ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 8 martie 2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 12016/3/2010, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC B.C.R.A.V.I.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC V.D.V.I.T. & S. România SRL, prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 105.873,53 de lei cu titlu de despăgubiri, dobânda legală de la data de 5 martie 2007 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată (3 martie 2010), în valoare de 28.146,04 lei, dobânda legală în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 791 din 24 ianuarie 2011, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă în contradictoriu cu SC G.A. SA ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Între reclamantă și pârâtă s-a încheiat un contract de asigurare cu asiguratul beneficiar E.C. România S.A., prin care s-a asigurat transportul unui elicopter dezasamblat de la locul de expediere din Franța la locul de destinație din România - Brașov. Transportul acestui elicopter s-a făcut de către pârâta SC V.D.V.I.T. & S. România SRL cu autovehiculul cu nr., condus de către prepusul pârâtei, numitul V.N.

La destinația transportului, respectiv Brașov, s-a constatat că elicopterul prezenta avarii în partea din spate iar cutia de transmisie și butucul lipseau. Conform declarației conducătorului auto, aceste avarii s-au produs în timpul transportului, necunoscându-se locul și data exactă a producerii lor. Ca urmare a acestor avarii, reclamanta a deschis dosar de daune iar asiguratul a fost despăgubit cu suma de 31.289,67 Euro exprimați în lei la data de 5 martie 2007 prin ordin de plată, în locul căruia s-a subrogat asigurătorul reclamant împotriva persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului și anume pârâta transportatoare. Transportul elicopterului s-a efectuat în baza unui contract de transport internațional în formă simplificată, al cărui regim juridic este reglementat de Convenția CMR ratificată de România prin Decretul nr. 457/1972.

Potrivit art. 32 alin. (1) din C.M.R. ,,acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de 1 an. Totuși în caz de dol sau culpă considerată de legea țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat cu dolul, termenul de prescripție este de 3 ani. Termenul de prescripție curge, în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată”.

Instanța a considerat că, în speță, dreptul de subrogare al reclamantului se întemeiază pe contractul de asigurare încheiat cu beneficiarul asigurat coroborat cu plata despăgubirii făcute acestuia din urmă și că dreptul reclamantului de a solicita suma de bani de la persoana vinovată de producerea prejudiciului, de la transportator, este întemeiat nu pe contractul de asigurare ci pe contractul de transport, în care locul beneficiarului destinatar al transportului a fost luat de asigurător doar în ceea ce privește obținerea despăgubirii, apreciind că nu se poate reține că dreptul asigurătorului are o altă natură juridică decât cel al asiguratului, el preluând același drept - despăgubiri și cu același temei juridic - fapta ilicită în neîndeplinirea obligației contractuale a supravegherii transportului și culpa prezumată a transportatorului.

De asemenea, s-a reținut că subrogarea se produce în temeiul contractului de asigurare în baza căruia asigurătorul plătește despăgubirea și apoi preia dreptul la acțiune, iar faptul că această acțiune a fost calificată într-o decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca fiind comercială și nu de natură civilă pe considerentul că acțiunea își are temeiul în contractul de asigurare, nu conduce, nu schimbă și nu intră în contradicție cu cele reținute anterior, concluzionând că acestui contract de transport internațional nu îi sunt aplicabile Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă - art. 7 și art. 8 - sau Legea nr. 136/1995 privind reasigurările, ci prevederile speciale ale CMR.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis ca fondat prin decizia nr. 299 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respingând excepțiile netimbrării și inadmisibilității apelului provocat ca neîntemeiate. Totodată, apelul provocat declarat de apelanta pârâtă SC V.D.V.I.T. & S. România SRL ca lipsit de interes. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Sfera de aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitată și se referă exclusiv la raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurător și asigurat.

Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei. În speță, reclamanta a plătit indemnizația la 5 martie 2007 asiguratului său, destinatar al mărfii, potrivit O.P. nr. 1838, de la această dată subrogându-se în drepturile păgubitului și născându-i-se dreptul la regres. Reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de transport internațional de mărfuri încheiat cu pârâta, temeiul răspunderii acesteia fiind contractul respectiv. Prin subrogarea intervenită în puterea legii și a contractului de asigurare, temeiul răspunderii pârâtei nu se modifică, aceasta putând invoca împotriva asigurătorului toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le putea opune și cocontractantului său.

