ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La

data de 8 martie 2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, sub nr. 12016/3/2010, cererea de chemare în judecată formulată

de către reclamanta SC B.C.R.A.V.I.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC

V.D.V.I.T. & S. România SRL, prin care se solicită obligarea pârâtei la

plata sumei de 105.873,53 de lei cu titlu de despăgubiri, dobânda legală de la

data de 5 martie 2007 și până la data introducerii cererii de chemare în

judecată (3 martie 2010), în valoare de 28.146,04 lei, dobânda legală în

continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la

achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 791

din 24 ianuarie 2011, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune

și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă. A fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă în contradictoriu cu SC

G.A. SA ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Între reclamantă și pârâtă s-a

încheiat un contract de asigurare cu asiguratul beneficiar E.C. România S.A.,

prin care s-a asigurat transportul unui elicopter dezasamblat de la locul de

expediere din Franța la locul de destinație din România - Brașov.

Transportul acestui elicopter s-a

făcut de către pârâta SC V.D.V.I.T. & S. România SRL cu autovehiculul cu

nr., condus de către prepusul pârâtei, numitul V.N.

La destinația

transportului, respectiv Brașov, s-a constatat că elicopterul prezenta avarii

în partea din spate iar cutia de transmisie și butucul lipseau.

Conform declarației

conducătorului auto, aceste avarii s-au produs în timpul transportului,

necunoscându-se locul și data exactă a producerii lor.

Ca urmare a acestor avarii, reclamanta

a deschis dosar de daune iar asiguratul a fost despăgubit cu suma de 31.289,67 Euro

exprimați în lei la data de 5 martie 2007 prin ordin de plată, în locul căruia

s-a subrogat asigurătorul reclamant împotriva persoanelor răspunzătoare de

producerea prejudiciului și anume pârâta transportatoare.

Transportul elicopterului s-a

efectuat în baza unui contract de transport internațional în formă

simplificată, al cărui regim juridic este reglementat de Convenția CMR

ratificată de România prin Decretul nr. 457/1972.

Potrivit art. 32 alin. (1) din

C.M.R. ,,acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se

prescriu în termen de 1 an. Totuși în caz de dol sau culpă considerată de legea

țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat cu dolul, termenul de

prescripție este de 3 ani. Termenul de prescripție curge, în caz de pierdere

parțială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost

eliberată”.

Instanța a considerat că, în

speță, dreptul de subrogare al reclamantului se întemeiază pe contractul de

asigurare încheiat cu beneficiarul asigurat coroborat cu plata despăgubirii

făcute acestuia din urmă și că dreptul reclamantului de a solicita suma de bani

de la persoana vinovată de producerea prejudiciului, de la transportator, este

întemeiat nu pe contractul de asigurare ci pe contractul de transport, în care

locul beneficiarului destinatar al transportului a fost luat de asigurător doar

în ceea ce privește obținerea despăgubirii, apreciind că nu se poate reține că

dreptul asigurătorului are o altă natură juridică decât cel al asiguratului, el

preluând același drept - despăgubiri și cu același temei juridic - fapta

ilicită în neîndeplinirea obligației contractuale a supravegherii transportului

și culpa prezumată a transportatorului.

De asemenea, s-a reținut că

subrogarea se produce în temeiul contractului de asigurare în baza căruia

asigurătorul plătește despăgubirea și apoi preia dreptul la acțiune, iar faptul

că această acțiune a fost calificată într-o decizie în interesul legii a

Înaltei Curți de Casație și Justiție ca fiind comercială și nu de natură civilă

pe considerentul că acțiunea își are temeiul în contractul de asigurare, nu

conduce, nu schimbă și nu intră în contradicție cu cele reținute anterior,

concluzionând că acestui contract de transport internațional nu îi sunt

aplicabile Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă - art. 7 și

art. 8 - sau Legea nr. 136/1995 privind reasigurările, ci prevederile speciale

ale CMR.

