ÎCCJ, Decizia nr. 164/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 164/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 931 din 23 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul C.M.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 6 iunie 2011,

inculpatul C.M., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.

160

2

C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub

puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din

25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 4374/1/2011.

În motivarea cererii

a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru

infracțiunile de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și

cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat nu depășește 18

ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru

acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de

urmărire penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în

libertate ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă, în situația în care nu se întrevede

efectuarea altor mijloace de probă decât cele existente deja la dosar.

De asemenea, au fost

prezentate aspecte din jurisprudența națională și a C.E.D.O. pentru a convinge

că liberarea provizorie, ca măsură alternativă pentru arestul preventiv, este

aptă să garanteze buna desfășurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât

legea impune anumite obligații de natură a asigura un control judiciar real.

Și circumstanțele

personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, venituri obținute din

activități legale fiind administrator la o societate de transport, stabilirea

datei pentru căsătoria civilă și pentru organizarea petrecerii de sărbătorire a

acestui eveniment, au fost invocate în susținerea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar.

În final, s-a

susținut că, deși liberarea provizorie sub control judiciar nu este un drept,

ci o vocație a inculpatului, natura și gravitatea infracțiunilor nu sunt prin

ele însele motiv de respingere a cererii, întrucât reglementarea relevă voința

legiuitorului de a permite acces la această instituție și celor cercetați

pentru infracțiuni grave, dat fiind limita de pedeapsă de 18 ani închisoare

stabilită de norma procesual penală.

Prima instanță,

analizând cererea formulată, a reținut următoarele:

Prin Încheierea nr.

759 din 24 - 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului

de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul C.M.

sub aspectul infracțiunilor de aderare și sprijinire a unui grup infracțional

organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind

prevenirea și combaterea criminalității organizate, complicitate la dare de

mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C.

pen. cu referire la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și complicitate la luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26

raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 și art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât, în perioada 27 octombrie 2010 - 3

martie 2011, împreună cu inculpatul Ț.V. au negociat cu lucrătorii vamali

sumele pe care urmau aceștia să le primească de la comercianți sau au cerut de

la importatori diferite foloase necuvenite pentru vameși în vederea

introducerii în țară de mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă.

De asemenea, la data

de 2 octombrie 2010 i-a promis suma de 500 de dolari S.U.A. inculpatului Ț.V.

pentru a fi plătită lucrătorilor vamali în schimbul permiterii intrării în țară

și acordării liberului de vamă pentru un container cu mărfuri.

Măsura preventivă

privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen.

și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul C.M. a comis infracțiunile

de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și continuată și

cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni

sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că

lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordine publică.

Liberarea provizorie

sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a

examinării admisibilității în principiu a cererii și cea de a doua care constă

în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.

Sub aspectul

admisibilității în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile de

formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

făcută de avocatul ales fiind însușită de inculpatul C.M., aflat sub puterea

mandatului de arestare preventivă 25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru

infracțiunile de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și

continuată și cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat,

infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani.

Temeinicia cererii se

analizează prin prisma dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. și a oportunității admiterii unei astfel de cereri în raport de datele

care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea

cauzei.

Prima instanță a

constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo

dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că

inculpatul C.M. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de

natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e

cunoscut cu antecedente penale și urmează să își întemeieze o familie, iar până

la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și

înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor

judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor

de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.

Criteriile ce stau la

baza aprecierii primei instanțe se raportează, atât la elementele ce privesc

fapta presupus comisă de inculpatul C.M. (gradul de pericol social concret,

împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut

produce), cât și cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii

consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în

concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării

preventive (conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins și prin

liberarea provizorie a inculpatului.

Prima instanță a

reținut că inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile

(necunoscut cu antecedente penale, urmând să își întemeieze o familie), însă,

așa cum s-a arătat mai sus, aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod

singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.

Natura infracțiunii

presupus săvârșită, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum

este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în

mai multe rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor

cuantumul sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu

aceștia oferirea de foloase necuvenite de către comercianți sau a promis

oferirea de astfel de foloase, pentru a intra în țară mărfuri contrafăcute sau

nedeclarate la vamă), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de

infracțiuni și urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea

fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea

credibilității instituțiilor statului unde sunt încadrați cei cărora le-a

oferit foloase necuvenite, cât și stadiul actual al cercetărilor, au condus

prima instanță la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea

în libertate a acestuia.

Scopul pentru care

s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C.M. (prin prisma

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin

punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens

constituindu-l și timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (o

lună).

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt

de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie

îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate)

este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda...”, instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva C.E.D.O.,

în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul

de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze

dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment

dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele

cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm. C. proc.

pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța

dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar

instituit în sarcina inculpatului C.M. ar fi insuficient pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat

în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759

din 24 - 25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31

mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

în baza art. 149

1

raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f)

și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului C.M. pe o durată

de 29 de zile, de la data încarcerării.

