ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin sentința

civilă nr. 137/2009 Tribunalul Brașov, secția civilă, a

admis excepția lipsei de interes, a respins acțiunea formulată

de reclamanta C.G. în contradictoriu cu pârâții C.N.B. si SC S.T.D. SRL ca

lipsită de interes și a obligat reclamanta să

plătească pârâtei SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând

cheltuieli de judecata.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut următoarele considerente:

Prin precontractul de

vânzare cumpărare încheiat la data de 08 octombrie 2005 între SC S.T.D. SRL

si C.B., soțul reclamantei, părțile au convenit ca o parte din

terenul situat in Timisoara, in suprafață de aproximativ 161.520 mp,

respectiv un lot de 25%, să fie cumpărat de SC S.T.D. SRL la un

preț total de 1.372.920 euro, iar celelalte două loturi, reprezentând

75% din teren să fie exploatate în comun de către parți prin

dezvoltarea unor proiecte imobiliare, până la data de 1 noiembrie 2005,

părțile urmând să aleagă una dintre variantele

menționate în precontract.

În acest contract s-a

prevăzut că proprietarul, C.B., va încheia un contract de vânzare

cumpărare pentru lotul unu, în termen de 30 de zile de la prezentarea unui

extras de carte funciară si a titlului de proprietate care să ateste

proprietatea exclusivă si absolută a proprietarului asupra terenului,

precum si a certificatului de neurmărire fiscala.

Ulterior, la data de

31 octombrie 2005, părțile au încheiat un act adițional având ca

obiect perfectarea cadrului contractual, prin care părțile de comun

acord au acceptat varianta nr. 4 din precontract, completată cu

dispoziția ce a prevăzut că pentru al treilea lot, format

dintr-o suprafață de 50 % din teren, respectiv 80.740 mp, SC S.T.D. SRL

va beneficia de un drept de preemțiune in limita acelorași termene si

condiții oferite de o parte terță și a negocierii cu

bună credință, pentru o suprafață de 20.000 mp.

La data de 12 mai 2006,

între părți s-a încheiat un alt precontract de vânzare cumpărare

încheiat între C.N.B., în calitate de promitent vânzător și pârâta SC

S.T.D. SRL, în calitate de promitent compărător, prin care

promitentul vânzător s-a obligat să vândă, iar promitentul

compărător să cumpere, dreptul exclusiv de proprietate asupra

unei cote de 45,5 % din imobilul în suprafață de 88.065 mp, categoria

de folosința arabil si clădirile situate pe acesta, situat in

intravilanul jud. Iași, municipiul Iași, tarlaua nr. 25, parcela nr. 1,

având numărul cadastral 16893/1 si înregistrat in CF nr. 54001 Iași,

proprietatea promitentului vânzător conform contractului de schimb

autentificat sub nr. 530 din 28 martie 2006 de BNP N.I. si M.M.C. si a actului

de alipire si dezmembrare autentificat sub nr. 576 din 03 aprilie 2006 de BNP N.I.

si M.M.C.

Prețul a fost

stabilit la suma de 2.404.175 euro, iar termenul pentru încheierea contractului

in forma autentică a fost stabilit la data de 18 mai 2006, dar nu mai tarziu

de 26 mai 2006, prevăzându-se că părțile se obligă

să încheie contractul de vânzare cumpărare în forma atașată

contractului unde era menționata si reclamanta in calitate de

vânzător.

Instanța a mai

reținut că până în prezent nu a fost perfectat contractul de

vânzare cumpărare în formă autentică, iar la data de 04

octombrie 2006 prin contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1944/2006

de BNP N.I. si M.M.C., terenul in litigiu a fost înstrăinat de către

reclamanta si soțul acesteia către copermutanta P.E.

Prin cererea ce face

obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat anularea antecontractului de

vânzare cumpărare imobiliară încheiat de parți la data de 08

octombrie 2005 si a tuturor actelor adiționale subsecvente acestuia,

cererea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 30, 35 alin. (2) C.

fam. si art. 948 C. civ.

Fata de aceasta

situație de fapt, instanța a apreciat că excepția lipsei de

interes a reclamantei, invocată de pârâtă este fondată, fiind

admisă.

Pentru a justifica

promovarea acțiunii civile, interesul trebuie să fie născut si

actual, respectiv să existe în momentul în care a fost formulată

cererea, cât si pe parcursul soluționării cauzei.

Instanța a

constatat că actele a căror nulitate se solicită a se constata

au fost încheiate intre soțul reclamantei si pârâtă, reclamanta

nefigurând ca parte în respectivele contracte.

