ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2011

Prin sentința civilă nr. 137/2009 Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis excepția lipsei de interes, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.G. în contradictoriu cu pârâții C.N.B. si SC S.T.D. SRL ca lipsită de interes și a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând cheltuieli de judecata. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin precontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 08 octombrie 2005 între SC S.T.D. SRL si C.B., soțul reclamantei, părțile au convenit ca o parte din terenul situat in Timisoara, in suprafață de aproximativ 161.520 mp, respectiv un lot de 25%, să fie cumpărat de SC S.T.D.

SRL la un preț total de 1.372.920 euro, iar celelalte două loturi, reprezentând 75% din teren să fie exploatate în comun de către parți prin dezvoltarea unor proiecte imobiliare, până la data de 1 noiembrie 2005, părțile urmând să aleagă una dintre variantele menționate în precontract. În acest contract s-a prevăzut că proprietarul, C.B., va încheia un contract de vânzare cumpărare pentru lotul unu, în termen de 30 de zile de la prezentarea unui extras de carte funciară si a titlului de proprietate care să ateste proprietatea exclusivă si absolută a proprietarului asupra terenului, precum si a certificatului de neurmărire fiscala.

Ulterior, la data de 31 octombrie 2005, părțile au încheiat un act adițional având ca obiect perfectarea cadrului contractual, prin care părțile de comun acord au acceptat varianta nr. 4 din precontract, completată cu dispoziția ce a prevăzut că pentru al treilea lot, format dintr-o suprafață de 50 % din teren, respectiv 80.740 mp, SC S.T.D. SRL va beneficia de un drept de preemțiune in limita acelorași termene si condiții oferite de o parte terță și a negocierii cu bună credință, pentru o suprafață de 20.000 mp. La data de 12 mai 2006, între părți s-a încheiat un alt precontract de vânzare cumpărare încheiat între C.N.B., în calitate de promitent vânzător și pârâta SC S.T.D.

SRL, în calitate de promitent compărător, prin care promitentul vânzător s-a obligat să vândă, iar promitentul compărător să cumpere, dreptul exclusiv de proprietate asupra unei cote de 45,5 % din imobilul în suprafață de 88.065 mp, categoria de folosința arabil si clădirile situate pe acesta, situat in intravilanul jud. Iași, municipiul Iași, tarlaua nr. 25, parcela nr. 1, având numărul cadastral 16893/1 si înregistrat in CF nr. 54001 Iași, proprietatea promitentului vânzător conform contractului de schimb autentificat sub nr. 530 din 28 martie 2006 de BNP N.I. si M.M.C. si a actului de alipire si dezmembrare autentificat sub nr. 576 din 03 aprilie 2006 de BNP N.I. si M.M.C.

Prețul a fost stabilit la suma de 2.404.175 euro, iar termenul pentru încheierea contractului in forma autentică a fost stabilit la data de 18 mai 2006, dar nu mai tarziu de 26 mai 2006, prevăzându-se că părțile se obligă să încheie contractul de vânzare cumpărare în forma atașată contractului unde era menționata si reclamanta in calitate de vânzător. Instanța a mai reținut că până în prezent nu a fost perfectat contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, iar la data de 04 octombrie 2006 prin contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1944/2006 de BNP N.I. si M.M.C., terenul in litigiu a fost înstrăinat de către reclamanta si soțul acesteia către copermutanta P.E.

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat anularea antecontractului de vânzare cumpărare imobiliară încheiat de parți la data de 08 octombrie 2005 si a tuturor actelor adiționale subsecvente acestuia, cererea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 30, 35 alin. (2) C. fam. si art. 948 C. civ. Fata de aceasta situație de fapt, instanța a apreciat că excepția lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâtă este fondată, fiind admisă. Pentru a justifica promovarea acțiunii civile, interesul trebuie să fie născut si actual, respectiv să existe în momentul în care a fost formulată cererea, cât si pe parcursul soluționării cauzei. Instanța a constatat că actele a căror nulitate se solicită a se constata au fost încheiate intre soțul reclamantei si pârâtă, reclamanta nefigurând ca parte în respectivele contracte.