Apelul declarat de reclamant împotriva

acestei sentințe a fost admis ca fondat prin decizia nr. 299 din 29 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a anulat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respingând

excepțiile netimbrării și inadmisibilității apelului provocat ca neîntemeiate.

Totodată, apelul provocat declarat de apelanta pârâtă SC V.D.V.I.T. & S.

România SRL ca lipsit de interes.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

Sfera de aplicare a

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitată

și se referă exclusiv la raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare,

respectiv raporturile contractuale dintre asigurător și asigurat.

Conform art. 22 din

Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este

subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării

contra celor răspunzători de producerea pagubei.

În speță, reclamanta

a plătit indemnizația la 5 martie 2007 asiguratului său, destinatar al mărfii,

potrivit O.P. nr. 1838, de la această dată subrogându-se în drepturile

păgubitului și născându-i-se dreptul la regres.

Reclamanta s-a

subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de

transport internațional de mărfuri încheiat cu pârâta, temeiul răspunderii

acesteia fiind contractul respectiv.

Prin subrogarea

intervenită în puterea legii și a contractului de asigurare, temeiul

răspunderii pârâtei nu se modifică, aceasta putând invoca împotriva asigurătorului

toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le putea opune și

cocontractantului său.

Prin decizia XXIII

din 19 martie 2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit natura comercială a acțiunii în regres, fără

însă a statua asupra izvorului răspunderii persoanei culpabile de producerea

prejudiciului.

În consecință,

dispozițiile art. 32 din CMR sunt aplicabile și acțiunii în regres, singura

limitare fiind aceea a momentului de la care începe să curgă termenul de

prescripție.

Dreptul de regres al

asigurătorului este un drept de creanță propriu, transferat în patrimoniul său,

iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 5 martie 2007, data

efectuării plății către asigurat.

În ceea ce privește

însă durata termenului, de 1 an sau 3 ani conform art. 32 alin. (1) din CMR,

deși prima instanță a reținut aplicabilitatea termenului de 3 ani întrucât se

invocă culpa transportatorului, Curtea a apreciat că invocarea culpei nu este

suficientă pentru a hotărî incidența termenului, aceasta trebuind a fi și

stabilită, mai ales că textul vorbește de dol sau culpă asimilată dolului.

Cum culpa este și o

condiție a angajării răspunderii pârâtei, în baza art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., excepția prescripției a fost unită cu fondul, considerându-se că pentru

judecarea ei se impune administrarea de dovezi în legătură cu dezlegarea în

fond a pricinii.

Atât

reclamanta, cât și

pârâta au formulat recurs împotriva deciziei, considerând-o nelegală.

În ce privește recursul

reclamantei SC B.C.R. A.V.I.G. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., acesta conține următoarele critici:

Recurenta arată că din formularea

art. 22 din Legea nr. 136/1995 se desprinde concluzia că subrogarea

asigurătorului în drepturile asiguratului este legată de două momente

importante și anume: data plății indemnizației și întinderea subrogării din

punct de vedere al valorii indemnizației plătite. Plata despăgubirii conferă

caracter cert creanței ce face obiectul dreptului de regres și, prin urmare,

momentul plății indemnizației de asigurare marchează nașterea

dreptului

de regres.

Un alt

argument pe care recurenta îl aduce în

sprijinul celor anterior susținute este acela

că indemnizația de asigurare plătită de către asigurător în baza contractului

de asigurare nu reprezintă prejudiciul provocat asiguratului de către terțul

vinovat, ci doar o parte din prejudiciu, determinată în limitele contractuale,

neexistând identitate de regim juridic între cele două noțiuni.

În atare situație se susține că

dreptul de regres al asigurătorului nu se confundă cu dreptul la acțiune al

păgubitului, cele două drepturi putând a coexista în cazul în care indemnizația

de asigurare nu acoperă întregul prejudiciu produs prin fapta ilicită.

