ÎCCJ, Decizia nr. 155/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 155/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 838 din 9 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul G.N.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 6 iunie 2011,

inculpatul G.N., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.

160

2

C.pr.pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub

puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din

25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 4374/1/2011.

În motivarea cererii

a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C.pr.pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru

infracțiunea de dare de mită în formă calificată nu depășește 18 ani

închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea

liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire

penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în libertate

ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă, în situația în care acuzațiile se fundamentează doar pe

interceptarea și înregistrarea convorbirilor efectuate prin telefon de către

inculpatul G.N..

De asemenea, au fost

prezentate aspecte din jurisprudența națională și a Curții Europene a

Drepturilor Omului pentru a convinge că liberarea provizorie, ca măsură

alternativă pentru arestul preventiv, este aptă să garanteze buna desfășurare a

procesului penal, cu atât mai mult cu cât legea impune anumite obligații de

natură a asigura un control judiciar real.

Și circumstanțele

personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, absolvent de studii

superioare, venituri obținute din activități legale fiind asociat la o

societate comercială și unic întreținător al fiului student în Canada și soției

aflate în China, lipsită de loc de muncă și cu grave probleme de sănătate, au

fost invocate în susținerea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar.

Prima instanță,

analizând cererea formulată, a reținut următoarele:

Prin Încheierea nr. 759

din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

rămasă definitivă prin Încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului

de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul G.N.

sub aspectul infracțiunii de dare de mită în formă continuată prevăzută de art.

255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000

cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., întrucât la data de 2 iunie 2010, în calitate de comerciant chinez și

intermediar vamal care acționa în Portul Constanța Sud Agigea, i-a promis

inculpatului P.A.S. că-i va obține o cantitate însemnată de marfă importata din

China, pentru a fi comercializata prin magazinele unui prieten al acestuia,

urmând ca plata să fie efectuată pe măsură ce produsele erau vândute, primind

în schimb de la ofițerul de poliție informații în legătură cu eventuale

controale ale autorităților competente și anchete ce ar viza activitatea pe

care o desfășoară.

Ulterior, la data de

7 ianuarie 2011 a negociat oferirea unui plic cu bani lucrătorilor vamali de la

Biroul Vamal Constanța Sud Agigea, prin intermediul numitului F.P., pentru

introducerea în țară a unor containere cu lustre și diverse mărfuri.

Măsura preventivă

privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen.

și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul G.N. a comis infracțiunea

de dare de mită în formă continuată, infracțiunea sancționată cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate ar

prezenta pericol pentru ordinea publică.

Liberarea provizorie

sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a

examinării admisibilității în principiu a cererii și cea de a doua care constă

în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.

Sub aspectul admisibilității

în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite

condițiile de formă

cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de

avocatul ales fiind însușită de inculpatul G.N., aflat sub puterea mandatului

de arestare preventivă nr. 25/ U din25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru

infracțiunea de dare de mită în formă calificată, infracțiune intenționată

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Temeinicia cererii se

analizează prin prisma dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. și a oportunității admiterii unei astfel de cereri în raport cu datele

care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea

cauzei.

Prima instanță a

constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo

dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că

inculpatul G.N. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de

natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e

cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituții de

învățământ superior, iar până la momentul formulării cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi

comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în

păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea

deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel

incidente situațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

în care nu poate fi acordată liberarea.

Criteriile ce stau la

baza aprecierii primei instanțe se raportează, atât la elementele ce privesc

fapta presupus comisă de inculpatul G.N. (gradul de pericol social concret,

împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut

produce), cât și cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii

consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în

concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive

(conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins și prin liberarea

provizorie a inculpatului.

Inculpatul

beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente

penale, singurul întreținător al unui fiu student și al soției bolnave,

absolvent al unei instituții de studii superioare), însă, aceste aspecte nu pot

fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.

Natura infracțiunii

presupus săvârșită, gradul de pericol social concret al faptei, astfel cum este

conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în

calitate de comerciant și intermediar vamal, a oferit în două rânduri foloase

necuvenite unui ofițer de poliție și lucrătorilor vamali, în schimb obținând

date necesare în desfășurarea de activități ilicite), frecvența pe care o

înregistrează în prezent acest tip de infracțiune și urmările negative pe care

le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate

transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor

statului unde sunt încadrați cei cărora le-a oferit foloase necuvenite, cât și

stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că nu se

impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului G.N..

Scopul pentru care

s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului G.N. (prin prisma

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin

punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens

constituindu-l și timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (de

nici 20 zile).

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856

alin. 3 C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt

de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă

că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei

condiții, două pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate)

este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda.”, instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)

din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane

prezumată nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5 parag. 3 din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm. C. proc.

pen.) corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenție, la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar

instituit în sarcina inculpatului G.N. ar fi insuficient pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759

din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31

mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

în baza art. 149

1

raportat la art. 143, art. 148 alin. 1 lit. f) și art.

151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului G.N. pe o durată de 29

de zile, de la data încarcerării.

Temeiurile de drept

ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au

constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc.

pen.).

Înalta Curte

apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată,

chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu

menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe

care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție cerută de art.

148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei legal ce a

stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

La analizarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și

gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea

că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea

publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și

care ar justifica admiterea cererii.

Astfel, natura

infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de

comerciant și intermediar vamal a oferit în două rânduri foloase necuvenite

unui ofițer de poliție și lucrătorilor vamali, în schimb obținând date necesare

în desfășurarea activității ilicite), urmările negative pe care le produce

contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și

implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului, sunt argumente

pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a

inculpatului G.N..

A analiza instituția

liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la

condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. și la

datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea

dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și

acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, analizând

numai condițile menționate de art. 160

2

C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile

grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut

că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.

Referitor la critica

privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a

faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în

vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, pentru justificarea arestării

nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor

pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea

normală a acesteia ( cauza Ciraklar vs Turcia ).

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinia majoritară:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva încheierii nr. 838 din

9 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 4784/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.