De asemenea, în virtutea mandatului tacit reciproc de reprezentare instituit de art. 35 alin. (2) C. familiei, oricare dintre soți exercitând singur drepturile de administrare, folosință si dispoziție asupra bunurilor comune, este prezumat că are si consimțământul celuilalt soț. În ceea ce privește actele contestate, instanța a constatat că prin acestea soțul reclamantei si-a asumat personal obligația să încheie in viitor act de vânzare cumpărare cu privire la un imobil bun comun. Aceasta este singura obligație ce a fost prevăzută în sarcina promitentului vânzător, nefiind contractate si alte obligații suplimentare privind folosința obiectului contractului sau administrarea acestuia, drepturile proprietarului rămânând in acest sens neatinse.

În acest context, instanța a apreciat că actele contestate nu se încadrează in categoria actelor de administrare, folosință, dispoziție privind bunurile comune supuse mandatului tacit, ci reprezintă un act prin care unul dintre soți si-a asumat în viitor o obligație personală în legătură cu un bun comun. Această obligație este prezumată personală a unuia dintre soți neîncadrându-se in nici una dintre excepțiile prevăzute de art. 32 C. familiei. Așa fiind, obligația asumată de soțul contractant fiind personală nu o obligă în nici un fel pe reclamantă, motiv pentru care aceasta nu justifica in nici un fel interesul de a contesta actele in litigiu. Aceasta, în condițiile în care așa cum s-a arătat anterior imobil in litigiu a rămas în folosința părților fără să fie afectat dreptul de proprietate al părților în vreun mod, iar actele încheiate nu reprezintă acte de dispoziție.

Dovadă a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului in litigiu nu a fost grevat sub nici o formă, este si faptul că aceasta a fost in măsura să dispună de întreg dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, înstrăinându-l. Instanța a mai reținut faptul că menționarea numelui reclamantei in calitate de vânzător in proiectul contractului de vânzare cumpărare convenit de parți, anexă la ultimul precontract încheiat de parți, nu contrazice cele anterior expuse, soțul contractant putând să-și asume personal obligația de a determina în viitor o persoană să facă ceva, instituție cunoscută sub denumirea de promisiune pentru altul, însă nici în acest caz în sarcina terțului nu se poate naște vreo obligație, raportul obligațional fiind legat exclusiv între debitor si creditor în lumina principiului relativității efectelor contractului.

Chiar dacă s-ar aprecia că actele intră sub sfera de incidență a mandatului tacit reciproc de reprezentare între soți, acestea nu pot produce nici un fel de consecințe asupra reclamantei întrucât in prezent imobilul in litigiu nu mai face parte din patrimoniul acesteia, astfel incât interesul nu poate fi actual, iar pe de alta parte finalitatea înstrăinării preconizată prin respectivele acte, nu este consecința imediată a convențiilor ci presupune, în cazul executării silite atipice prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de consimțământ la înstrăinare, verificarea condițiilor cu privire la existența valabilă a obligațiilor parților, în acest context reclamanta putând invoca lipsa consimțământului său la înstrăinare.

Pentru aceste motive instanța a apreciat că excepția invocată este întemeiata fiind admisă, iar acțiunea promovata respinsa ca lipsită de interes. În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fața Judecătoriei Iași, Tribunalului, Iași, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Brașov si Tribunalului Brașov, apreciind că acest cuantum nu este disproporționat față de valoarea obiectului cererii deduse judecații, durata litigiului, parcurgerea mai multor grade de jurisdicție in localități diferite, amploarea serviciilor prestate si reputația avocaților implicați. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta C.G.

Prin încheierea de ședință din 17 noiembrie 2009, instanța a pus în vedere apelantei reclamante, prin apărătorul său prezent în instanță, să timbreze apelul cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 107.480 lei, reținând că față de valoarea obiectului dedus judecății, respectiv cea cuprinsă în actul a cărui nulitate se cere - în valoare de 2.404.175 euro – la paritatea de 4,30 lei/euro, din care s-a scăzut suma de 10 lei plătită de reclamantă. În motivarea acestei încheieri, instanhța a reținut că apelul a fost declarat ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 212/2008 și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 276/2009 de aprobare a ordonanței, însă nu a fost timbrat la momentul respectiv, devenind incidente dispozițiile legii noi.