De asemenea, în

virtutea mandatului tacit reciproc de reprezentare instituit de art. 35 alin.

(2) C. familiei, oricare dintre soți exercitând singur drepturile de

administrare, folosință si dispoziție asupra bunurilor comune,

este prezumat că are si consimțământul celuilalt soț.

În ceea ce

privește actele contestate, instanța a constatat că prin acestea

soțul reclamantei si-a asumat personal obligația să încheie in

viitor act de vânzare cumpărare cu privire la un imobil bun comun. Aceasta

este singura obligație ce a fost prevăzută în sarcina

promitentului vânzător, nefiind contractate si alte obligații

suplimentare privind folosința obiectului contractului sau administrarea

acestuia, drepturile proprietarului rămânând in acest sens neatinse.

În acest context,

instanța a apreciat că actele contestate nu se încadrează in

categoria actelor de administrare, folosință, dispoziție privind

bunurile comune supuse mandatului tacit, ci reprezintă un act prin care

unul dintre soți si-a asumat în viitor o obligație personală în

legătură cu un bun comun. Această obligație este

prezumată personală a unuia dintre soți neîncadrându-se in nici

una dintre excepțiile prevăzute de art. 32 C. familiei.

Așa fiind,

obligația asumată de soțul contractant fiind personală nu o

obligă în nici un fel pe reclamantă, motiv pentru care aceasta nu

justifica in nici un fel interesul de a contesta actele in litigiu. Aceasta, în

condițiile în care așa cum s-a arătat anterior imobil in litigiu

a rămas în folosința părților fără să fie

afectat dreptul de proprietate al părților în vreun mod, iar actele

încheiate nu reprezintă acte de dispoziție. Dovadă a faptului

că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului in litigiu nu a

fost grevat sub nici o formă, este si faptul că aceasta a fost in

măsura să dispună de întreg dreptul de proprietate asupra

imobilului in litigiu, înstrăinându-l.

Instanța a mai

reținut faptul că menționarea numelui reclamantei in calitate de

vânzător in proiectul contractului de vânzare cumpărare convenit de

parți, anexă la ultimul precontract încheiat de parți, nu

contrazice cele anterior expuse, soțul contractant putând să-și

asume personal obligația de a determina în viitor o persoană să

facă ceva, instituție cunoscută sub denumirea de promisiune

pentru altul, însă nici în acest caz în sarcina terțului nu se poate

naște vreo obligație, raportul obligațional fiind legat exclusiv

între debitor si creditor în lumina principiului relativității

efectelor contractului.

Chiar dacă s-ar

aprecia că actele intră sub sfera de incidență a mandatului

tacit reciproc de reprezentare între soți, acestea nu pot produce nici un

fel de consecințe asupra reclamantei întrucât in prezent imobilul in

litigiu nu mai face parte din patrimoniul acesteia, astfel incât interesul nu

poate fi actual, iar pe de alta parte finalitatea înstrăinării

preconizată prin respectivele acte, nu este consecința imediată

a convențiilor ci presupune, în cazul executării silite atipice prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să

țină loc de consimțământ la înstrăinare, verificarea

condițiilor cu privire la existența valabilă a obligațiilor

parților, în acest context reclamanta putând invoca lipsa consimțământului

său la înstrăinare.

Pentru aceste motive

instanța a apreciat că excepția invocată este întemeiata

fiind admisă, iar acțiunea promovata respinsa ca lipsită de

interes.

În baza art. 274 C.

proc. civ., instanța a obligat reclamanta să plătească pârâtei

SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată

efectuate în fața Judecătoriei Iași, Tribunalului, Iași,

Curții de Apel Iași, Curții de Apel Brașov si Tribunalului

Brașov, apreciind că acest cuantum nu este disproporționat

față de valoarea obiectului cererii deduse judecații, durata

litigiului, parcurgerea mai multor grade de jurisdicție in

localități diferite, amploarea serviciilor prestate si reputația

avocaților implicați.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta C.G.

Prin încheierea de

ședință din 17 noiembrie 2009, instanța a pus în vedere

apelantei reclamante, prin apărătorul său prezent în

instanță, să timbreze apelul cu taxă judiciară de

timbru în cuantum de 107.480 lei, reținând că față de

valoarea obiectului dedus judecății, respectiv cea cuprinsă în

actul a cărui nulitate se cere - în valoare de 2.404.175 euro – la

paritatea de 4,30 lei/euro, din care s-a scăzut suma de 10 lei

plătită de reclamantă.