Temeiurile de drept

ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au

constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc.

pen.).

Înalta Curte

apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie

analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție

cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei

legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

La analizarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura

și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat

și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol

concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil

persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.

Astfel, natura

infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în mai multe

rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor cuantumul

sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu aceștia

oferirea de foloase necuvenite de către comercianți sau a promis oferirea de

astfel de foloase, pentru a intra în țară mărfuri contrafăcute sau nedeclarate

la vamă), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea

fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea

credibilității instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte

apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului C.M.

A analiza

instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare

la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen.

și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului (necunoscut

cu antecedente penale, urmând să își întemeieze o familie), ar însemna

ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între

care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, analizând

numai condițiile menționate de art. 160

2

C. proc. pen. se

poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu

infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în

care s-a reținut că au fost comise și cu urmările produse, prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment

procesual.

Referitor la critica

privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a

faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte de Casație și Justiție o apreciază

ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar

și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea

arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și

natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi

penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza

C. vs Turcia).

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinia majoritară:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva Încheierii nr. 931 din

23 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4767/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.

OPINIE SEPARATĂ

În opinia separată,

recursul declarat de inculpatul C.M. și, respectiv, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de acesta, ar fi trebuit admise

pentru următoarele motive:

intern este dat de art. 136 alin. (2), art. 160

1

și următoarele din C.

proc. pen. și art. 23 alin. (10) din Constituția României;

intern este completat de instrumente juridice europene cum ar fi art. 5

paragraful 1 și 3 din C.E.D.O., Carta verde privind aplicarea legislației U.E.

referitoare la detenție în cadrul justiției penale, elaborată de Comisia

Europeană - COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandările

Comitetului de Miniștri REC (2006) 2, REC (99) 22 și, mai ales, REC (2006) 13;

procesual este configurat și de jurisprudența C.E.D.O. în materia plasării în

arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, cât și în cauze contra

altor state.

Opinia separată a

observat, printre altele, hotărârea C.E.D.O. în cauza Calmanovici contra

România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283 din data de 30

aprilie 2009 (paragrafele 90-102).

Din examinarea

cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum și de

jurisprudența C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării și

menținerii acuzatului în stare de arest:

„Există o prezumție

în favoarea eliberării. Așa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva

Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4),

partea a doua a art. 5 alin. 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între

judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până la

condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și

dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii

imediat ce temeiul menținerii detenției încetează. Continuarea detenției nu se

justifică deci într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o

cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de

nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită la art.

5 din Convenție (a se vedea, printre altele, M.K. împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006). în principal pe baza

motivelor ce figurează în hotărârile pronunțate de instanțele interne în

această privință, precum și a faptelor necontroversate indicate de interesat în

căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu

încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție (Labita, citată anterior, paragraful

152 in fine).

Curtea reamintește că

nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei

unei detenții (P. împotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie

2007). în această privință, art. 5 alin. (3) din Convenție nu poate fi

interpretat ca permițând necondiționat arestarea preventivă atâta vreme cât nu

depășește o anumită durată. Orice menținere în stare de arest preventiv a unui acuzat,

chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de

autorități (a se vedea, printre altele, C. împotriva Bulgariei, nr. 38822/97,

paragraful 66, CEDH 2003-I și M. împotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful

41, 6 noiembrie 2007).

În jurisprudenta sa,

Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea

preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca

acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria

A nr. 9, paragraful 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie

1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracțiuni (M. împotriva

Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să

tulbure ordinea publică (L. împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991,

seria A nr. 207, paragraful 51 și H. împotriva Olandei (Hotărârea nr. 43701/04

din 5 iulie 2007).

Pericolul de a

împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract

de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei,

nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul

tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în

calcul potrivit art. 5 în circumstanțe excepționale și în măsura în care

dreptul intern recunoaște această noțiune, acesta nu poate fi considerat

relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că

eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier,

paragraful 51)" - hotărârea C. contra România, anterior menționată.

Toate aceste

principii de drept european, relevate și de jurisprudenta C.E.D.O., sunt

regăsite în dreptul intern, acesta fiind compatibil și în acord cu standardul

european.

Astfel, potrivit art.

23 alin. (10) din Constituția României „Persoana arestată preventiv are dreptul

să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe

cauțiune".

Instituția liberării

provizorii este reglementată prin dispozițiile art. 160

1

și urm. din

C. proc. pen., după ce - în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. - se arată că „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune

”

.

În consecință,

liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar și de legiuitor,

ca un „substitut" al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii

arestării.

