ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1841/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 973 din 16 noiembrie

2010, Tribunalul Cluj a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.V.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect obligarea

pârâtului la plata sumei de 75.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica numitului S.I.,

decedat la 28 martie 1980, condamnat prin sentința penală nr. 39/1950 pronunțată

de Tribunalul Militar Cluj, secția I-a la pedeapsa de 2 ani închisoare

corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. II lit. f) și Decretul nr. 212/1948.

Prin Deciziile nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a României a constatat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009.Aceste decizii au fost publicate în M. Of. al României nr. 1361

din 15 noiembrie 2010. Prin urmare, la data pronunțării hotărârii, textul de

lege pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile a fost declarat neconstituțional,

iar de la data publicării deciziei de neconstituționalitate în M. Of. al

României, aplicabilitatea textului de lege încetează.

Tribunalul a apreciat

că nici dispozițiile convenționale sau jurisprudența C.E.D.O. prin raportare la

art. 1 Protocol 1, nu pot fi primite, reclamanta neputând afirma existența unei

speranțe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun.

Este real că

legiuitorul în virtutea dreptului său a edictat o normă, însă această normă,

așa cum a constatat Curtea Constituțională, este neconformă cu legea

fundamentală și astfel nu poate da naștere unor efecte juridice.

Prin decizia civilă nr.

177/ A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă, reținând următoarele:

Suportul daunelor

morale îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, dar aceste

dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de

art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul

puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al

acțiunii și-a încetat efectele juridice.

În cauză nu se pune

problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul

soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei

dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit  dispozițiilor art. 29 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță

din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu

condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de

atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție,

ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională. În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a

fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curții

Constituționale în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din

același act normativ.

De asemenea, nu se poate

vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf

1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă

instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice,

raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se

doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost

modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților

din proces.

Nu se pune problema nici

a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1,

neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. De asemenea, nu a

existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și

stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se

recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului

normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, s-a

reținut că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul

Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor

persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau

acțiuni pe rol exercitate în același interval.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta S.V., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a susținut că, la soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 148 alin. (2) din Constituție, ce consacră caracterul prioritar al

reglementărilor internaționale celor interne (naționale), apreciind greșit că

actele internaționale invocate în cauză au doar caracter de recomandare.

Cu ocazia

soluționării apelului, instanța de apel nu a analizat critica sa constând în

anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerentul că la

data soluționării cauzei, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept.

Chiar dacă nici până

la momentul soluționării apelului nu s-a dat o nouă reglementare dispozițiilor

declarate neconstituționale, prin refuzul amânării judecării cauzei i-a fost

încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, întrucât, după expirarea

termenului de 45 de zile prevăzut de Constituție pentru corelarea dispozițiilor

constatate neconstituționale, avea posibilitatea modificării temeiului juridic

al acțiunii, pe dreptul comun, modificare care nu mai poate fi făcută în apel.

Recursul nu este

fondat.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care prima instanță, respectiv instanța de apel era chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici

nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința cât și decizia instanței de

apel au fost pronunțate ulterior acestui moment, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării cauzei,

instanțele fondului nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu

a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Celelalte critici

dezvoltate în recursul părții privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare

prin refuzul amânării soluționării cauzei, nu pot fi de asemenea primite,

întrucât cadrul procesual dedus judecății a fost fixat prin cererea de chemare

în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din

Legea nr. 221/2009 iar o eventuală modificare a sa nu poate opera decât în

condițiile art. 132 C. proc. civ., (moment depășit), iar în apel este

inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 294 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica privind caracterul obligatoriu al actelor internaționale invocate în

cauză, întrucât potrivit normei constituționale invocate de parte acest

caracter îl au actele și tratatele internaționale ratificate de România (la

care este parte), și din a căror perspectivă a fost analizată pricina, iar nu

și celelalte acte internaționale, ce au, astfel cum legal a reținut și curtea

de apel, caracter de recomandare.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 177/ A din 17

martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2012.