ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3695/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: A. Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5339.13/30/2009, în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. și art. 160 b C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului D.M.R., urmând ca temeinicia și legalitatea acesteia să fie reverificată înainte de expirarea duratei legale de 60 zile. Prima instanță a reținut că, în esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc.

pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen. Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. În baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen., instanța de apel a menținut măsura arestării preventive a inculpatului constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică.

în acest sens, s-a reținut că pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și pentru care există presupunerea rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai mare de 4 ani. În ce privește menținerea temeiurilor, s-a reținut și faptul că împotriva inculpatului prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare prin sentința penală nr. 357/PI din 09 august 2010, iar potrivit dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen., art. 139 și art. 160 b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului.

Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că fapta este una care atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ceea ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menținerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudența CEDO, instanța a reținut că aprecierea necesității luării și menținerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție, în sensul de a se urmări existența unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire a faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului, pe de altă parte.

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum ar fi: natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acestora.

în condițiile speței, s-a apreciat că la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate. Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, susținerile inculpatului au fost respinse. S-a reținut că potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri". Întrucât prevederile art. 300 2 C. proc. pen., raportat la prevederile art. 160 b C. proc. pen.

obligă la verificarea acelorași temeiuri care au determinat luarea măsurii arestării preventive, nu se poate susține că prima instanță, în ședința de judecată din 16 decembrie 2009, înlocuind măsura arestării preventive nu s-a pronunțat și cu privire la temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, deci inculpatul nu a fost privat de un grad de jurisdicție prin aceea că instanța de recurs, prin decizia penală 1242/R din 18 decembrie 2009, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Este de reținut că prin recursul declarat de către procuror atât împotriva încheierii penale din 16 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 5339/30/2009 - încheiere la care se referă apărarea, cât și încheierea penală din 18 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 150/59/2009, s-a solicitat printre altele menținerea arestării preventive, astfel că cele două instanțe de control judiciar au fost investite cu acest motiv de recurs. În concluzie, întrucât temeiurile care au fost avute la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat, așa cum s-a arătat mai sus, în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. raportat la prevederile art. 160 b C. proc.

pen., instanța de apel a menținut măsura arestării preventive față de inculpatul D.M.R., iar pentru aceleași motive a respins și cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau tara. B. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.M.R. solicitând, în esență, prin intermediul apărătorului ales, admiterea recursului, casarea încheierii și cercetarea inculpatului în stare de libertate, întrucât nu există date că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, a fost achitat în primă instanță pentru una dintre infracțiunile grave, prejudiciul este recuperat, iar coinculpații au fost de asemenea achitați în totalitate.

A mai solicitat să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept la data de 20 decembrie 2009, după ce instanța de recurs a casat încheierea instanței de fond care dispusese la 16 decembrie 2009 obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, menținând astfel măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de jurisdicție și fără a pune în discuție verificarea legalității măsurii preventive, ci doar incidența dispozițiilor art. 139 C. proc. pen. Sub un alt aspect a criticat încheierea recurată și cu privire la participarea la ședința de judecată a unui procuror incompatibil, care avea un interes în cauză, completul de judecată nefiind legal constituit.

A solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, dar într-un complet legal constituit. Examinând încheierea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat. 1. Inculpatul a fost arestat preventiv la data de 24 iunie 2009 pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002 și art. 8 din Legea nr. 39/2009 rap. la art. 323 C. pen., reținându-se că față de gravitatea faptelor și de împrejurările în care au fost comise, sunt probe certe, în înțelesul art. 148 lit. f) C. proc. pen., că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

Prin sentința penală nr. 357/PI din 9 august 2010 a Tribunalului Timiș, secția penală, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., fiind achitat pentru ultimele două infracțiuni. Pe parcursul soluționării fondului cauzei a formulat mai multe cereri de punere în libertate, care au primit rezolvări diferite de către instanța de fond și, respectiv, cea de recurs. Solicitarea de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive - întrucât, la data de 18 decembrie 2009, instanța de recurs, casând încheierea instanței de fond care dispusese la 16 decembrie 2009 obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, a menținut măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de jurisdicție și fără a pune în discuție verificarea legalității măsurii preventive, ci doar incidența dispozițiilor art. 139 C. proc.

pen., nu este întemeiată. Pronunțarea asupra unei cereri de revocare/ înlocuire a măsurii arestării preventive presupune analizarea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, respectiv dacă se mențin, s-au schimbat ori au încetat. Faptul că o instanța a apreciat că aceste temeiuri s-au schimbat nu înseamnă că instanța de control judiciar, constatând că în realitate temeiurile subzistă, nu poate revoca dispoziția primei instanțe și, implicit, să mențină măsura arestării preventive, ca și consecință a existentei în continuare a temeiurilor inițiale. în această ipoteză nu se poate vorbi de privarea inculpatului de un grad de jurisdicție, întrucât ceea ce se analizează de fapt, în ambele grade de jurisdicție, indiferent de natura cererii formulate de inculpat cu privire la starea de arest, este existenta sau inexistenta temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

2. Nici celelalte critici de ordin procedural invocate de recurent nu sunt întemeiate. Astfel, împrejurarea că procurorul de ședință este sau nu incompatibil, nu poate conduce la concluzia că este nelegală compunerea completului de judecată care a dispus încheierea recurată, întrucât procurorul de ședință nu face parte din completul de judecată. Pe de altă parte, analizarea legalității și temeiniciei încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare a procurorul de ședință se poate face doar odată cu fondul apelului, neputând fi cercetată incidental, pe parcursul judecății apelului, cu ocazia recursului la încheierea de menținere a stării de arest preventiv, cum este și cazul de față. Nici critica privind inexistența minutei încheierii recurate nu poate fi primită, acesta aflându-se atașată la dosarul instanței de apel - fila 6 - , iar susținerea că ar fi fost întocmită ulterior nu poate fi verificată.

3. În ceea ce privește fondul recursului, astfel cum în mod just a reținut și instanța de apel, ÎNALTA CURTE constată că temeiurile care au determinat luarea și ulterior prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului nu au încetat să existe și, mai mult, acesta a fost condamnat de instanța de fond. Față de gravitatea faptei și de împrejurările și modalitatea în care a fost comisă, în mod corect, instanța de apel a apreciat că sunt probe certe, fiind întrunite condițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică iar temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat; totodată, măsura preventivă se justifică în continuare deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile în sensul comiterii unei infracțiuni, confirmată de instanța de fond și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei - durata nedepășind la acest moment procesual 1 an și 4 luni, timp în care au fost parcurse aproape două stadii procesuale. Pe de altă parte, s-a apreciat în mod justificat că interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave - dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acestora - prevalează la acest moment procesual în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.

Susținerea inculpatului referitor la achitarea în fond a altor doi coinculpați acuzați pentru aceleași fapte, nu este de natură să atragă revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat, întrucât pe de o parte, soluția nu este definitivă față de aceștia, iar pe de altă parte, oportunitatea măsurii preventive se apreciază în concret pentru fiecare inculpat, având în vedere în principal activitatea sa infracțională. Ca atare, pentru toate aceste considerente, recursul declarat de inculpat împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M.R. împotriva încheierii de ședință din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5339.13/30/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2010.