ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 730/2012

Asupra recursurilor de față În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 93 din 26 iunie 2011 a Tribunalului Mureș, secția penală, s-a dispus în temeiul art. 300 alin. (2), teza finală, C. proc. pen., dispune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revenire cu încă o adresă la D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Tg-Mureș pentru a proceda la înlăturarea neregularităților actului de sesizare. S-a hotărât ca în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. , cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză să rămână în sarcina acestuia iar sumele de 400 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații C.M.

și N.C.Z. se fie plătite din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a se hotărî astfel s-a reținut următoarele: La termenul de judecată din data de 11 martie 2011, s-a admis excepția neregularității actului de sesizare a instanței, ridicată de inculpații S.L.C., C.M., I.D.M. și D.D., iar în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ca D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Tg-Mureș, să înlăture toate neregularităților consemnate în încheierea de ședință, până la termenul de judecată din data de 23 martie 2011, urmând ca, în caz de neconformare, să se dispună restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare. La termenul de judecată din data de 23 martie 2011, procurorul de ședință a solicitat acordarea unui nou termen pentru a se putea proceda la înlăturarea neregularităților actului de sesizare, cerere admisă.

La data de 13 mai D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Tg-Mureș a comunicat instanței punctul său de vedere, admițând că, într-adevăr, privitor la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale s-a omis precizarea alin. (1) al art. 288 C. pen., iar cu privire la celelalte aspecte nu împărtășește opinia instanței de fond, în sensul că rechizitoriul nu cuprinde nici o neregularitate, motiv pentru care nu se impune vreo modificare a acestuia. S-a precizat în adresă că la momentul emiterii rechizitoriului, procurorul de caz a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 263 alin. (1) C. proc. pen., care cereau ca actul de sesizare al instanței să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute de art. 203 C. proc.

pen., datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică dată acestei fapte, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă și durata acesteia precum și dispoziția de trimitere în judecată. În raport cu răspunsul dat de procuror, instanța apreciază că, având în vedere neregularitățile actului de sesizare enumerate în încheierea de ședință din data de 11 martie 2011, neregularități pe care procurorul nu Ie-a îndreptat în vreun fel, dimpotrivă a considerat că nu există, se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, soluție întemeiată pe prevederile art. 300 alin. (2), teza finală, C. proc. pen.

La formularea acestei concluzii s-au avut în vedere următoarele: În primul rând, de notat că la baza măsurii ce urmează a fi dispusă de instanță stau unele dispoziții legale, dispoziții a căror analiză va fi făcută în cele ce urmează, atât din punct de vedere doctrinar cât și din punct de vedere jurisprudențial. Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

În doctrină și jurisprudență se apreciază că nerespectarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea instanței" are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea primară" (sesizarea prin rechizitoriul), „sesizarea suplimentară" (extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere" (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de competență, strămutarea). Doctrina și jurisprudență sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen. poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriu), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc.

pen. Potrivit art. 317 C. proc. pen. judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare al instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta sau persoana la care se referă extinderea. Pentru a satisface cerințele art. 317 C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanță penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecății, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere și instanței să se pronunțe asupra acestei fapte. Pentru sesizarea instanței cu judecarea unei infracțiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanței este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menționată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Referirea incidență la o faptă prevăzută de legea penală nu satisface exigențele cerute de art. 317, cu atât mai puțin când fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, deoarece nu creează certitudinea sesizării instanței cu judecarea unei asemenea fapte . Potrivit art. 263 alin. (1) C. proc. pen. rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute de art. 203, printre altele, fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia. În privința limitelor instituite de dispoziția legală menționată mai sus, nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit și ascultat, în vederea exercitării dreptului la apărare . Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanței, trebuie să aibă, potrivit art. 263 C. proc.

pen., un anumit conținut pentru a contura obiectul judecății. între elementele pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul se înscrie și încadrarea juridică a faptei. Descrierea faptei în rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod scop în care a fost săvârșită fapta, dacă acestea au consecințe asupra încadrării faptei reținute.