Formularea unei

cereri de liberare provizorie este condiționată, așa cum rezultă din chiar

denumirea instituției, de luarea prealabilă a măsurii arestării, și nu

presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii

arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituții de drept

procesual penal - revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C.

proc. pen.).

Că legea internă este

în acord cu standardul european în materia liberării provizorii o demonstrează

dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen.:

a) Astfel, în primul

aliniat se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenței

C.E.D.O. potrivit căruia „există o prezumție în favoarea liberării

provizorii" - acesta se poate acorda în cazul tuturor infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

b) În aliniatul al

doilea, tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situații de

excepție care, de drept, nu permit liberarea provizorie sub control judiciar -

„Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".

Rezultă că, în cazul

formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea

regulii generale instituită de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.,

organele judiciare trebuie să motiveze existența unuia dintre cazurile

prevăzute expres și limitativ în art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

întrucât conform

principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai

starea de arest", actele și lucrările dosarului trebuie să justifice

necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie și, deci, necesitatea

menținerii stării de arest a acuzatului.

Sub acest aspect, din

actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:

I) în propunerea de

arestare preventivă a inculpaților, se menționează presupusa existență a unui

grup infracțional organizat pe 6 paliere, după cum urmează:

„a) Palierul de

conducere și control: B.E. și P.A.C.

;

b) Palierul de

protecție externă: M.L. și B.M.;

c) Palierul de

comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. și

S.I.;

d) Palierul de

execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D.;

e) Palierul de

execuție - comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V.,

B.S., I.M.I., L.P., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I.;

f) Palierul de

execuție - intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M.,

R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.".

II) Prin Încheierea

nr. 759 din 24-25 mai 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost admisă

propunerea Ministerului Public și s-a dispus arestarea pe 29 de zile a unui

număr de 28 inculpați, definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a

Completului de 5 judecători al Înaltei Curți.

Ulterior, prin Încheierea

nr. 888 din 18 iunie 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost admisă

propunerea Ministerului Public și, în consecință, a fost prelungită durata

arestării preventive a celor 28 de inculpați pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin Încheierea nr. 154

din 21 iunie 2011 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți au fost admise

4 recursuri, casată încheierea și respinsă propunerea Ministerului Public de

prelungire a arestării pentru 4 inculpați - B.L.C., M.L., P.A.S. și P.C.,

aceștia fiind eliberați sub condiția luării măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, prin aceeași încheiere fiind respinse

celelalte recursuri ale inculpaților.

III) potrivit actelor

de urmărire penală, inculpatul C.M. este cercetat pentru presupusa săvârșire a

următoarelor infracțiuni:

I. Infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în

faptul că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.

II. Complicitate la

infracțiunea de dare de mită și, respectiv, complicitate la infracțiunea de

luare de mită, prev. și ped. de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 pct. 1 C.

pen. și art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41

alin. (2) C. pen. și, respectiv, art. 26 C. pen. rap. la art. 254 pct. 1 și 2 C.

pen. și art. 6 și art. 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41

alin. (2) C. pen., faptele presupus a fi fost săvârșite constând în următoarele:

octombrie 2010 (orele 15:14

:

07), inculpatul M.C. împreună cu inculpatul Ț.V.

au convenit să îi ceară unui client al firmei de comisionariat vamal,

identificat sub numele de „M." o sumă de bani, definită codat ca „doi..jumate",

cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal Constanța – Sud

Agigea pentru a permite intrarea în țară a unui container conținând, în plus

față de marfa declarată, o cantitate de două tone (respectiv 3.240 de perechi)

de papuci de casă.

decembrie 2010 (orele 16:11:03), inculpatul Ț.V. a stabilit cu inculpatul M.C. să

negocieze cu lucrătorii vamali din cadrul Biroul vamal Constanța – Sud Agigea,

printre care și inculpatul M.A., plata unei sume de bani nedeterminate, cu

titlu de mită pentru introducerea în țară a unui container conținând jumătate

-fasole și jumătate piese de automobil - faruri, tobe de eșapament, etc.

nedeclarate la vamă.

2011, (orele 17:55:49), inculpatul M.C. I-a informat pe inculpatul Ț.V. că un

lucrător vamal de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea i-a pretins suma de 2.

500 dolari S.U.A. pentru a permite intrarea în țară a unui container cu

mărfuri, ce conțineau, după caz, mărfuri contrafăcute sau mărfuri în plus față

de cele declarate.

martie 2011, inculpații Ț.V. și M.C. s-au pus de acord asupra modului în care

să intervină pe lângă lucrătorii vamali și comisarii Gărzii Financiare Ilfov,

în situația unui container cu mărfuri diverse procesat în vama Constanța - Sud

Agigea de antementionatul comisionar vamal. Respectivul container a fost

interceptat de către doi ofițeri de poliție judiciară din cadrul I.G.P.F. la

complexul de depozite din Dobroiești. Formal, importul era efectuat de SC M.G.I.

