ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1841/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 973 din 16 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 75.000 euro, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica numitului S.I., decedat la 28 martie 1980, condamnat prin sentința penală nr. 39/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, secția I-a la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. II lit. f) și Decretul nr. 212/1948.

Prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.Aceste decizii au fost publicate în M. Of. al României nr. 1361 din 15 noiembrie 2010. Prin urmare, la data pronunțării hotărârii, textul de lege pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile a fost declarat neconstituțional, iar de la data publicării deciziei de neconstituționalitate în M. Of. al României, aplicabilitatea textului de lege încetează. Tribunalul a apreciat că nici dispozițiile convenționale sau jurisprudența C.E.D.O. prin raportare la art. 1 Protocol 1, nu pot fi primite, reclamanta neputând afirma existența unei speranțe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun.

Este real că legiuitorul în virtutea dreptului său a edictat o normă, însă această normă, așa cum a constatat Curtea Constituțională, este neconformă cu legea fundamentală și astfel nu poate da naștere unor efecte juridice. Prin decizia civilă nr. 177/ A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reținând următoarele: Suportul daunelor morale îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, dar aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. În cauză nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curții Constituționale în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din același act normativ. De asemenea, nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. De asemenea, nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, s-a reținut că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval.

Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta S.V., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, la soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție, ce consacră caracterul prioritar al reglementărilor internaționale celor interne (naționale), apreciind greșit că actele internaționale invocate în cauză au doar caracter de recomandare. Cu ocazia soluționării apelului, instanța de apel nu a analizat critica sa constând în anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerentul că la data soluționării cauzei, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept.

Chiar dacă nici până la momentul soluționării apelului nu s-a dat o nouă reglementare dispozițiilor declarate neconstituționale, prin refuzul amânării judecării cauzei i-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, întrucât, după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de Constituție pentru corelarea dispozițiilor constatate neconstituționale, avea posibilitatea modificării temeiului juridic al acțiunii, pe dreptul comun, modificare care nu mai poate fi făcută în apel. Recursul nu este fondat.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care prima instanță, respectiv instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința cât și decizia instanței de apel au fost pronunțate ulterior acestui moment, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării cauzei, instanțele fondului nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Celelalte critici dezvoltate în recursul părții privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin refuzul amânării soluționării cauzei, nu pot fi de asemenea primite, întrucât cadrul procesual dedus judecății a fost fixat prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009 iar o eventuală modificare a sa nu poate opera decât în condițiile art. 132 C. proc. civ., (moment depășit), iar în apel este inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 294 C. proc. civ. Nefondată este și critica privind caracterul obligatoriu al actelor internaționale invocate în cauză, întrucât potrivit normei constituționale invocate de parte acest caracter îl au actele și tratatele internaționale ratificate de România (la care este parte), și din a căror perspectivă a fost analizată pricina, iar nu și celelalte acte internaționale, ce au, astfel cum legal a reținut și curtea de apel, caracter de recomandare.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 177/ A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.