Prin decizia XXIII din 19 martie 2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit natura comercială a acțiunii în regres, fără însă a statua asupra izvorului răspunderii persoanei culpabile de producerea prejudiciului. În consecință, dispozițiile art. 32 din CMR sunt aplicabile și acțiunii în regres, singura limitare fiind aceea a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Dreptul de regres al asigurătorului este un drept de creanță propriu, transferat în patrimoniul său, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 5 martie 2007, data efectuării plății către asigurat.

În ceea ce privește însă durata termenului, de 1 an sau 3 ani conform art. 32 alin. (1) din CMR, deși prima instanță a reținut aplicabilitatea termenului de 3 ani întrucât se invocă culpa transportatorului, Curtea a apreciat că invocarea culpei nu este suficientă pentru a hotărî incidența termenului, aceasta trebuind a fi și stabilită, mai ales că textul vorbește de dol sau culpă asimilată dolului. Cum culpa este și o condiție a angajării răspunderii pârâtei, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepția prescripției a fost unită cu fondul, considerându-se că pentru judecarea ei se impune administrarea de dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Atât reclamanta, cât și pârâta au formulat recurs împotriva deciziei, considerând-o nelegală.

În ce privește recursul reclamantei SC B.C.R. A.V.I.G. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta conține următoarele critici: Recurenta arată că din formularea art. 22 din Legea nr. 136/1995 se desprinde concluzia că subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului este legată de două momente importante și anume: data plății indemnizației și întinderea subrogării din punct de vedere al valorii indemnizației plătite. Plata despăgubirii conferă caracter cert creanței ce face obiectul dreptului de regres și, prin urmare, momentul plății indemnizației de asigurare marchează nașterea dreptului de regres.

Un alt argument pe care recurenta îl aduce în sprijinul celor anterior susținute este acela că indemnizația de asigurare plătită de către asigurător în baza contractului de asigurare nu reprezintă prejudiciul provocat asiguratului de către terțul vinovat, ci doar o parte din prejudiciu, determinată în limitele contractuale, neexistând identitate de regim juridic între cele două noțiuni. În atare situație se susține că dreptul de regres al asigurătorului nu se confundă cu dreptul la acțiune al păgubitului, cele două drepturi putând a coexista în cazul în care indemnizația de asigurare nu acoperă întregul prejudiciu produs prin fapta ilicită. De asemenea, recurenta consideră că potrivit art. 32 din Convenția CMR rezultă fără dubiu că numai acțiunile, derivând din transporturile supuse convenției se prescriu după regula instituită prin acest articol ori, acțiunea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale contractului de asigurare.

Cu privire la acest aspect se apreciază că instanța de apel a statuat în mod greșit că durata termenului de prescripție al acțiunii în regres este cel dat de Convenția CMR, iar a accepta că reclamantei i s-ar aplica acest termen ar însemna ca asigurătorul să aibă posibilitatea legală de a exercita toate acțiunile care preced/însoțesc/urmează dreptul la acțiunea căreia i se aplică acest termen, inclusiv procedura reclamației administrative, notificării expeditorului, etc. În concluzie, recurenta solicită să se constate următoarele aspecte în sprijinul admiterii recursului: - temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dat de art. 22 din Legea nr. 136/1995; - data de la care începe să curgă termenul prescripției pentru asigurător este aceea a efectuării plății indemnizației, reprezentând momentul în care s-a produs prejudiciul în patrimoniul său; - prin decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se stabilește cu caracter obligatoriu că acțiunea în regres are caracter comercial, iar a considera – așa cum a făcut instanța – că prin subrogare, asigurătorul a preluat un drept de creanță de natură civilă și care izvorăște dintr-un fapt ilicit de natură delictuală este în vădită contradicție cu decizia menționată; - asigurătorul dobândește un drept de creanță propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentat al asiguratului plătit,

având la îndemână o acțiune comercială proprie, cu un termen de prescripție diferit de cel al asiguratului. Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâta SC V.D.V.I.T. & S. România SRL, nelegalitatea deciziei este susținută din perspectiva dispozițiilor art.3 04 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: - Deși instanța de apel a apreciat în mod corect că dreptului de regres al asigurătorului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele CMR, care statuează că: „acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de un an. Totuși, în caz de dol sau culpă considerată de legea țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripție este de 3 ani.

Termenul de prescripție curge: a) în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere din ziua în care marfa a fost eliberată”, aceasta a aplicat în mod greșit dispozițiile legale atunci când a apreciat că pentru asigurător termenul de prescripție începe să curgă de la data efectuării plății. Raționamentul recurentei este dat de principiul înscris în art. 22 din Legea nr. 136/1995, acela că asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurătorului contra celor vinovați de producerea pagubei și de prevederile art. 1106 –1109 C. civ., ceea ce înseamnă că – în speță – asigurătorul a dobândit drepturile asiguratului și, cum prin raportare la dispozițiile art. 32 din CMR dreptul asiguratului urma să se prescrie fie în termen de 1 an, fie în termen de 3 ani de la momentul eliberării mărfii, rezultă că dreptul asigurătorului urmează a se prescrie în același termen.