La data de 20 noiembrie 2009, reclamanta a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de instanță prin încheierea din 26 noiembrie 2009. La data de 14 ianuarie 2010, reclamanta a formulat o nouă cerere de reexaminare împotriva modului de calcul a taxei de timbru stabilit, respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 20 ianuarie 2010. În cadrul ședinței de judecată din 2 februarie 2010, instanța a pus în discuție excepția anulării apelului ca insuficient timbrat, față de poziția procesuală a apelantei reclamante de a nu timbra apelul.

Prin Decizia civilă nr. 12/ AP din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamanta C.G., reținând în motivarea soluției sale că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acestea se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (3) al aceluiași text, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Cum în speță reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a timbra în mod corespunzător calea de atac, devine aplicabilă sancțiunea prevăzută de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.G., formulând următoarele critici: După o descriere a situației de fapt care a determinat prezentul litigiu, recurenta arată că în mod greșit a considerat instanța că nu justifică interes în formularea acțiunii. Excepția lipsei de interes a fost motivată din prisma a două aspecte: - promisiunea de vânzare-cumpărare și-a încetat existența prin perfectarea precontractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 2006; - promisiunea de vânzare-cumpărare atacată nu este și nici nu a fost vreodată opozabilă reclamantei.

Considerentul instanței în sensul că promisiunea de vânzare-cumpărare și-a încetat existența prin perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 2006 nu are suport legal, deoarece acesta constituie un act adițional al promisiunii inițiale încheiate de părți la 08 octombrie 2005, care schimbă substanțial condițiile de tranzacționare, fiind modificate clauzele ce vizau modalitatea efectivă de executare a promisiunii. Este evident faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului, bun comun al soților, este încă în ființă până la anularea ei definitivă de către instanță, iar interesul reclamantei în susținerea acțiunii de anulare este în acest context mai mult decât vădit. În ceea ce privește susținerea excepției lipsei de interes prin aceea că promisiunea de vânzare-cumpărare este inopozabilă față de reclamantă, întrucât aceasta ar produce efecte numai între semnatari, recurenta consideră că nici această afirmație nu este corectă.

Astfel, dacă s-ar aprecia că antecontractul de vânzare-cumpărare a terenului nu este un act de dispoziție, ce grevează un bun imobil comun al soților, ar însemna că el poate fi valabil încheiat numai cu consimțământul unuia dintre soți. Într-o astfel de interpretare, ar însemna că reclamanta, în puterea convenției a cărei anulare o solicită, putea fi obligată la plata de daune-interese, aspecte care ar conduce la afectarea comunității de bunuri. Interesul reclamantei în promovarea acțiunii este dictat și de obligația de garanție pentru evicțiune pe care o are față de dobânditoarea căreia i-a transmis cu titlu oneros bunul ce face obiectul antecontractelor a căror anulare o solicită. Astfel, potrivit contractului de schimb încheiat la data de 04 octombrie 2006, soții C., care au înstrăinat terenul bun comun (care fusese anterior promis spre vânzare doar de ui dintre ei către pârâta SC S.T.D.

SRL), sunt obligați să o garanteze pe dobânditoarea P.E. de orice amenințare cu evicțiunea. Având în vedere multiplele somații și amenințări cu anularea contractului de schimb, materializate în prezent chiar prin promovarea acțiunii, venite din partea pârâtei SC S.T.D. SRL, care ar putea determina eventuala evingere a actualei proprietare, reclamanta are nu doar interes, ci și obligația de a face tot ceea ce este necesar pentru a o apăra pe dobânditoare de această evicțiune iminentă. În ce privește netemeinicia cererii de chemare în judecată, singurul aspect elocvent este acela al aplicabilității sau nu a prevederilor art. 35 alin. (2) C. fam., întrucât, de această apreciere țin toate problemele de drept procedural și de fond ale speței.