De asemenea, recurenta consideră

că potrivit art. 32 din Convenția CMR rezultă fără dubiu că numai acțiunile,

derivând din transporturile supuse convenției se prescriu după regula

instituită prin acest articol ori, acțiunea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile

Legii nr. 136/1995 și ale contractului de asigurare.

Cu privire la acest

aspect se apreciază că instanța de apel a statuat în mod greșit că durata

termenului de prescripție al acțiunii în regres este cel dat de Convenția CMR,

iar a accepta că reclamantei i s-ar aplica acest termen ar însemna ca

asigurătorul să aibă posibilitatea legală de a exercita toate acțiunile care

preced/însoțesc/urmează dreptul la acțiunea căreia i se aplică acest termen,

inclusiv procedura reclamației administrative, notificării expeditorului, etc.

În concluzie, recurenta solicită

să se constate următoarele aspecte în sprijinul admiterii recursului:

- temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată este dat de art. 22 din Legea nr. 136/1995;

- data de la care

începe să curgă termenul prescripției pentru asigurător este aceea a efectuării

plății indemnizației, reprezentând momentul în care s-a produs prejudiciul în

patrimoniul său;

- prin decizia nr. XXIII

din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se stabilește cu

caracter obligatoriu că acțiunea în regres are caracter comercial, iar a

considera – așa cum a făcut instanța – că prin subrogare, asigurătorul a

preluat un drept de creanță de natură civilă și care izvorăște dintr-un fapt

ilicit de natură delictuală este în vădită contradicție cu decizia menționată;

- asigurătorul

dobândește un drept de creanță propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentat

al asiguratului plătit, având la îndemână o acțiune comercială proprie, cu un

termen de prescripție diferit de cel al asiguratului.

Prin recursul

declarat împotriva acestei decizii, pârâta SC V.D.V.I.T. & S. România SRL,

nelegalitatea deciziei este susținută din perspectiva dispozițiilor art.3 04

pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

- Deși instanța de apel a

apreciat în mod corect că dreptului de regres al asigurătorului îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 32 din Convenția referitoare la contractul de

transport internațional de mărfuri pe șosele CMR, care statuează că: „acțiunile

derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de

un an. Totuși, în caz de dol sau culpă considerată de legea țării căreia îi aparține

organul de jurisdicție sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripție

este de 3 ani. Termenul de prescripție curge: a) în caz de pierdere parțială,

de avarie sau de întârziere din ziua în care marfa a fost eliberată”, aceasta a

aplicat în mod greșit dispozițiile legale atunci când a apreciat că pentru

asigurător termenul de prescripție începe să curgă de la data efectuării

plății.

Raționamentul recurentei este dat

de principiul înscris în art. 22 din Legea nr. 136/1995, acela că asigurătorul

se subrogă în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului

asigurătorului contra celor vinovați de producerea pagubei și de prevederile

art. 1106 –1109 C. civ., ceea ce înseamnă că – în speță – asigurătorul a

dobândit drepturile asiguratului și, cum prin raportare la dispozițiile art. 32

din CMR dreptul asiguratului urma să se prescrie fie în termen de 1 an, fie în

termen de 3 ani de la momentul eliberării mărfii, rezultă că dreptul

asigurătorului urmează a se prescrie în același termen.

Sub acest aspect se consideră că

prin raționamentul instanței de apel se adaugă la lege ceea ce nu este permis,

fiind neîndoielnic că asigurătorul nu ar putea să solicite sumele achitate de

către sine de la persoana responsabilă de producerea prejudiciului decât după

plata efectivă, însă înăuntrul termenului de prescripție al dreptului pe care

asiguratul l-a dobândit.

Prin urmare, pornind de la

dispozițiile speciale ale Convenției CMR, aplicabile în speță, și având în

vedere atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât și pe cele ale Codului civil

privind subrogația, recurenta consideră evident faptul că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit legea atunci când a apreciat că pentru asigurător

termenul special de prescripție de 1 an, respectiv 3 ani prevăzut de Convenția

CMR ar începe să curgă de la data plății, deși ca efect al subrogației

asigurătorul a preluat dreptul beneficiarului asigurării, drept care se prevede

în mod expres că se prescrie în termen de 1an/3 ani de la data la care marfa a

fost predată.

