ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 976 din 16 noiembrie 2010, Tribunalului Cluj a respins

acțiunea reclamantului M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea daunelor morale pentru

condamnarea penală de 2 luni închisoare corecțională în baza art. 329 C. pen.,

privind săvârșirea infracțiunii de răspândire de știri false.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că identitatea dintre reclamant și persoana despre

care se face vorbire în actele doveditoare privind măsura condamnării, nu este

clară și neechivocă, întrucât nu există nicio mențiune cu privire la vârstă și

rude, respectiv, adeverința emisă de Tribunalul Militar București a fost depusă

în copie și nu poartă număr de înregistrare, iar referirea la Dosarul nr. 5147/1947

nu a fost dovedită ca fiind reală.

Tribunalul a mai reținut că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ce au constituit

temeiul juridic al acțiunii au fost declarate neconstituționale prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar dispozițiile și

jurisprudența C.E.D.O. prin raportare la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenție nu pot fi primite, deoarece reclamantul nu poate afirma existența

unei speranțe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul M.I., arătând că, în conformitate cu prevederile art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, tribunalul era obligat să aștepte scurgerea

termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

pentru ca Parlamentul să pună dispozițiile declarate neconstituționale în acord

cu Constituția.

Reclamantul a mai arătat că în speță

sunt incidente rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996

și nr. 1481/2006 care prevăd că persoanelor condamnate pe criterii politice

trebuie să li se acorde despăgubiri care să nu fie inferioare celor acordate

persoanelor condamnate în prezent pe nedrept și necesitatea condamnării

internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare.

Reclamantul a mai invocat Rezoluția nr.

40/ 34 din 29 noiembrie 1985 de adoptare a Declarației asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. prin care se cere statelor să faciliteze accesul

la justiție și tratament echitabil victimelor pentru a obține restituiri,

reparații, despăgubiri, compensații și asistență, aprecierea cuantumului

despăgubirilor fiind de competența judecătorului, Iară a se putea institui

plafonări prin legi sau ordonanțe.

A mai arătat că prin intervenția

legislativă în urma căreia s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, precum

și speranța legitimă la dobândirea de despăgubiri pentru prejudiciile morale

cauzate prin condamnarea nedreaptă, iar în textul deciziilor Curții

Constituționale s-au făcut trimiteri imprecise și incoerente la Decretul - lege

nr. 118/1990, care consacră un drept de protecție socială ce nu are nicio

legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale reglementate de Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 100/ A din 16

februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului,

reținând că dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile

au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, iar plafonarea cuantumului despăgubirilor intervenită

prin O.U.G. nr. 62/2010, nu mai este de actualitate, întrucât dispozițiile art.

1 pct. 1 și ale art. II din această ordonanță de urgență, au fost declarate

neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie

2010.

Instanța de apel a mai reținut că

referirile din considerentele celor două decizii ale Curții Constituționale, la

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, care reglementează un „drept de

securitate socială", pe de o parte, nu pot fi cenzurate de instanța

judecătorească de drept comun, iar pe de altă parte, neacordându-se niciun fel

de despăgubiri, în speță nici nu s-a pus problema diminuării cuantumului

acestora cu indemnizația lunară acordată reclamantului în temeiul Decretului - lege

nr. 118/1990.

Soluționarea acțiunii de către prima

instanță în răstimpul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1)

din Constituție și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în care

Parlamentul trebuia să pună de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, nu a impietat asupra soluției

pronunțate, deoarece organul legislativ nu și-a îndeplinit obligația

constituțională nici până în prezent.

Întrucât decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior

soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză,

situație în care raportul juridic de obligație legală dintre stat și reclamant,

a încetat.

Instanța de apel a mai reținut că

numai o creanță certă, lichidă și exigibilă poate fi considerată un „bun"

protejat prin dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

însă reclamantul nu poate invoca nici măcar „speranța legitimă" de a

obține o indemnizare care să fie în sarcina Statului Român.

Atunci când un interes patrimonial în

discuție ar părea că aparține categoriei juridice de „creanță", el nu

poate fi considerat ca valoare patrimonială și implicit ca „speranță

legitimă", decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, sau care

apare ca o pretenție ce se poate susține, altfel nu poate constitui o „speranță

legitimă" apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție.

Actualul drept intern, nu permite

realizarea „speranței legitime" ca valoare patrimonială, întrucât textul

legal pe baza căruia reclamantul și-a întemeiat acțiunea, a fost declarat

neconstituțional, anterior pronunțării unei hotărâri definitive și executorii.

Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006

ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra principiilor

de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere

adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.

40/ 34 din 29 noiembrie 1985, sunt acte cu caracter general, fără relevanță în

cauză, întrucât în materie există un act normativ special, respectiv, Legea nr.

221/2009, ale cărei dispoziții ce au reprezentat temeiul juridic al acțiunii au

fost declarate neconstituționale anterior pronunțării unei decizii definitive

și executorii în calea de atac a apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamantul, pentru următoarele motive:

I. Prin hotărârea pronunțată instanța

de apel a încălcat principiul egalității în drepturi și al neretroactivității,

respectiv, acțiunilor înregistrate anterior declarării neconstitutionalitătii

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu le este

aplicabilă decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

incidență în tot cursul judecății, iar efectele deciziei arătate nu pot viza

decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui

în viitor, sens în care invocă jurisprudența C.E.D.O., art. 15 alin. (2) și art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale,

dispoziții ale C.E.D.O. în materie.

Egalitatea părților în procesul civil

a fost încălcată prin aceea că acțiunile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost

soluționate în mod diferit, în funcție doar de celeritatea proceselor,

respectiv, chiar după pronunțarea deciziei de declarare a

neconstitutionalitătii dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, unele

instanțe au soluționat favorabil pretențiile întemeiate pe aceste dispoziții,

sens în care au fost încălcate și dispozițiile Protocolului nr. 12 referitor la

existența discriminării.

II. În mod greșit instanța de apel a

apreciat că, în lipsa unei hotărâri definitive și irevocabile de acordare a

despăgubirilor, reclamantul nu deține un bun în sensul Convenției Europene și

că nu ar fi titularul unei speranțe legitime, în condițiile în care acestuia nu

i se poate imputa incoerența legislativă, iar daunele morale pot fi acordate

prin aplicarea directă a Convenției și raportarea la jurisprudența C.E.D.O., împrejurarea

că legiuitorul nu a intervenit în modificarea legii neputând fi imputabilă

acestuia.

III. În mod greșit instanța de apel

trimite la considerentele deciziilor Curții Constituționale privind Decretul

lege nr. 118/1990, întrucât acesta consacră un drept de securitate socială ce

nu are nici o legătură cu dreptul la despăgubire reglementat de Legea nr. 221/2009,

și nu se poate reține că prin existența normelor legale conținute de acest

decret s-ar acoperi încălcarea produsă prin deciziile Curții Constituționale.

IV În mod greșit instanța de apel a

apreciat că nu s-a dovedit identitatea dintre reclamant și persoana supusă

măsurii abuzive, întrucât din principalul document depus la dosar, și anume copia

dosarului C.N.S.A.S., a rezultat Iară echivoc că acesta a fost condamnat pentru

infracțiunea de răspândire de știri false, probă ce se coroborează cu restul

înscrisurilor administrate în cauză.

V. În mod greșit instanța de apel a

procedat la soluționarea cauzei, întrucât aceasta era obligată să aștepte

expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de dispozițiile art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, în care legiuitorul putea pune de acord prevederile

declarate neconstituționale cu legea fundamentală, în intervalul arătat nefiind

posibilă nici admiterea, nici respingerea vreunei cereri de gen.

Recursul este nefondat, în

considerarea următoarelor argumente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor injustiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională

nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate".

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al

României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absenta unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial al României."

Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Nu se pot reține criticile

recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond ar fi trebuit să

aștepte expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru armonizarea

textului declarat neconstituțional cu legea fundamentală, întrucât organul

legislativ nu și-a îndeplinit obligația constituțională nici până în prezent,

astfel încât judecarea cauzei în acest interval nu are nici o relevanță asupra soluției

adoptate.

De asemenea, nu se pot reține nici

criticile privind paralelismul făcut în considerentele deciziei Curții

Constituționale între Decretul - lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009,

întrucât conținutul unei asemenea decizii excede cadrului procesual, neputând

face obiectul analizei judiciare.

Referitor la susținerile privind

aprecierea instanței de apel asupra identității între persoana reclamantului și

persoana supusă măsurii condamnării, acestea reprezintă chestiuni legate de

interpretarea și evaluarea probatoriilor ce nu pot face obiectul căii de atac

extraordinare a recursului.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 100/ A din 16 februarie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 ianuarie 2012.