ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3695/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3695/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

5339.13/30/2009, în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen.

și art. 160

b

C. proc. pen., s-a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului D.M.R., urmând ca temeinicia și legalitatea

acesteia să fie reverificată înainte de expirarea duratei legale de 60 zile.

Prima instanță a reținut că, în esență, pentru arestarea

inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile

avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii

temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală (art.

143 C. proc. pen.) și, respectiv,

existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C.

proc. pen.

Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența metodelor

verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv,

necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și

dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția

particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a

societății de natură să justifice o detenție preventivă.

În baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen., instanța de apel

a

menținut măsura arestării preventive a inculpatului constatând că temeiurile

care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și

pericolul social concret pentru ordinea publică. în acest sens, s-a reținut că

pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și pentru care există presupunerea

rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai mare de 4 ani.

În ce privește menținerea temeiurilor, s-a reținut și

faptul că împotriva inculpatului prima instanță a pronunțat o hotărâre de

condamnare prin sentința penală nr. 357/PI din 09 august 2010, iar potrivit

dispozițiilor art. 68

1

C. proc. pen., art. 139 și art. 160

b

C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile

privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menținut

indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunii pentru care a fost

trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii

faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că fapta este una care

atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ceea ce privește

respectarea dreptului la libertate al inculpatului,

în sensul că măsura

arestării preventive are un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea

normală, fiind de neadmis menținerea stării de arest preventiv peste limite

rezonabile, prin raportare la jurisprudența CEDO, instanța a reținut că

aprecierea necesității luării și menținerii unei măsuri preventive trebuie să

se facă luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz,

pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un

interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a

judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție,

în sensul de a se urmări existența unui just echilibru între măsura arestării

preventive, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire a faptei

cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului,

pe de altă parte.

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat

nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin

prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de

condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și

prin prisma criteriilor cum ar fi: natura cauzei deduse judecății,

complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce

se impun a fi administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze

la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte și

interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni

grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există

indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele

acestora. în condițiile speței, s-a apreciat că la acest moment interesul

general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de

libertate.

Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării

preventive, susținerile inculpatului au fost respinse. S-a reținut că potrivit

art. 139

alin. (2) C. proc. pen., „măsura

preventivă luată se înlocuiește cu

altă măsură preventivă, când s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri".

Întrucât prevederile art. 300

2

C. proc. pen.,

raportat la

prevederile art. 160

b

C.

proc. pen. obligă la verificarea acelorași

temeiuri care au determinat

luarea măsurii arestării preventive, nu se poate susține că prima instanță, în

ședința de judecată din 16 decembrie 2009, înlocuind măsura arestării

preventive nu s-a pronunțat și cu privire la temeiurile care au determinat

luarea măsurii arestării preventive, deci

inculpatul

nu a fost privat de un grad de jurisdicție prin aceea că instanța

de

recurs, prin decizia penală 1242/R din 18 decembrie 2009, a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului.

Este de reținut că prin recursul declarat de către

procuror atât împotriva încheierii penale din 16 decembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Timiș în dosar nr. 5339/30/2009 - încheiere la care se referă

apărarea, cât și încheierea penală din 18 martie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara în dosar nr. 150/59/2009, s-a solicitat printre altele

menținerea arestării preventive, astfel că cele două instanțe de control

judiciar au fost investite cu acest motiv de recurs.

În concluzie, întrucât temeiurile care au fost avute la

luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat, așa cum s-a arătat mai

sus, în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la

prevederile art. 160

b

C. proc. pen., instanța de apel a menținut

măsura arestării preventive față de inculpatul D.M.R., iar pentru aceleași

motive a respins și cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau tara.

B. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul D.M.R. solicitând, în esență, prin intermediul apărătorului ales,

admiterea recursului, casarea încheierii și cercetarea inculpatului în stare de

libertate, întrucât nu există date că lăsarea sa în libertate prezintă pericol

pentru ordinea publică, a fost achitat în primă instanță pentru una dintre

infracțiunile grave, prejudiciul este recuperat, iar coinculpații au fost de

asemenea achitați în totalitate.

A mai solicitat să se constate că măsura arestării

preventive a încetat de drept la data de 20 decembrie 2009, după ce instanța de

recurs a casat încheierea instanței de fond care dispusese la 16 decembrie 2009

obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea,

menținând astfel măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de

jurisdicție și fără a pune în discuție verificarea legalității măsurii

preventive, ci doar incidența dispozițiilor art. 139 C. proc. pen.

Sub un alt aspect a criticat încheierea recurată și cu

privire la participarea la ședința de judecată a unui procuror incompatibil,

care avea un interes în cauză, completul de judecată nefiind legal constituit.

A solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, dar

într-un complet legal constituit.

Examinând încheierea

atacată pe baza lucrărilor și materialului din

dosarul cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat.

2009 pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și

(5) C. pen., art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002 și art. 8 din Legea

nr. 39/2009 rap. la art. 323 C. pen., reținându-se că față de gravitatea

faptelor și de împrejurările în care au fost comise, sunt probe certe, în

înțelesul art. 148 lit. f) C. proc. pen., că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

Prin sentința penală nr. 357/PI din 9 august 2010 a

Tribunalului Timiș, secția penală, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de

6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen., fiind achitat pentru ultimele două infracțiuni.

Pe parcursul soluționării fondului cauzei a formulat mai

multe cereri de punere în libertate, care au primit rezolvări diferite de către

instanța de fond și, respectiv, cea de recurs.

Solicitarea de a se constata încetată de drept măsura

arestării preventive - întrucât, la data de 18 decembrie 2009, instanța de

recurs, casând încheierea instanței de fond care dispusese la 16 decembrie 2009

obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea,

a menținut măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de jurisdicție

și fără a pune în discuție verificarea legalității măsurii preventive, ci doar

incidența dispozițiilor art. 139 C. proc. pen., nu este întemeiată.

Pronunțarea asupra unei cereri de revocare/ înlocuire a

măsurii arestării preventive presupune analizarea temeiurilor care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive, respectiv dacă se mențin, s-au

schimbat ori au încetat. Faptul că o instanța a apreciat că aceste temeiuri

s-au schimbat nu înseamnă că instanța de control judiciar, constatând că în

realitate temeiurile subzistă, nu poate revoca dispoziția primei instanțe și,

implicit, să mențină măsura arestării preventive, ca și consecință a existentei

în continuare a temeiurilor inițiale. în această ipoteză nu se poate vorbi de

privarea inculpatului de un grad de jurisdicție, întrucât ceea ce se analizează

de fapt, în ambele grade de jurisdicție, indiferent de natura cererii formulate

de inculpat cu privire la starea de arest, este existenta sau inexistenta

temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

2.

Nici

celelalte critici de ordin procedural invocate de recurent nu sunt întemeiate.

Astfel, împrejurarea că procurorul de ședință este sau

nu incompatibil, nu poate conduce la concluzia că este nelegală

compunerea completului de judecată care a dispus

încheierea recurată,

întrucât procurorul de ședință nu face parte din

completul de judecată. Pe de altă parte, analizarea legalității și temeiniciei

încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare a procurorul de ședință se

poate face doar odată cu fondul apelului, neputând fi cercetată incidental, pe

parcursul judecății apelului, cu ocazia recursului la încheierea de menținere a

stării de arest preventiv, cum este și cazul de față.

Nici critica privind

inexistența minutei încheierii recurate nu poate fi

primită, acesta

aflându-se atașată la dosarul instanței de apel - fila 6 - , iar susținerea că

ar fi fost întocmită ulterior nu poate fi verificată.

3.

În ceea ce

privește fondul recursului, astfel cum în mod just a reținut și instanța de

apel, ÎNALTA CURTE constată că temeiurile care au determinat luarea și ulterior

prelungirea măsurii arestării preventive a

inculpatului

nu au încetat să existe și, mai mult, acesta a fost condamnat

de

instanța de fond. Față de gravitatea faptei și de împrejurările și modalitatea

în care a fost comisă, în mod corect, instanța de apel a apreciat că sunt probe

certe, fiind întrunite condițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică iar

temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat;

totodată, măsura preventivă se justifică în continuare deoarece a fost luată pe

baza presupunerii rezonabile în sensul comiterii unei infracțiuni, confirmată

de instanța de fond și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei

- durata nedepășind la acest moment procesual 1 an și 4 luni, timp în care au

fost parcurse aproape două stadii procesuale.

Pe de altă parte, s-a apreciat în mod justificat că

interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni

grave - dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există

indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele

acestora - prevalează la acest moment procesual în raport cu interesul

inculpatului de a fi pus în stare de libertate.

Susținerea inculpatului referitor la achitarea în fond a

altor doi coinculpați acuzați pentru aceleași fapte, nu este de natură să

atragă revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat, întrucât pe de o

parte, soluția nu este definitivă față de aceștia, iar pe de altă parte,

oportunitatea măsurii preventive se apreciază în concret pentru fiecare

inculpat, având în vedere în principal activitatea sa infracțională.

Ca atare, pentru toate aceste considerente, recursul

declarat de inculpat împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel

Timișoara urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul -

inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M.R.

împotriva încheierii de ședință din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5339.13/30/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 20 octombrie 2010.