Soluționarea acțiunii impune rezolvarea problemei drept dacă un soț poate încheia singur în mod valabil o promisiune de vânzare-cumpărare privind un teren bun comun al soților, sau dacă, dimpotrivă, o asemenea convenție cade sub incidența dispozițiilor art. 35 alin. (2) teza finală C. fam., care impune obligativitatea consimțământului expres al ambilor soți. Actului de împărțeală a unui imobil bun comun al soților aflați în indiviziune și o terță persoană, deși nu este un act de înstrăinare cu efect translativ, ci unul declarativ, i se aplică totuși regimul actelor de dispoziție care reclamă consimțământul expres al ambilor soți. Soluția este identică și în privința acțiunii în revendicare a unui imobil comun, care trebuie promovată de ambii soți, deși nu este propriu-zis un act de dispoziție.

Se observă, deci, tendința unei aplicări mai largi a dispozițiilor art. 35 alin. (2) teza finală C. fam. tocmai pentru a satisface mai bine sensul și scopul legii. De asemenea se impune și o calificare mai nuanțată a naturii juridice a unor acte în raport cu consecințele pe care acestea le determină asupra patrimoniului părților. Astfel, distincția consacrată dintre actele de administrare și cele de dispoziție nu trebuie făcută după criterii foarte rigide și mecanice. Există acte care sunt de administrare prin natura lor, dar care, prin gravitatea consecințelor juridice asupra patrimoniului, sunt asimilate actelor de dispoziție. Referitor la antecontractul de vânzare-cumpărare, acesta este, prin natura lui, un act administrare, deoarece nu generează între părți decât obligația reciprocă de a face și nu determină prin el însuși transferul dreptului de proprietate.

Totodată, antecontractul este, din punct de vedere al gravității consecințelor juridice pentru patrimoniul promitentului - vânzător, un act juridic asimilat celor de dispoziție cu tot regimului juridic aplicabil acestora. Aceasta se datorează, printre altele, faptului că antecontractul este înzestrat cu un mijloc de executare silită directă în natură constând în pronunțarea de către instanță, la cererea celui interesat, a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Deși antecontractul nu transferă el însuși proprietatea, poate conduce în mod necesar la înstrăinarea bunului (în acest sens stau dispozițiile art. 5 alin. (2) din Titlul X cuprins în Legea nr. 247/2005 privind circulația juridică a terenurilor, care prevăd că „în situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una din părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract"). În cazul antecontractului de vânzare-cumpărare a unui teren bun comun al soților, nu operează prezumția de mandat tacit. Instanța de fond, fără a intra în judecarea fondului, a apreciat că acțiunea a fost formulată de o persoană care nu justifică interes în promovarea acțiunii, pe cale de consecință respingând cererea introductivă.

Curtea de apel, premergător analizei motivelor de apel, a apreciat că timbrajul este neîndestulător, că sunt incidente în speță dispozițiile art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997 și se impune timbrarea la valoare a căii de atac, punând în vedere plata unui cuantum nejustificat al taxei de 107.480 lei. Soluționând astfel problema timbrajului aferent căii de atac a apelului, instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 2 alin. (2) a Legii nr. 146/1997, dispoziții care prevăd în mod expres că .cererile privind declararea nulității, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic, cererile pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, precum și cererile în anularea sau declararea nulității unui act juridic, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și care au fost timbrate corespunzător la data introducerii lor, se consideră ca fiind legal timbrate.

Dispozițiile speciale în vigoare, care prevăd scutiri de la plata taxei judiciare de timbru pentru acțiunile în realizarea dreptului, sunt și rămân aplicabile." Prin urmare, față de data la care prezenta cauză a fost promovată, sunt evident aplicabile dispozițiile legale enunțate mai sus. Din analiza textului de lege expus rezultă că sunt supuse timbrajului prevăzut de norma veche toate cererile enumerate, fără a se face distincție între judecata în fond și judecata în căile de atac. De vreme ce legea nu distinge în acest mod, instanța nu este în măsură a o face. Prin termenul de „cerere" inserat în conținutul textului legiuitorul a avut în vedere actul unilateral de manifestare procesuală a reclamantului și nu doar actul formal de sesizare a instanței civile în înțelesul său restrâns.

