Apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată. Mai mult, chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta H.L.

și intervenienta A.E.. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.: În baza Decretului nr. 118/1990 perioada în care tatăl reclamantei a fost deținut ilegal în U.R.S.S. la muncă forțată este considerată ca fiind o reținere abuzivă. Fiind subofițer al armatei române, prin participarea la război, autorul reclamantei a participat direct la lupta împotriva comunismului. Se mai arată că prejudiciul moral a fost dovedit și se invocă lipsa de rol activ a instanței rezultată din ignorarea prevederilor Decretului nr. 118/1990 și din neadministrarea probatoriilor necesare și utile cauzei. Recurentele susțin că împrejurarea reținută de instanța de apel în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945 este irelevantă.

Se arată că perioada în care autorul reclamantei a fost privat în mod abuziv de libertate și împiedicat să-și exercite posibilitatea de a fi împroprietărit cu terenuri poate fi considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946. Însă, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.

Or, împrejurarea că autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Faptul că au fost recunoscute anumite drepturi în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate determina o altă concluzie. Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea, dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Contrar celor susținute de recurentă, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, într-o perioadă care nu se înscrie în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.L. și de intervenienta A.E.. Deși prin recursul declarat se invocă și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel.

Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de asemenea de recurente, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora. Decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se poate dispune. Tot astfel, nu se poate reține lipsa de rol activ a instanței de apel care, în mod legal, înainte de a administra probatorii sub aspectul temeiniciei pretențiilor formulate, a verificat dacă aceste pretenții pot fi fundamentate pe prevederile Legii nr. 221/2009 sub aspectul condițiilor impuse de actul normativ în privința cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.L. și de intervenienta A.E. împotriva Deciziei nr. 449 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 noiembrie 2011.