Dacă urmărirea s-a desfășurat cu privire la mai multe infracțiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reținute și forma de participare a tuturor inculpaților, cu rolul fiecăruia în săvârșirea faptelor . În practica instanței supreme s-a statuat că instanța de judecată se va putea considera legal sesizată cu judecarea unei infracțiuni care nu a fost menționată în partea dispozitivă a rechizitoriului, cu condiția ca fapta să fie precis determinată - sub aspectul tuturor elementelor ce au relevanță penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni - în partea expozitivă a acestuia, în așa fel încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal și voința neechivocă a procurorului de a-l trimite în judecată pe inculpat și pentru acea faptă.

În ceea ce privește descrierea faptei aceasta trebuie să cuprindă actul, acțiunea, inacțiunea, atitudinea făptuitorului astfel încât să rezulte cu certitudine actele reținute în sarcina sa, iar în cazul infracțiunilor sub formă continuată, trebuie descris fiecare act material în parte în aceeași manieră menționată anterior. Faptul că în rechizitoriu trebuie precizate concret actele materiale ale infracțiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere al stării de fapt cât și din punct de vedere al numărului exact al acestora reiese și din conținutul dispozițiilor art. 335 C. proc. pen. Potrivit dispoziției de mai sus, dacă în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanța dispune, prin încheiere, extinderea acțiunii penale cu privire și la aceste acte și procedează la judecarea infracțiunii în întregul ei.

Pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 335 C. proc. pen., trebuie să se plece de la o sesizare a instanței cu o faptă concretă sub formă continuată, în componența căreia intră un număr determinat de acte materiale, pentru că numai așa, la o eventuală descoperire de noi acte materiale ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni, s-ar putea face extinderea acțiunii penale. Dacă numărul actelor materiale inițiale nu se cunoaște sau este vag atunci operațiunea de extindere a acțiunii penale devine deosebit de dificilă dacă nu chiar imposibilă, instanța neavând certitudinea asupra actelor materiale vizate de actul de sesizare și asupra noilor acte materiale descoperite ulterior.

Pentru satisfacerea cerințelor legale arătate mai sus este necesar a se ține seama și de separația funcțiunilor juridice în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu toate aceste elemente legate de fapta reținută și de încadrarea ei juridică și astfel să-și exprime voința, iar nu instanța să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc inculpatului.

Satisfacerea exigențelor art. 6, paragraful 1 din CEDO, în sensul dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 lit. a), în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și paragraful 3 lit. b), în sensul dreptului la apărare, presupune o descriere adecvată în rechizitoriu a naturii și cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei și a faptei, pe ce probe este bazată acuzația; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte și persoane. Satisfacerea acelorași exigențe presupune că, legat de probe, în rechizitoriu trebuie indicate probele pentru fiecare învinuire în parte, de unde rezultă acea stare de fapt.

Nu este suficientă înșiruirea la sfârșit a probelor și lăsată instanța să stabilească ce probă atestă care anume faptă. Rolul instanței este acela de a arăta dacă probele sunt temeinice sau nu. Pe de altă parte, potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. pen. acuzatul are dreptul de a demonstra lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție. Dar dacă acesta nu cunoaște pe ce probe se întemeiază acuzația nu are cum să demonstreze lipsa de temeinicie a acestora.

Așadar, aspectul încadrării juridice a faptei reținute în rechizitoriu în sarcina inculpatului este esențial în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, pentru că inculpatul trebuie să cunoască în raport cu ce fapte sau acte materiale trebuie să-și pregătească apărarea și chiar dacă nerespectarea acestor dispoziții legale nu este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, inculpații menționați la început au invocat încălcarea în termenul prevăzut de lege iar vătămarea ce li s-a produs și li s-ar produce în cazul în care nu s-ar arăta concret pentru care anume fapte sunt acuzați (inclusiv pentru care anume acte materiale componente ale infracțiunii sub formă continuată) este lesne de dedus.

Împotriva sus-arătatei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Târgu-Mureș. Prin Decizia penală nr. 693/R din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată integral sentința și s-a dispus trimiterea cauzei, la Tribunalul Mureș, pentru continuarea judecății.