SRL, avându-l ca administrator pe cetățeanul chinez C.Y. Mărfurile din

containerul respectiv conțineau, printre altele jucării contrafăcute, marca „M.B.",

iar restul mărfurilor erau cantitativ mult superioare față de cele declarate

înaintea organelor vamale, prejudiciul înregistrat de bugetul de stat ca urmare

a acestui import fiind de: 232.186,21 lei.

III. Infracțiunea de

dare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art.

6 și 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000. La data de 2 decembrie 2010, inculpatul C.M.

i-a promis suma de 500 dolari S.U.A. inculpatului Ț.V. pentru ca acesta din

urmă să o plătească cu titlu de mită lucrătorilor vamali de la Biroul vamal Constanța

- Sud Agigea în schimbul permiterii introducerii în țară și a acordării

liberului de vamă în cazul unui container cu mărfuri.

IV) Se constată că

inculpatul C.M. face parte, potrivit organelor de urmărire penală, din

penultimul palier al presupusului grup infracțional.

Or, așa cum s-a

menționat, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003,

inculpatul este situat de organele de urmărire penală la penultimul palier al

presupusului grup infracțional, iar sub aspectul presupuselor infracțiuni de

corupție aceasta constau în „darea de mită" (art. 255 alin. (1) C. pen.)

sub forma „promisiunii" și, respectiv, din acte materiale sub forma complicității

la „luare de mită

”

sau "dare de mită” („au convenit să ceară o sumă de bani", „au

convenit să negocieze o sumă de bani", „s-au pus de acord asupra modului

în care să intervină", „a informat că un lucrător i-a pretins suma de

2.500 dolari S.U.A.”).

Fără a nega

gravitatea presupuselor acte materiale de dare de mită, cele mai multe sub

forma complicității, aceasta este, oricum, situată sub cea a presupuselor acte

materiale de luare de mită săvârșite de persoane îndeplinind anumite funcții

publice.

V) La data

soluționării prezentului recurs - prin neluarea măsurii arestării, ori prin

punerea în libertate ulterior luării măsurii arestării - se aflau în stare de

libertate unii coinculpați menționați la palierele superioare ale presupusului

grup infracțional (palierul nr. 2 de protecție externă, palierul nr. 3 de

comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal).

Este adevărat că, în

principiu, chiar în cadrul aceleiași cauze penale, este posibilă luarea unor

măsuri preventive diferite, în funcție de situația personală a fiecărui

coinculpat (număr de fapte presupus a fi fost săvârșite, gravitatea acestora,

poziția în cadrul grupării infracționale ori în cadrul participației penale,

poziția socială, politică ori profesională de natură a favoriza săvârșirea

presupuselor fapte, datele personale -starea de sănătate, antecedentele penale,

situația familială etc).

Cu toate acestea,

adoptarea unor decizii judiciare în aceeași cauză, cu referire la măsurile preventive,

impune - ulterior - și o examinare suplimentară, comparativă, a situației

fiecărui inculpat.

Sub acest aspect,

apare întemeiată susținerea apărării în sensul că, în prezenta cauză, unii

dintre inculpații care ocupă paliere mai înalte în presupusul grup infracțional

organizat sunt cercetate în stare de libertate, în timp ce inculpatul C.M. este

cercetat în stare de arest.

VI) Actele și

lucrările dosarului nu relevă, în mod rezonabil, existența unor „date din care

rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".

Aceste date nu pot fi

deduse, în mod singular, din natura infracțiunilor presupus săvârșite, din

gradul de pericol social concret al acestora, stadiul actual al cercetărilor,

frecvența unor astfel de infracțiuni etc.

VII) Datele personale

ale inculpatului C.M. - lipsa antecedentelor penale, situația familială -

sugerează că acesta, pus în libertate provizorie, sub condițiile restrictive și

de control judiciar prevăzute de art. 160

2

alin. (3) și (3

1

)

C. proc. pen., pe de o parte, nu va influența buna desfășurare a procesului

penal, nu va încerca să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată,

iar pe de altă parte, nu va săvârși alte infracțiuni sau nu va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

De altfel, în

motivarea încheierii atacate se arată - sub aspectul îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. - următoarele:

„Sub acest aspect, Înalta

Curte constată că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă

vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că

inculpatul C.M. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de

natură a influenta probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e

cunoscut cu antecedente penale și urmează să își întemeieze o familie, iar până

la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și

înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor

judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor

de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea

”

(pagina 5 a

încheierii atacate).

Nu în ultimul rând,

comportamentul procesual ulterior al inculpatului ar fi permanent controlat

judiciar și examinat prin prisma incidenței sancțiunii prevăzută de art. 160

10

C. proc. pen., „revocarea liberării” și arestării acestuia prin emiterea unui

nou mandat de arestare potrivit art. 160

10

alin. (3) C. proc. pen.