ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7807/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7807/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04

februarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta H.L. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul, în

temeiul Legii nr. 221/2009 la plata de daune materiale și morale pentru

perioada în care tatăl său, A.A., în prezent decedat, a fost prizonier în fosta

U.R.S.S..

Prin Sentința civilă

nr. 553 din 31 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea.

Prima instanță a

reținut că tatăl reclamantei nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute

de art. 5, respectiv art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr.

221/2009. Acesta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nici nu a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic în aceeași perioadă de timp.

Tatăl reclamantei a

fost prizonier de război în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946.

Privarea de libertate

suferită de tatăl reclamantei în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946 nu se

datorează niciunei condamnări cu caracter politic și niciunei măsuri

administrative cu caracter politic, așa cum sunt ele definite de Legea nr.

221/2009. De asemenea, perioada de timp în care tatăl reclamantei a fost prizonier

de război nu cuprinde perioada prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Măsura luată față de

acesta s-a dispus în data de 12 mai 1944, fiind determinată de legile specifice

războiului.

De asemenea,

împroprietărirea tatălui reclamantei, solicitată prin cererea de chemare în

judecată, cu o suprafață de teren cuprinsă între 1 ha și 5 ha nu face obiectul

Legii nr. 221/2009, care este o lege specială ce privește numai persoanele care

au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989, nu și prizonierii de război sau veteranii de război.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta H.L., iar prin Decizia civilă nr. 449 din

23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul, ca nefondat.

Prin cererea de

intervenție intitulată inițial "în interes propriu" precizată ca

fiind intervenție accesorie, formulată pe parcursul judecării apelului, A.E. a

arătat că își însușește acțiunea formulată de reclamanta H.L., fiica sa.

Intervenienta

solicită în solidar cu reclamanta despăgubiri morale după soțul său decedat,

arătând că într-o altă acțiune aflată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin a

solicitat despăgubiri în nume propriu în calitate de beneficiar al Legii nr.

221/2009, fiind deportată în U.R.S.S..

La data de 30

septembrie 2010 intervenienta a depus o altă cerere de intervenție prin care a

arătat că își însușește cererea formulată de fiica sa privind despăgubirile

materiale și solicită să i se acorde daune materiale în urma soțului său în

sumă de 5000 RON și suprafața de 1 - 5 ha care îi reveneau acestuia prin

exercitarea dreptului la împroprietărire.

Instanța de apel a

reținut că, deși tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu

caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din fosta U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.

(1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, considerată la acea dată un

stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României

din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel,

în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945,

trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii

împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S.

a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu

excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S.,

cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică

exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație, contribuția autorităților

române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din

localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această

etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest,

date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub

ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în

practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în

februarie 1945.

Armistițiul semnat cu

România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că

erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "o Comisie Aliată

de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament

Sovietic."

În anexa la art. 18,

era specificat clar faptul că "Guvernul României și toate organele sale

vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite",

și că această comisie își va avea sediul la București.

A fost lansată

astfel, somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea

Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu

vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și

30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și

persoanele inapte de muncă, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de

etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

În consecință, Curtea

de Apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

Mai mult, chiar din

titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a

fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii

nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta H.L. și

intervenienta A.E..

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

În baza Decretului

nr. 118/1990 perioada în care tatăl reclamantei a fost deținut ilegal în

U.R.S.S. la muncă forțată este considerată ca fiind o reținere abuzivă.

Fiind subofițer al

armatei române, prin participarea la război, autorul reclamantei a participat

direct la lupta împotriva comunismului.

Se mai arată că

prejudiciul moral a fost dovedit și se invocă lipsa de rol activ a instanței

rezultată din ignorarea prevederilor Decretului nr. 118/1990 și din

neadministrarea probatoriilor necesare și utile cauzei.

Recurentele susțin că

împrejurarea reținută de instanța de apel în sensul că măsura deportării nu a

fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului

comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945 este irelevantă.

Se arată că perioada

în care autorul reclamantei a fost privat în mod abuziv de libertate și

împiedicat să-și exercite posibilitatea de a fi împroprietărit cu terenuri

poate fi considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

În condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al

pretențiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta

solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de

prizonier de război în fosta U.R.S.S. în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie

1946.

Însă, așa cum rezultă

din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu

caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă

cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor

îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o

astfel de condamnare sau de măsură administrativă.

Or, împrejurarea că

autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată niciunei

condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și

niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din

același act normativ.

Faptul că au fost

recunoscute anumite drepturi în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu

poate determina o altă concluzie.

Acordarea unor măsuri

reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă,

distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu

caracter politic care să nască, alături de acestea, dreptul la acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar celor susținute de

recurentă, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un

criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța

urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare,

constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial, într-o perioadă care nu se

înscrie în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, nu poate fi circumscrisă

unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și

că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii

nr. 221/2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.L. și de intervenienta

A.E..

Deși prin recursul

declarat se invocă și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii

ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs

menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un

litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură

ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de

instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit

act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Exercitând controlul

judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de asemenea de

recurente, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui articol

trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele

hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În

aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția

pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor

argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Verificând decizia

recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte

constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care

sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora. Decizia

recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de

redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât

admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se

poate dispune.

Tot astfel, nu se

poate reține lipsa de rol activ a instanței de apel care, în mod legal, înainte

de a administra probatorii sub aspectul temeiniciei pretențiilor formulate, a

verificat dacă aceste pretenții pot fi fundamentate pe prevederile Legii nr.

221/2009 sub aspectul condițiilor impuse de actul normativ în privința

cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta H.L. și de intervenienta A.E. împotriva

Deciziei nr. 449 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.