Pentru a decide astfel instanța de recurs a constat următoarele: Analizând cu maximă atenție aspectele reținute de către judecătorul fondului, în sentința penală criticată, se reține că acesta a făcut o analiză a probelor avute în vedere de către procuror la întocmirea actului de investire al instanței și prin aceasta o evaluare a unora dintre actele materiale infracționale, pretins săvârșite de către inculpații din prezenta cauză, în intervalul de timp în care se susține că aceștia și-ar fi desfășurat activitatea infracțională pentru care au fost deferiți justiției. Dacă s-ar fi analizat cu evidentă imparțialitate prev. art. 263, art. 264 C. proc. pen. s-ar fi observat, la mai bine de 30 de luni de la sesizarea instanței, că acest act se circumscrie prevederilor legale anterior menționate.

Din lecturarea rechizitoriului întocmit în dosarul nr. 32/D/P/2004 al Serviciului Teritorial Tg.Mureș din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se observă faptul că în cuprinsul acestuia erau arătate, în mod concret, faptele care făceau obiectul trimiterii în judecată pentru fiecare inculpat în parte, încadrarea juridică a fiecăreia dintre aceste fapte, intervalul de timp în care inculpații și-ar fi desfășurat activitatea infracțională imputată, probele avute în vedere la întocmirea, acestui rechizitoriu, față de fiecare inculpat, mijloacele asigurătorii și cele preventive, față de toate persoanele care au calitatea de inculpați în cauză. Actul analizat la nivelul instanței de fond corespunde exigențelor legiuitorului român, astfel cum sunt acestea expuse în art. 263 rap.

la art. 260 C. proc. pen., acesta fiind confirmat de procurorul ierarhic superior, celui care I-a întocmit, cu stricta respectare a disp. art. 264 C. proc. pen. Considerentele reținute de judecătorul fondului în hotărârea pronunțată nu pot fi însușite de această instanță de control judiciar, în contextul în care acesta a încercat să facă o analiză a actelor materiale infracționale, reținute în sarcina inculpaților, și a probelor administrate în faza de urmărire penală într-o modalitate ce ar putea fi circumscrisă prev. art. 343 C. proc. pen. La momentul analizării regularității actului de sesizare instanța trebuia să se circumscrie în mod strict prev. art. 263 -264 C. proc. pen. cu raportare la art. 317 C. proc.

pen., și nu să privească, în mod singular și rupt din context, o parte a actelor materiale infracționale, pentru care fiecare inculpat a fost deferit justiției și probele avute în vedere la fundamentarea acuzației de către parchet pentru fiecare dintre aceștia. Judecătorul fondului a înțeles, într-o etapă premergătoare anchetei judecătorești și care este obligatoriu a fi parcursă, să procedeze la o analiză comparativă a probelor administrate în faza urmăririi penale, în vedere verificării (eventuale) a temeiniciei acuzațiilor reținute în sarcina fiecărui inculpat. O asemenea analiză nu se poate realiza - în opinia acestei instanțe - decât după ce, se verifică regularitatea actului de sesizare a instanței, și se epuizează cercetarea judecătorească (respectiv judecata), ce trebuie să se conformeze prev. art. 289, art. 300 și urm. C. proc.

pen. Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs inculpații C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M. și D.D. Recursurile sunt inadmisibile. Din conținutul art. 385 1 C. proc. pen. , rezultă că pot fi atacate cu recurs numai " deciziile pronunțate, ca instanță de apel, de ... Curtea Militară de Apel " [alin. (1), lit. e)], iar nu și deciziile pronunțate de aceasta ca instanță de recurs; împotriva unor astfel de decizii, cum este și cea din cauza de față, nu mai poate fi exercitată nici o altă cale ordinară de atac. Față de aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de inculpații C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M.

și D.D. în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 300 lei, din care onorariul apărătorilor desemnați din oficiu în sumă de câte 100 lei se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M. și D.D. împotriva deciziei penale nr. 693/R din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2012.