În motivarea acestei

încheieri, instanhța a reținut că apelul a fost declarat

ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 212/2008 și anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 276/2009 de aprobare a ordonanței,

însă nu a fost timbrat la momentul respectiv, devenind incidente

dispozițiile legii noi.

La data de 20 noiembrie

2009, reclamanta a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de

instanță prin încheierea din 26 noiembrie 2009.

La data de 14

ianuarie 2010, reclamanta a formulat o nouă cerere de reexaminare

împotriva modului de calcul a taxei de timbru stabilit, respinsă ca

inadmisibilă prin încheierea din 20 ianuarie 2010.

În cadrul

ședinței de judecată din 2 februarie 2010, instanța a pus

în discuție excepția anulării apelului ca insuficient timbrat,

față de poziția procesuală a apelantei reclamante de a nu

timbra apelul.

Prin Decizia

civilă nr. 12/ AP din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale, a anulat ca insuficient timbrat

apelul declarat de reclamanta C.G., reținând în motivarea soluției

sale că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru, acestea se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (3)

al aceluiași text, neîndeplinirea obligației de plată până

la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a

cererii.

Cum în

speță reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a timbra

în mod corespunzător calea de atac, devine aplicabilă sancțiunea

prevăzută de lege.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.G., formulând următoarele critici:

După o descriere

a situației de fapt care a determinat prezentul litigiu, recurenta

arată că în mod greșit a considerat instanța că nu

justifică interes în formularea acțiunii.

Excepția lipsei

de interes a fost motivată din prisma a două aspecte:

- promisiunea de

vânzare-cumpărare și-a încetat existența prin perfectarea

precontractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 2006;

- promisiunea de

vânzare-cumpărare atacată nu este și nici nu a fost

vreodată opozabilă reclamantei.

Considerentul

instanței în sensul că promisiunea de vânzare-cumpărare

și-a încetat existența prin perfectarea antecontractului de

vânzare-cumpărare din 12 mai 2006 nu are suport legal, deoarece acesta

constituie un act adițional al promisiunii inițiale încheiate de

părți la 08 octombrie 2005, care schimbă substanțial

condițiile de tranzacționare, fiind modificate clauzele ce vizau

modalitatea efectivă de executare a promisiunii.

Este evident faptul

că promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului, bun comun al

soților, este încă în ființă până la anularea ei

definitivă de către instanță, iar interesul reclamantei în

susținerea acțiunii de anulare este în acest context mai mult decât

vădit.

În ceea ce

privește susținerea excepției lipsei de interes prin aceea

că promisiunea de vânzare-cumpărare este inopozabilă

față de reclamantă, întrucât aceasta ar produce efecte numai

între semnatari, recurenta consideră că nici această

afirmație nu este corectă.

Astfel, dacă

s-ar aprecia că antecontractul de vânzare-cumpărare a terenului nu

este un act de dispoziție, ce grevează un bun imobil comun al

soților, ar însemna că el poate fi valabil încheiat numai cu

consimțământul unuia dintre soți.

Într-o astfel de

interpretare, ar însemna că reclamanta, în puterea convenției a

cărei anulare o solicită, putea fi obligată la plata de

daune-interese, aspecte care ar conduce la afectarea comunității de

bunuri.

Interesul reclamantei

în promovarea acțiunii este dictat și de obligația de

garanție pentru evicțiune pe care o are față de

dobânditoarea căreia i-a transmis cu titlu oneros bunul ce face obiectul

antecontractelor a căror anulare o solicită.

Astfel, potrivit

contractului de schimb încheiat la data de 04 octombrie 2006, soții C.,

care au înstrăinat terenul bun comun (care fusese anterior promis spre

vânzare doar de ui dintre ei către pârâta SC S.T.D. SRL), sunt

obligați să o garanteze pe dobânditoarea P.E. de orice

amenințare cu evicțiunea.

Având în vedere multiplele

somații și amenințări cu anularea contractului de schimb,

materializate în prezent chiar prin promovarea acțiunii, venite din partea

pârâtei SC S.T.D. SRL, care ar putea determina eventuala evingere a actualei

proprietare, reclamanta are nu doar interes, ci și obligația de a

face tot ceea ce este necesar pentru a o apăra pe dobânditoare de

această evicțiune iminentă.

În ce privește

netemeinicia cererii de chemare în judecată, singurul aspect elocvent este

acela al aplicabilității sau nu a prevederilor art. 35 alin. (2) C. fam.,

întrucât, de această apreciere țin toate problemele de drept

procedural și de fond ale speței.

