ÎCCJ, Decizia nr. 329/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 329/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea

nr. 1449 din 6

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7839/1/2011, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la

data de 04 octombrie 2011, inculpatul R.V., prin apărător ales, avocat A.M., a

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen.,

liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare

preventivă emis conform încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4374/1/2011.

În motivarea cererii

a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru

infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire

a unui grup infracțional organizat nu depășește 18 ani închisoare, limită

maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii

sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date

din care să rezulte că inculpatul, o dată pus în libertate, ar săvârși alte

infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă.

Inculpatul a mai

susținut că circumstanțele sale personale, respectiv lipsa antecedentelor

penale, absolvent de studii superioare, preocuparea permanentă pentru specializare

în domeniul de activitate în care funcționează și faptul că are o familie

organizată, reprezintă aspecte care fundamentează oportunitatea măsurii liberării

provizorii sub control judiciar, aptă să garanteze buna desfășurare a

procesului penal.

Prin încheierea nr. 759

din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rămasă

definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a completului de 5, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul R.V. sub aspectul

infracțiunilor de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire

a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C.

pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

întrucât la data de 20 noiembrie 2010 a acceptat promisiunea coinculpatului Ț.V.

de a-i fi dată suma de 3.200 dolari S.U.A. pentru a-și încălca atribuțiile de

serviciu, prin acordarea liberului de vamă pentru mai multe containere

procesate prin B.V. Constanța Sud Agigea, făcând parte dintr-un grup

infracțional organizat care acționa la punctul vamal menționat.

Măsura preventivă

privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen.

și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul R.V. a comis

infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire

a unui grup infracțional organizat, infracțiuni sancționate cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate ar

prezenta pericol pentru ordine publică.

La evaluarea acestui

pericol au fost avute în vedere valorile sociale lezate, gravitatea și urmările

faptei, relevante fiind anvergura activității ilicite, valoarea foloaselor

necuvenite, frecvența cu care s-au consumat actele de corupție și impactul avut

asupra reputației instituțiilor publice, acțiunile inculpatului contribuind la

deteriorarea încrederii societății civile în corectitudinea celor abilitați să

vegheze la respectarea legii.

Sub aspectul

admisibilității în principiu, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite

condițiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar făcută de avocatul ales fiind însușită de inculpatul R.V., aflat sub

puterea mandatului de arestare preventivă nr. 35/ U din 25 mai 2011 emis de

Înalta Curte pentru infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de

aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani.

Prima instanță a

constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo

dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că

inculpatul R.V. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de

natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e

cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituții de

învățământ superior, acordând în mod constant atenție pregătirii și

desăvârșirii sale profesionale, iar până la momentul formulării cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele

presupus a fi comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice)

se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură

posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind

astfel incidente situațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.

Prima instanță a

apreciat că îndeplinirea condițiilor impuse de cererea de liberare provizorie

sub control judiciar nu conduce automat la admiterea acesteia, întrucât pe

lângă vocația legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului o

cerere de liberare provizorie, vocație ce se analizează prin prisma

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., se

examinează și oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art.

136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a

admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu

servește scopului recunoscut de legea procesual penală.

Prima instanță a

apreciat că trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc fapta

presupus comisă de inculpatul R.V. (gradul de pericol social concret,

împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut

produce), cât și la cele ce privesc persoana inculpatului.

Deși inculpatul

beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente

penale, cu o familie organizată, absolvent al unei instituții de studii superioare),

prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod

singular, cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezintă cerințe

obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de

serviciu făcând posibilă tocmai săvârșirea presupusei fapte penale reținută în

sarcina sa.

Examinarea gradului

de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe

care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorante cu

ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens

pronunțându-se în mod constant și C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C.

împotriva României, L. împotriva Franței, H. împotriva Olandei).

Așadar, natura

infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările

comiterii (inculpatul, în calitate de lucrător vamal, a acceptat oferta

primirii de foloase necuvenite de la comercianți și comisionari vamali,

aplicând în schimb liberul de vamă pentru mai multe containere cu mărfuri),

frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și

urmările negative pe care le produce lipsind de orice eficiență controlul de

frontieră și încurajând fenomenul de criminalitate transfrontalieră, cât și

stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că nu se

impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului R.V.; pericolul

concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului

nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârșirii

presupuselor fapte penale, calitatea de lucrător vamal, funcție care îl obliga

să apere valorile sociale care vizează activitățile specifice punctelor vamale,

și nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a încrederii

populației în eficiența organelor statului, astfel încât comportamentul

infracțional reținut în sarcina sa alterează imaginea instituțiilor publice din

sfera vamală, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă

cu aceeași intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a

acestuia.

S-a apreciat că scopul

pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.V. [(prin

prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.)] nu poate fi atins în

cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.V.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi

respins, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din

următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

În alin. (2) al

aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate

fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.

Având în vedere

faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită

ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile

juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea

măsurilor preventive.

În reglementarea

acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a

libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată

fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate

asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., corelate cu art. 160

2

C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,

trebuie îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua condiție

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen., se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se

acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare,

infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci

numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.

Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului

judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O.,

în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul

de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de

aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de

detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil

unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu

valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se

referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă

sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită  rezonabilă.

Raportând datele

speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu

prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că, în

acest moment, un control judiciar instituit inculpatului R.V. este insuficient,

pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

Raportat la

gravitatea infracțiunilor presupus a fi săvârșite [(art. 254 alin. (1) și 2 C.

pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003)],

la împrejurarea că urmărirea penală nu este finalizată, impunându-se audierea martorilor

și administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului,

dar și la atitudinea sa în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că

există „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului.

În aceste condiții, Înalta

Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii

unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat

al inculpatului, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale,

dar și din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de 25 mai

2011), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului

procesului penal.

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat

de inculpatul R.V. va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii nr. 1449

din 6 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7839/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2011.