ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 976 din 16 noiembrie 2010, Tribunalului Cluj a respins acțiunea reclamantului M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea daunelor morale pentru condamnarea penală de 2 luni închisoare corecțională în baza art. 329 C. pen., privind săvârșirea infracțiunii de răspândire de știri false. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că identitatea dintre reclamant și persoana despre care se face vorbire în actele doveditoare privind măsura condamnării, nu este clară și neechivocă, întrucât nu există nicio mențiune cu privire la vârstă și rude, respectiv, adeverința emisă de Tribunalul Militar București a fost depusă în copie și nu poartă număr de înregistrare, iar referirea la Dosarul nr. 5147/1947 nu a fost dovedită ca fiind reală.

Tribunalul a mai reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ce au constituit temeiul juridic al acțiunii au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar dispozițiile și jurisprudența C.E.D.O. prin raportare la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece reclamantul nu poate afirma existența unei speranțe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.I., arătând că, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, tribunalul era obligat să aștepte scurgerea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, pentru ca Parlamentul să pună dispozițiile declarate neconstituționale în acord cu Constituția.

Reclamantul a mai arătat că în speță sunt incidente rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 care prevăd că persoanelor condamnate pe criterii politice trebuie să li se acorde despăgubiri care să nu fie inferioare celor acordate persoanelor condamnate în prezent pe nedrept și necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Reclamantul a mai invocat Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985 de adoptare a Declarației asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin care se cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil victimelor pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență, aprecierea cuantumului despăgubirilor fiind de competența judecătorului, Iară a se putea institui plafonări prin legi sau ordonanțe.

A mai arătat că prin intervenția legislativă în urma căreia s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, precum și speranța legitimă la dobândirea de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate prin condamnarea nedreaptă, iar în textul deciziilor Curții Constituționale s-au făcut trimiteri imprecise și incoerente la Decretul - lege nr. 118/1990, care consacră un drept de protecție socială ce nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale reglementate de Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 100/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând că dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar plafonarea cuantumului despăgubirilor intervenită prin O.U.G.

nr. 62/2010, nu mai este de actualitate, întrucât dispozițiile art. 1 pct. 1 și ale art. II din această ordonanță de urgență, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Instanța de apel a mai reținut că referirile din considerentele celor două decizii ale Curții Constituționale, la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, care reglementează un „drept de securitate socială", pe de o parte, nu pot fi cenzurate de instanța judecătorească de drept comun, iar pe de altă parte, neacordându-se niciun fel de despăgubiri, în speță nici nu s-a pus problema diminuării cuantumului acestora cu indemnizația lunară acordată reclamantului în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990.

Soluționarea acțiunii de către prima instanță în răstimpul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în care Parlamentul trebuia să pună de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, nu a impietat asupra soluției pronunțate, deoarece organul legislativ nu și-a îndeplinit obligația constituțională nici până în prezent. Întrucât decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză, situație în care raportul juridic de obligație legală dintre stat și reclamant, a încetat.

Instanța de apel a mai reținut că numai o creanță certă, lichidă și exigibilă poate fi considerată un „bun" protejat prin dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, însă reclamantul nu poate invoca nici măcar „speranța legitimă" de a obține o indemnizare care să fie în sarcina Statului Român. Atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de „creanță", el nu poate fi considerat ca valoare patrimonială și implicit ca „speranță legitimă", decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, sau care apare ca o pretenție ce se poate susține, altfel nu poate constitui o „speranță legitimă" apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Actualul drept intern, nu permite realizarea „speranței legitime" ca valoare patrimonială, întrucât textul legal pe baza căruia reclamantul și-a întemeiat acțiunea, a fost declarat neconstituțional, anterior pronunțării unei hotărâri definitive și executorii. Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, sunt acte cu caracter general, fără relevanță în cauză, întrucât în materie există un act normativ special, respectiv, Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziții ce au reprezentat temeiul juridic al acțiunii au fost declarate neconstituționale anterior pronunțării unei decizii definitive și executorii în calea de atac a apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, pentru următoarele motive: I. Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat principiul egalității în drepturi și al neretroactivității, respectiv, acțiunilor înregistrate anterior declarării neconstitutionalitătii dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu le este aplicabilă decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este incidență în tot cursul judecății, iar efectele deciziei arătate nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor, sens în care invocă jurisprudența C.E.D.O., art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale, dispoziții ale C.E.D.O.

în materie. Egalitatea părților în procesul civil a fost încălcată prin aceea că acțiunile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost soluționate în mod diferit, în funcție doar de celeritatea proceselor, respectiv, chiar după pronunțarea deciziei de declarare a neconstitutionalitătii dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, unele instanțe au soluționat favorabil pretențiile întemeiate pe aceste dispoziții, sens în care au fost încălcate și dispozițiile Protocolului nr. 12 referitor la existența discriminării. II.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că, în lipsa unei hotărâri definitive și irevocabile de acordare a despăgubirilor, reclamantul nu deține un bun în sensul Convenției Europene și că nu ar fi titularul unei speranțe legitime, în condițiile în care acestuia nu i se poate imputa incoerența legislativă, iar daunele morale pot fi acordate prin aplicarea directă a Convenției și raportarea la jurisprudența C.E.D.O., împrejurarea că legiuitorul nu a intervenit în modificarea legii neputând fi imputabilă acestuia. III. În mod greșit instanța de apel trimite la considerentele deciziilor Curții Constituționale privind Decretul lege nr. 118/1990, întrucât acesta consacră un drept de securitate socială ce nu are nici o legătură cu dreptul la despăgubire reglementat de Legea nr. 221/2009, și nu se poate reține că prin existența normelor legale conținute de acest decret s-ar acoperi încălcarea produsă prin deciziile Curții Constituționale.

IV În mod greșit instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit identitatea dintre reclamant și persoana supusă măsurii abuzive, întrucât din principalul document depus la dosar, și anume copia dosarului C.N.S.A.S., a rezultat Iară echivoc că acesta a fost condamnat pentru infracțiunea de răspândire de știri false, probă ce se coroborează cu restul înscrisurilor administrate în cauză. V. În mod greșit instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei, întrucât aceasta era obligată să aștepte expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în care legiuitorul putea pune de acord prevederile declarate neconstituționale cu legea fundamentală, în intervalul arătat nefiind posibilă nici admiterea, nici respingerea vreunei cereri de gen.

Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor injustiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României." Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Nu se pot reține criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond ar fi trebuit să aștepte expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru armonizarea textului declarat neconstituțional cu legea fundamentală, întrucât organul legislativ nu și-a îndeplinit obligația constituțională nici până în prezent, astfel încât judecarea cauzei în acest interval nu are nici o relevanță asupra soluției adoptate. De asemenea, nu se pot reține nici criticile privind paralelismul făcut în considerentele deciziei Curții Constituționale între Decretul - lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, întrucât conținutul unei asemenea decizii excede cadrului procesual, neputând face obiectul analizei judiciare.

Referitor la susținerile privind aprecierea instanței de apel asupra identității între persoana reclamantului și persoana supusă măsurii condamnării, acestea reprezintă chestiuni legate de interpretarea și evaluarea probatoriilor ce nu pot face obiectul căii de atac extraordinare a recursului. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 100/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2012.