Soluționarea

acțiunii impune rezolvarea problemei drept dacă un soț poate

încheia singur în mod valabil o promisiune de vânzare-cumpărare privind un

teren bun comun al soților, sau dacă, dimpotrivă, o asemenea

convenție cade sub incidența dispozițiilor art. 35 alin. (2)

teza finală C. fam., care impune obligativitatea

consimțământului expres al ambilor soți.

Actului de

împărțeală a unui imobil bun comun al soților aflați

în indiviziune și o terță persoană, deși nu este un

act de înstrăinare cu efect translativ, ci unul declarativ, i se

aplică totuși regimul actelor de dispoziție care reclamă

consimțământul expres al ambilor soți. Soluția este

identică și în privința acțiunii în revendicare a unui

imobil comun, care trebuie promovată de ambii soți, deși nu este

propriu-zis un act de dispoziție.

Se observă,

deci, tendința unei aplicări mai largi a dispozițiilor art. 35

alin. (2) teza finală C. fam. tocmai pentru a satisface mai bine sensul

și scopul legii.

De asemenea se impune

și o calificare mai nuanțată a naturii juridice a unor acte în

raport cu consecințele pe care acestea le determină asupra

patrimoniului părților. Astfel, distincția consacrată

dintre actele de administrare și cele de dispoziție nu trebuie

făcută după criterii foarte rigide și mecanice. Există

acte care sunt de administrare prin natura lor,

dar care, prin

gravitatea consecințelor juridice asupra patrimoniului, sunt asimilate

actelor de dispoziție.

Referitor la

antecontractul de vânzare-cumpărare, acesta este, prin natura lui, un act

administrare, deoarece nu generează între părți decât

obligația reciprocă de a face și nu determină prin el

însuși transferul dreptului de proprietate. Totodată, antecontractul

este, din punct de vedere al gravității consecințelor juridice

pentru patrimoniul promitentului - vânzător, un act juridic asimilat celor

de dispoziție cu tot regimului juridic aplicabil acestora.

Aceasta se

datorează, printre altele, faptului că antecontractul este înzestrat

cu un mijloc de executare silită directă în natură constând în

pronunțarea de către instanță, la cererea celui interesat,

a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

Deși

antecontractul nu transferă el însuși proprietatea, poate conduce în

mod necesar la înstrăinarea bunului (în acest sens stau dispozițiile art.

5 alin. (2) din Titlul X cuprins în Legea nr. 247/2005 privind circulația

juridică a terenurilor, care prevăd că „în situația în care

după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau

fără construcții, una din părți refuză ulterior

să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile

poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o

hotărâre care să țină loc de contract").

În cazul

antecontractului de vânzare-cumpărare a unui teren bun comun al

soților, nu operează prezumția de mandat tacit.

Instanța de

fond, fără a intra în judecarea fondului, a apreciat că

acțiunea a fost formulată de o persoană care nu justifică

interes în promovarea acțiunii, pe cale de consecință respingând

cererea introductivă.

Curtea de apel,

premergător analizei motivelor de apel, a apreciat că timbrajul este

neîndestulător, că sunt incidente în speță

dispozițiile art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997 și se impune

timbrarea la valoare a căii de atac, punând în vedere plata unui cuantum

nejustificat al taxei de 107.480 lei.

Soluționând

astfel problema timbrajului aferent căii de atac a apelului, instanța

de control judiciar a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art.

2 alin. (2) a Legii nr. 146/1997, dispoziții care prevăd în mod

expres că .cererile privind declararea nulității, anularea,

rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic, cererile pentru constatarea existenței

sau neexistenței unui drept, precum și cererile în anularea sau

declararea nulității unui act juridic, aflate pe rolul

instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de

urgență și care au fost timbrate corespunzător la data

introducerii lor, se consideră ca fiind legal timbrate. Dispozițiile

speciale în vigoare, care prevăd scutiri de la plata taxei judiciare de

timbru pentru acțiunile în realizarea dreptului, sunt și rămân

aplicabile."

Prin urmare,

față de data la care prezenta cauză a fost promovată, sunt

evident aplicabile dispozițiile legale enunțate mai sus. Din analiza

textului de lege expus rezultă că sunt supuse timbrajului

prevăzut de norma veche toate cererile enumerate, fără a se face

distincție între judecata în fond și judecata în căile de atac.

De vreme ce legea nu distinge în acest mod, instanța nu este în

măsură a o face.

Prin termenul de

„cerere" inserat în conținutul textului legiuitorul a avut în vedere

actul unilateral de manifestare procesuală a reclamantului și nu doar

actul formal de sesizare a instanței civile în înțelesul său

restrâns.