Sub acest aspect se consideră că prin raționamentul instanței de apel se adaugă la lege ceea ce nu este permis, fiind neîndoielnic că asigurătorul nu ar putea să solicite sumele achitate de către sine de la persoana responsabilă de producerea prejudiciului decât după plata efectivă, însă înăuntrul termenului de prescripție al dreptului pe care asiguratul l-a dobândit.

Prin urmare, pornind de la dispozițiile speciale ale Convenției CMR, aplicabile în speță, și având în vedere atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât și pe cele ale Codului civil privind subrogația, recurenta consideră evident faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea atunci când a apreciat că pentru asigurător termenul special de prescripție de 1 an, respectiv 3 ani prevăzut de Convenția CMR ar începe să curgă de la data plății, deși ca efect al subrogației asigurătorul a preluat dreptul beneficiarului asigurării, drept care se prevede în mod expres că se prescrie în termen de 1an/3 ani de la data la care marfa a fost predată. Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ce privește recursul declarat de reclamanta SC B.C.R.

A.V.I.G. SA București se constată că argumentele aduse în susținerea acestora sunt fundamentate, însă nu sunt de natură a atrage modificarea soluției pronunțate de instanța de apel, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Problema de esență ce a generat dispute în fazele procesuale premergătoare a constat în determinarea termenului de prescripție aplicabil în cazul acțiunii în regres, exercitată de asigurător împotriva terțului responsabil de producerea prejudiciului și a datei de la care începe să curgă acest termen.

Instanța de apel, având a tranșa asupra acestei chestiuni a considerat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantei este reglementat de art. 32 din Convenția CMR (de 1 an sau de 3 ani), precizând că singura limitare este aceea a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv de la momentul plății indemnizației de către asigurător, argumentul contând în aceea că dreptul de regres al asigurătorului este un drept de creanță propriu ce se naște la momentul plății indemnizației. Conform art. 32 alin. (1) din CMR – acțiunile derivând din transporturile supuse convenției se prescriu în termen de 1 an, iar în caz de dol sau culpă, considerată de legea țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat cu dolul, termenul de prescripție este de 3 ani.

Aceleași dispoziții prevăd că termenul de prescripție curge, în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată. Aceste norme nu au incidență în raporturile dintre asigurător și terț, raționamentul instanței de apel fiind eronat sub aspectul termenului de prescripție aplicabil dreptului la acțiune al asigurătorului. Astfel, dreptul asigurătorului la acțiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de la cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege – art. 22 din Legea nr. 136/1995 – și din contractul de asigurare, iar subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizației plătite, poate fi valorificată în condițiile dreptului comun.

Așa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului și care derivă din contractul de transport internațional CMR. În consecință, prejudiciul provocat de terțul responsabil poate fi solicitat în condițiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător și terțul ce a provocat dauna nu a existat o relație contractuală.

În atare situație, în care subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru recuperarea despăgubirii nu are la bază un raport contractual, ci unul delictual devin incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce reglementează termenul general de prescripție de ani, termen ce începe să curgă da la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv data plății – adică data la care prejudiciul a fost cunoscut în mod cert și implicit persoana responsabilă. În cauză, plata indemnizației s-a făcut la data de 05 martie 2007, iar acțiunea a fost promovată la 03 martie 2010 (data aplicată pe plicul prin care a fost expediată acțiunea) ceea ce denotă că termenul de prescripție nu s-a împlinit și că dreptul la acțiune al asigurătorului nu s-a prescris.

În ce privește recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii și care critică, în esență, statuarea instanței de apel asupra termenului de la care începe să curgă termenul de prescripție, critici subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 32 din Convenția CMR este nefondat pentru aceleași argumentele expuse anterior. Prin urmare, față de cele ce preced, criticile recurentei reclamante apar ca fondate, însă nu sunt de natură a schimba soluția instanței de apel astfel cum aceasta rezultă din dispozitivul deciziei atacate – de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond (instanță, care la rândul a soluționat cauza pe cale de excepție), motiv pentru care va fi menținută, cu precizarea că – în rejudecare, pentru argumentele arătate – instanța va analiza fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC B.C.R. A.V.I.G. SA BUCUREȘTI și de pârâta SC D.T. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 299 din 29 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.