Examinând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește recursul declarat

de reclamanta

SC B.C.R. A.V.I.G. SA București se

constată că argumentele aduse în susținerea acestora sunt fundamentate, însă nu

sunt de natură a atrage modificarea soluției pronunțate de instanța de apel,

aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Problema de esență ce

a generat dispute în fazele procesuale premergătoare a constat în determinarea

termenului de prescripție aplicabil în cazul acțiunii în regres, exercitată de

asigurător împotriva terțului responsabil de producerea prejudiciului și a

datei de la care începe să curgă acest termen.

Instanța de apel,

având a tranșa asupra acestei chestiuni a considerat că termenul de prescripție

a dreptului la acțiune al reclamantei este reglementat de art. 32 din Convenția

CMR (de 1 an sau de 3 ani), precizând că singura limitare este aceea a momentului

de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv de la momentul

plății indemnizației de către asigurător, argumentul contând în aceea că

dreptul de regres al asigurătorului este un drept de creanță propriu ce se

naște la momentul plății indemnizației.

Conform art. 32

alin. (1) din CMR – acțiunile derivând din transporturile supuse convenției se

prescriu în termen de 1 an, iar în caz de dol sau culpă, considerată de legea

țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat cu dolul, termenul de

prescripție este de 3 ani. Aceleași dispoziții prevăd că termenul de

prescripție curge, în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere,

din ziua în care marfa a fost eliberată.

Aceste norme nu au

incidență în raporturile dintre asigurător și terț, raționamentul instanței de

apel fiind eronat sub aspectul termenului de prescripție aplicabil dreptului la

acțiune al asigurătorului.

Astfel, dreptul

asigurătorului la acțiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de la

cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege – art. 22 din

Legea nr. 136/1995 – și din contractul de asigurare, iar subrogarea

asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizației plătite,

poate fi valorificată în condițiile dreptului comun.

Așa fiind, prin subrogarea

asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune

proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o

promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului și care derivă

din contractul de transport internațional CMR.

În consecință,

prejudiciul provocat de terțul responsabil poate fi solicitat în condițiile

dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale

reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător și terțul ce

a provocat dauna nu a existat o relație contractuală.

În atare situație, în

care subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru

recuperarea despăgubirii nu are la bază un raport contractual, ci unul

delictual devin incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce

reglementează termenul general de prescripție de ani, termen ce începe să curgă

da la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea, respectiv data plății – adică data la care prejudiciul a fost

cunoscut în mod cert și implicit persoana responsabilă.

În cauză, plata

indemnizației s-a făcut la data de 05 martie 2007, iar acțiunea a fost

promovată la 03 martie 2010 (data aplicată pe plicul prin care a fost expediată

acțiunea) ceea ce denotă că termenul de prescripție nu s-a împlinit și că

dreptul la acțiune al asigurătorului nu s-a prescris.

În ce privește

recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii și care critică, în

esență, statuarea instanței de apel asupra termenului de la care începe să

curgă termenul de prescripție, critici subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., raportat la art. 32 din Convenția CMR este nefondat pentru aceleași

argumentele expuse anterior.

Prin urmare, față de

cele ce preced, criticile recurentei reclamante apar ca fondate, însă nu sunt

de natură a schimba soluția instanței de apel astfel cum aceasta rezultă din

dispozitivul deciziei atacate – de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei

spre rejudecare instanței de fond (instanță, care la rândul a soluționat cauza

pe cale de excepție), motiv pentru care va fi menținută, cu precizarea că – în

rejudecare, pentru argumentele arătate – instanța va analiza fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanta SC B.C.R. A.V.I.G. SA BUCUREȘTI și de

pârâta SC D.T. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 299 din 29 iunie

2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2012.