Termenul

„cerere" în mod evident este sinonim din punct de vedere juridic cu

termenul general de „acțiune", termen care implică atât faza

procesuală a fondului, cât și cea a căilor de atac. În apel,

instanța nu judecă o „cerere" nouă. Este vorba de

aceeași cerere, dar în fața unei instanțe de control judiciar,

fază procesuală care implică achitarea unei

jumătăți din taxa achitată în fata instanței de fond.

Dacă legiuitorul

ar fi dorit să facă distincție sub aspectul timbrajului între

fazele procesuale ale acțiunilor civile promovate anterior intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 212/2008, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru

în textul de lege. Însă voința legiuitorului nu a fost să

supună timbrajului din legislația anterioară toate

acțiunile promovate sub imperiul legii vechi, indiferent de etapa

procesuală în care se află.

Solicită

admiterea recursului, în sensul constatării că timbrajul aferent

cererii de apel a fost satisfăcut în mod corespunzător, casarea

deciziei pronunțate în apel de Curtea de Apel Brașov și

trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță,

conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

În primul rând

trebuie menționat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe

larg, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acelea

care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel

că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și

de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Pe de altă

parte, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs

implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și

încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice

nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei

hotărâri.

În cuprinsul cererii

de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta a expus aspecte teoretice cu

privire la problemele de drept ce au legătură cu fondul litigiului,

exprimându-și nemulțumirea în legătură cu soluția

pronunțată de prima instanță cu privire la cererea sa de

chemare în judecată.

Majoritatea

criticilor nu privesc considerentele de fapt și de drept reținute de

instanța de apel în justificarea soluției sale, în sensul admiterii

excepției insuficientei timbrări a apelului.

Așa fiind,

criticile care nu vizează soluția deciziei recurate nu vor fi supuse

analizei instanței de recurs.

Singura critică

ce poate fi analizată se referă la aspectul timbrării apelului

și nu poate fi primită de instanța de recurs, pentru

următoarele considerente:

Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru prevede la art. 18: (1) Determinarea

cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de catre instanta de judecata

sau, dupa caz, de Ministerul Justitiei. (2) Împotriva modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeasi

instanta, in termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la

data comunicarii sumei datorate. (3) Cererea se soluționează (…) prin

încheiere irevocabilă.”

În speța

supusă analizei, la termenul de judecată din 17 noiembrie 2009,

instanța de apel a pus în vedere reclamantei - apelante să achite

taxa judiciară de timbru corespunzătoare apelului, în cuantum de

107.480 lei, calculată de valoarea obiectului dedus judecății,

respectiv cea cuprinsă în actul a cărui nulitate se cere, respectiv

2.404.175 euro, la paritatea de 4,30 lei/ euro, din care s-a scăzut suma

de 10 lei plătită de apelanta reclamantă.

La data de 20

noiembrie 2009, apelanta - reclamantă a formulat cerere de reexaminare a

modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost

respinsă de instanță prin încheierea din 26 noiembrie 2009.

Față de

dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, această

încheiere are caracter irevocabil.

Așa fiind, pe

calea recursului, nu mai poate fi criticat cuantumul taxei de timbru și

nici nu pot fi analizate susținerile relative la momentul aplicării

legii noi sau cele potrivit cărora, în fața unei instanțe de

control judiciar, taxa de timbru este jumătate din taxa achitată în

fata instanței de fond deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar

însemna să nu se recunoască și să se încalce autoritatea de

lucru judecat al acelei încheieri cu caracter irevocabil.

În ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC S.T.D. SRL,

reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 6586,83 lei, echivalentul a 1.532,50

euro, Înalta Curte apreciază că, în raport de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., acestea sunt nepotrivit de mari față de

valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat în faza

procesuală a recursului.

În aprecierea

cuantumului onorariului, instanța are în vedere atât valoarea pricinii,

cât si proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de

pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea

litigiului, în scopul împiedicării abuzului de drept, prin deturnarea

onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului

să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe

parcursul procesului.

Având în vedere

că apelul a fost anulat ca insuficient timbrat, iar apărarea

recurentei privea exclusiv acest aspect, Înalta Curte apreciază că un

onorariu de 500 lei corespunde cu volumul de muncă presupus de

pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea

litigiului, astfel că, față de dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., va reduce cuantumul onorariului de avocat solicitat de intimata

SC S.T.D. SRL la 500 lei și o va obliga pe recurentă la plata acestei

sume cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva Deciziei nr. 12/ AP

din 9 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Obligă pe

recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către

intimata SC S.T.D. SRL, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 martie 2011.