ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la 26 februarie 2010, T.G. a solicitat, în temeiul Legii nr.

221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului

la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat

prin măsura administrativă abuzivă a excluderii sale din liceu, dispusă în

perioada de referință a legii.

Tribunalul Prahova, secția

civilă, prin sentința nr. 1228 din 4 aprilie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta T.G. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. și,

în consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 euro cu titlu de

daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a constatat, din actele dosarului, că tatăl

reclamantei a fost condamnat prin sentința civilă nr. 2054/1953 a Tribunalului

Raional Cricov, iar în perioada de detenție, familia acestuia a fost supusă

unor măsuri administrative abuzive, în speță, în ceea ce o privește pe

reclamantă, exmatricularea din școală, măsuri necontestate de către pârât.

S-a

reținut că dauna morală a fost denumită pe rând în doctrina dreptului

"orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane” sau “prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă

intereselor personale și care se manifestă prin suferințele fizice sau morale

pe care le resimte victima”, în cauză fiind vorba de suferința de natura psihică

determinată de natura condamnării la care a fost supus autorul reclamantei,

prin atingerile aduse integrității fizice, sănătății, demnității acestuia.

Pentru prejudiciul moral

suferit urmare măsurii administrative abuzive dispusă, ceea ce a atras

consecințe negative în plan fizic, psihic

, în raport

de art. 1 alin. (3) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul apreciind că

prin aceasta nu se poate ajunge la o îmbogatire fără justă cauză, a obligat pe

pârât la plata sumei de 2000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul

cauzat prin măsura administrativă ce i s-a aplicat reclamantei.

Prin Decizia nr. 41

din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

prin Direcția generală a finanțelor publice Prahova împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea

formulată de T.G. ca neîntemeiată. A respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva

hotărârii pronunțate de tribunal.

Instanța de apel, examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate și ținând cont de efectele Deciziilor

nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, a

reținut ca prim aspect, că apelul declarat de reclamantă a fost analizat din

perspectiva apărărilor formulate la instanța de fond, dând astfel curs

dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

S-a constatat că acțiunea

pendinte judecății a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii nr. 221/2009,

act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanțele

judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor

care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor

administrative prevăzute de art. 3 ori care pot fi asimilate acestora, conform art.

4 și respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La un moment ulterior

însă pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantei,

respectiv la data de 15 noiembrie 2010 s-a publicat în M. Of. al României

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin raportare la dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituția României, instanța a constatat că la data

soluționării apelului, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la

publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, se află în situația

în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele juridice.

S-a reamintit, în

acest sens, că potrivit doctrinei, o dispoziție constatată a fi

neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut,

întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a

statului.

În acest sens, în cauza

Konolos împotriva României, Curtea Europeană a statuat că în dreptul românesc,

controlul constituționalității, pe calea unei excepții, constituie unicul

instrument prin care o persoană poate acționa pentru a contesta o dispoziție

legală, în ipoteza în care drepturile sale constituționale i-au fost atinse.

În continuare,

instanța europeană a statuat că, asigurând respectarea principiilor și a

normelor constituționale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituțională

îndeplinește rolul de garant pentru buna funcționare a unei societăți

democratice.

În acest context,

Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curții Constituționale care admit

o excepție de neconstituționalitate sunt, conform Constituției, de aplicare

imediată și obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea

judecătorească și produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de

drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de

lege declarat neconstituțional.

S-a constatat că în

cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, ci

a aplicabilității legii constituționale, care reprezintă neîndoielnic un

ansamblu de norme de interes public.

Norma constituțională

produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu

norma de drept a cărei constituționalitate este supusă verificării, raporturi

ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate

a normei aplicabile în speță.

S-a reținut că în cauză

se pune în realitate problema concurenței dintre interesul privat al reclamantei

și cel public, general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență interesul

privat în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și organizare

a Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice concordanța normelor

de drept cu cele ale legii fundamentale.

În condițiile

acestea, prin efectul normelor care reglementează calea de atac a apelului, s-a

constatat că verificarea legalității hotărârii fondului trebuie efectuată prin

prisma normei existentă la data soluționării apelului și nu în funcție de cea

existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se consolidează

dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în

același timp executorie.

În acest context,

instanța de apel nu a putut să mențină ca valide drepturi acordate de prima

instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării

apelului, întrucât, într-o astfel de ipoteză, curtea ar pronunța deliberat o

hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată

neconstituțională.

Totodată, s-a avut în

vedere că legiuitorul român a introdus prin art. 2 pct. 1 din Legea nr. 177/2010

un nou caz de revizuire, pentru situația în care decizia de constatare a

neconstituționalității a fost pronunțată ulterior rămânerii definitive a

hotărârii, fiind evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive,

înlăturarea efectelor dispoziției constatată neconstituțională stă în sarcina

instanței de apel.

În considerarea celor

menționate, curtea, constatând că la data soluționării apelului, dispozițiile

textului de lege pe care reclamanta și-a fundamentat cererea privind acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele

juridice, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 147 alin.

(1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

republicată, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința, în

sensul că a respins acțiunea, respingând totodată ca nefondat apelul declarat

de reclamantă.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta T.G., întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, în principal, prin casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în subsidiar, prin modificarea în

tot a deciziei, în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului

pârâtului, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

A arătat că în mod

eronat tribunalul nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, astfel

că deși a admis în parte pretențiile bănești, nu a constatat și caracterul

politic al măsurii administrative ce i-a fost aplicată de regimul comunist, iar

instanța de apel, prin respingerea apelului declarat de reclamantă, a respins

în totalitate acțiunea, cu toate că în ceea ce privește caracterul politic al

măsurii administrative, Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată

neconstituțională.

A considerat că

instanța de apel nu a motivat apelul declarat de reclamantă ci doar pe cel al

Statului Român prin prisma faptului că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, aspect care justifică casarea cu trimitere

spre rejudecare, pentru a nu fi privată de un grad de jurisdicție.

A apreciat că și în

situația declarării neconstituționalității respectivului text de lege, în cazul

în care legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația de modificare a legii,

instanța de apel ar fi trebuit să aplice prevederile internaționale la care

România a aderat, care fac parte din dreptul intern și au prioritate în raport

cu legea internă.

A mai arătat că a

fost grav prejudiciată întrucât măsura cu caracter politic a excluderii din

liceu i-a schimbat viața pentru totdeauna, instanțele fondului neacordându-i

nici măcar o reparație parțială pentru prejudiciul moral, fie și prin

constatarea caracterului politic al respectivei măsuri.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Criticile din recurs

referitoare la greșita soluționare a apelurilor prin prisma Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale nu pot fi primite.

Astfel, împrejurările

privind îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluționarea cauzei,

față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită

nici critica privitoare la faptul că instanța de apel, în mod eronat, admițând

apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea ca

neîntemeiată, fără a observa că tribunalul nu s-a pronunțat și asupra capătului

de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative

aplicate.

Se constată că prin

acțiunea introductivă de instanță, reclamanta nu a solicitat constatarea

caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă ci numai

obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat, cu atât

mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată, T.G. a arătat i s-a

recunoscut, prin hotărâre irevocabilă, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

deci practic caracterul politic al măsurii excluderii din liceu.

Se reține totodată că

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului nu a fost

motivat, partea precizând că va depune motivele în termen legal, ceea ce nu s-a

realizat până la pronunțarea deciziei de către curtea de apel.

În aceste condiții,

în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează

caracterul devolutiv al căii de atac, instanța a analizat apelul declarat de

reclamantă numai pe baza celor invocate de parte în primă instanță, judecând în

limitele cererii introductive de instanță.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Deciziei nr. 41 din 21

februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.