ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2818/2011

Deliberând asupra

recursului comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3052 din

15 septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Baia Mare și a obligat pârâta SC V.A.D.T.L.

SA la plata sumei de 63.518,88 Euro, echivalent în lei la data plății și a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.818 lei.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut că nu pot fi aplicate în speță dispozițiile art. 992

C. civ. privind plata nedatorată, întrucât reclamanta a plătit pârâtei suma de

91.822,27 Euro la data de 14 februarie 2007, cu titlu de despăgubiri, pentru

accidentul produs la data de 15 ianuarie 2007, astfel încât eroarea aparține,

eventual, asiguratorului german care a plătit pârâtei suma de 63.516,88 Euro,

la data de 24 mai 2007, cu titlu de despăgubiri pentru același accident.

Tribunalul a mai reținut că, prin

cererea de despăgubiri adresată reclamantei, pârâta s-a obligat să nu mai

avizeze aceeași daună la o altă societate de asigurări, încălcându-și această

obligație întrucât a încasat despăgubiri și de la asiguratorul german la

nivelul sumei solicitate în prezenta cauză.

Ca atare, prima instanță de fond

a apreciat că temeiul de drept al acțiunii este dat de art. 998 C. civ.,

întrucât prin fapta sa ilicită, pârâta a cauzat un prejudiciu reclamantei

constând în imposibilitatea acesteia de a-și mai exercita dreptul de regres

împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, pârâta, arătând că, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile relative la plata nedatorată și pe clauze incluse în condițiile

generale la polița de asigurare, instanța de fond a reținut în speță, aplicarea

art. 998 C. civ. relativ la răspunderea civilă delictuală, deși nu au fost

probate condițiile acestei forme de răspundere civilă. În plus, apelanta –

pârâtă a arătat că nu pot coexista cele două forme de răspundere civilă,

respectiv, răspunderea contractuală și cea delictuală, aspect nelămurit de

prima instanță de fond.

Prin decizia civilă nr. 14 din 25

ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă ca

nefondată.

În argumentarea acestei soluții,

instanța de apel a apreciat că prima instanță de fond și-a fundamentat în mod

corect soluția pronunțată pe temeiul răspunderii civile delictuale, în raport

de starea de fapt din speță constând în încasarea despăgubirilor pentru același

accident, de către pârâtă, atât de la reclamantă, cât și de la asigurătorul

german, fapt ce a determinat imposibilitatea reclamantei de a-și mai exercita

dreptul de regres către persoana vinovată.

Instanța de apel a conchis că

apelanta-pârâtă și-a încălcat obligațiile contractule stabilite de dispozițiile

art. 26 lit. m) din Anexa I la polița de asigurare, care-i impuneau obligația

de a conserva dreptul de regres al asiguratorului. De asemenea a reținut curtea

de apel, apelanta-pârâtă și-a încălcat obligația de a nu solicita despăgubiri

pentru același eveniment de la persoana vinovată de producerea accidentului sau

de la asiguratorul acesteia, obligație prevăzută și de art. 2 din Legea nr. 136/1995.

Ca urmare, curtea de apel a

apreciat soluția primei instanțe de fond ca fiind corectă și legală, din

perspectiva aplicării, în speță a dispozițiilor art. 2, art. 22 și art. 25 din

Legea nr. 136/1995 și a clauzelor prevăzute în art. 26 lit. m) și art. 84 din

Anexa I la polița de asigurare încheiată de părți.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, pârâta, criticând hotărârea atacată pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

nelegalitate, recurenta – pârâtă a arătat că în speță nu au fost probate în

fața instanțelor de fond nici elementele răspunderii civile contractuale, nici

elementele răspunderii civile delictuale, forme de răspundere care nu pot

coexista.

Astfel, deși recurenta – pârâtă a

recunoscut că a încasat despăgubirea de la asiguratorul german, reclamanta nu a

dovedit că aceste despăgubiri nu i se cuveneau pârâtei și nici că ar fi

încercat recuperarea sumelor de la persoana vinovată de producerea accidentului

sau de la asiguratorul german și demersul său ar fi eșuat.

Recurenta – pârâtă a arătat că

instanța de apel a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 22 din Legea

nr. 136/1995, dispoziții care reglementează dreptul de regres al asigurătorului

plătitor, dispoziții în baza cărora cadrul procesual este total diferit,

întrucât în calitate de pârâtă, poate fi chemată doar persoana responsabilă de

producerea accidentului sau asiguratorul acesteia.