Termenul „cerere" în mod evident este sinonim din punct de vedere juridic cu termenul general de „acțiune", termen care implică atât faza procesuală a fondului, cât și cea a căilor de atac. În apel, instanța nu judecă o „cerere" nouă. Este vorba de aceeași cerere, dar în fața unei instanțe de control judiciar, fază procesuală care implică achitarea unei jumătăți din taxa achitată în fata instanței de fond. Dacă legiuitorul ar fi dorit să facă distincție sub aspectul timbrajului între fazele procesuale ale acțiunilor civile promovate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 212/2008, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru în textul de lege. Însă voința legiuitorului nu a fost să supună timbrajului din legislația anterioară toate acțiunile promovate sub imperiul legii vechi, indiferent de etapa procesuală în care se află.

Solicită admiterea recursului, în sensul constatării că timbrajul aferent cererii de apel a fost satisfăcut în mod corespunzător, casarea deciziei pronunțate în apel de Curtea de Apel Brașov și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând trebuie menționat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Pe de altă parte, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta a expus aspecte teoretice cu privire la problemele de drept ce au legătură cu fondul litigiului, exprimându-și nemulțumirea în legătură cu soluția pronunțată de prima instanță cu privire la cererea sa de chemare în judecată. Majoritatea criticilor nu privesc considerentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției sale, în sensul admiterii excepției insuficientei timbrări a apelului. Așa fiind, criticile care nu vizează soluția deciziei recurate nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. Singura critică ce poate fi analizată se referă la aspectul timbrării apelului și nu poate fi primită de instanța de recurs, pentru următoarele considerente: Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede la art. 18: (1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de catre instanta de judecata sau, dupa caz, de Ministerul Justitiei.

(2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeasi instanta, in termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicarii sumei datorate. (3) Cererea se soluționează (…) prin încheiere irevocabilă.” În speța supusă analizei, la termenul de judecată din 17 noiembrie 2009, instanța de apel a pus în vedere reclamantei - apelante să achite taxa judiciară de timbru corespunzătoare apelului, în cuantum de 107.480 lei, calculată de valoarea obiectului dedus judecății, respectiv cea cuprinsă în actul a cărui nulitate se cere, respectiv 2.404.175 euro, la paritatea de 4,30 lei/ euro, din care s-a scăzut suma de 10 lei plătită de apelanta reclamantă.

La data de 20 noiembrie 2009, apelanta - reclamantă a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de instanță prin încheierea din 26 noiembrie 2009. Față de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, această încheiere are caracter irevocabil. Așa fiind, pe calea recursului, nu mai poate fi criticat cuantumul taxei de timbru și nici nu pot fi analizate susținerile relative la momentul aplicării legii noi sau cele potrivit cărora, în fața unei instanțe de control judiciar, taxa de timbru este jumătate din taxa achitată în fata instanței de fond deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să nu se recunoască și să se încalce autoritatea de lucru judecat al acelei încheieri cu caracter irevocabil.

În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC S.T.D. SRL, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 6586,83 lei, echivalentul a 1.532,50 euro, Înalta Curte apreciază că, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat în faza procesuală a recursului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța are în vedere atât valoarea pricinii, cât si proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea litigiului, în scopul împiedicării abuzului de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Având în vedere că apelul a fost anulat ca insuficient timbrat, iar apărarea recurentei privea exclusiv acest aspect, Înalta Curte apreciază că un onorariu de 500 lei corespunde cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea litigiului, astfel că, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va reduce cuantumul onorariului de avocat solicitat de intimata SC S.T.D. SRL la 500 lei și o va obliga pe recurentă la plata acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva Deciziei nr. 12/ AP din 9 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC S.T.D. SRL, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.