ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2445/2012

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din ședință din 29 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 7488/102/2011 Curtea de Apel Targu Mures, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pe rol fiind soluționarea apelului declarat de inculpatul M.I. împotriva sentinței penale nr. 42 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 7488/102/2011, a pus în discuție, din oficiu, conform art. 300/2 C. proc. pen., verificarea legalității și temeiniciei arestului preventiv și oportunitatea menținerii acestei măsuri față de inculpat. Reținând că în cauză de față temeiurile de fapt și de drept care au fost avute inițial în vedere la luarea și menținerea anterioară a acestei măsuri nu s-au schimbat, fiind incidente disp.

art. 148 lit. f) C. proc. pen., potrivit disp. art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.J. deținut în Penitenciarul Târgu Mureș. În termen legal, inculpatul M.I. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, prin apărătorul din oficiu, admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și cercetarea sa în stare de libertate, susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea unei perioade mari de timp de la data arestării sale. Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 29 iunie 2012 a constatat că în cauză și la acest moment sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în raport de care în temeiul art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului M.J. În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 42 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Mureș a condamnat pe inculpatul M.J.

la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii, pe timp de 4 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În sarcina inculpatului M.I. s-a reținut că în data de 10 noiembrie 2011, inculpatul a lovit-o în cap pe partea vătămată L.I. cu o bâtă, având o piesă metalică în capăt și că, deși lovitura nu i-a pus victimei viața în primejdie, ci i-a cauzat leziuni vindecabile în 35 - 40 de zile de îngrijire medicală, ea trădează intenția inculpatului de a ucide.

Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul Mureș nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptei.

În acesta ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că a comis fapta în timp ce era cercetat în alt dosar pentru o infracțiune de violență la adresa aceleiași victime, comportamentul procesual al inculpatului, care a recunoscut comiterea faptei, fără a-și asuma vreo vină pentru acesta, precum și împrejurările care reies din referatul de evaluare, cât și cele referitoare la infracțiunea de săvârșirea căreia este învinuit, respectiv pericolul social al acesteia, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care a fost produsă, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptei.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză. Ca atare, încheierea pronunțată la 29 iunie 2012 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul M.I. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Incheierii de ședință din data de 29 iunie 2012 a Curții de Apel Targu Mures, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 7488/102/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iulie 2012.