În plus, a învederat recurenta –

pârâtă, instanțele au reținut aplicarea în speță a răspunderii civile

delictuale și contractuale, în condițiile în care intimata – reclamantă și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile relative de plată nedatorată și pe clauzele

contractule.

Intimata – reclamantă a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Din analiza criticilor de

nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că motivele de recurs cu care a

fost investită instanța de casație, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. precizate expres de recurenta – pârâtă și în dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., calificare pe care o face instanța de recurs,

dat fiind faptul că prin calea de atac formulată se critică ambiguitatea

considerentelor reținute de instanța de apel care face referire la care cele

două forme de răspundere civilă deopotrivă.

Examinând motivele de

nelegalitate formulate, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este fondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 84 raportat la art.

129 C. proc. civ., calificarea în fapt și în drept a cererilor cu care este

investită instanța de judecată, se face de către acesta, legiuitorul înțelegând

să reglementeze în dispozițiile arătate, o obligație, iar nu o facultate a

instanței judecătorești, menită să fundamenteze principiul aflării adevărului

în cauzele deduse judecății.

Totodată, Înalta Curte reține că

practica judecătorească, în aplicarea textelor de lege menționate, este unanimă

în a reține că neindicarea sau indicarea greșită a temeiului de drept, în

acțiunea introductivă de instanță, nu poate atrage respingerea acesteia,

întrucât instanța de judecată este obligată să releve norma de drept aplicabilă

în speță, pornind de la situația de fapt reținută în cauză.

Ca atare, Înalta Curte reține că

este întemeiată critica formulată în prezentul recurs, relativă la existența

unei contradicții în argumentarea soluției instanței de apel, instanța ce face

referire deopotrivă la răspunderea civilă delictuală și contractuală în

fundamentarea soluției pronunțată.

Se reține astfel că, deși

instanța de apel apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond care reține

aplicarea principiului răspunderii civile delictuale în speță, conform art. 998

C. civ. în continuare, își construiește argumentele în aplicarea acestei forme

de răspundere prin trimitere expresă la clauzele contractuale și la încălcarea

de către recurenta – pârâtă a obligațiilor asumate prin aceste clauze, aspect

ce relevă existența în cauză a răspunderii civile contractuale, și care vine în

contradicție cu soluția dată de menținerea ca temeinică și legală a soluției

primei instanțe de fond fundamentată pe art. 998 C. civ.

Mai mult, Înalta Curte reține că

instanța de apel și-a fundamentat soluția pe interpretarea unor clauze

contractuale exprese, respectiv, art. 26 lit. m) și art. 84 din Anexa I –

Condiții generale la polița de asigurare încheiată de părțile în litigiu,

clauze care nu au fost depuse la dosarul cauzei, ceea ce relevă preluarea

mutatis

mutandis

a susținerilor intimatei – reclamante și incorecta instrumentare a

cauzei.

Cât privește motivul invocat de

recurenta – pârâtă relativ la greșita reținere în cauză a dispozițiilor art. 22

din Legea nr. 136/1995, care reglementează acțiunea în regres, Înalta Curte va

respinge acest motiv, reținând că niciuna dintre instanțele de fond nu au

calificat prezenta acțiune ca fiind o acțiune de regres a intimatei –

reclamante, ci au reținut că recurenta – pârâtă și-a încălcat obligațiile

menite să conserve dreptul de regres al intimatei – reclamante, reglementat de

textul de lege arătat.

Nu poate fi reținută că nici

ultima critică de nelegalitate relativă la schimbarea de către instanțele de

fond, a temeiului de drept invocat de intimata – reclamantă în cuprinsul

cererii sale de chemare în judecată, Înalta Curte subliniind că încadrarea în

drept a acțiunilor introductive de instanțe este reglementată de sistemul

românesc de drept civil, ca obligație, și nu ca o facultate a instanței

judecătorești.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată,

dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În baza art. 315 C. proc. civ.,

Înalta Curte atrage atenția instanței de apel asupra obligației acesteia de

a-și fundamenta soluția pornind de la corecta încadrare în drept a acțiunii în

justiție, pe baza situației de fapt reținute, a criticilor expuse în motivele

de apel relative la imposibilitatea existenței în speță a celor două forme de

răspundere civilă și a specificului contractului de asigurare încheiat de

părțile în litigiu.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta – pârâtă SC V.A.D. T.L. SRL VIȘEU DE SUS prin lichidator

CABINET DE INSOLVENȚĂ B.L. împotriva deciziei nr. 14 din 25 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.