ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată inițial Judecătoriei Constanța și înregistrată sub nr. 5862/118/2011, reclamantul P.A. a chemat în judecată pârâții D.N., D.D. si SC F.Q. SRL, pentru ca, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării prin hotărâre irevocabilă a nulității contractelor de vânzare cumpărare principale și subsecvente încheiate între părți cu privire la imobilul teren situat in Eforie Nord, lotul 114, având suprafața de 54§ mp, solicitând ca terenul să reintre în patrimoniul reclamantului ca efect al retroactivității, iar pârâții să fie obligați a-i preda reclamantului actele de proprietate predate la încheierea contractelor anulate.

Totodată, s-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâților la desființarea fundației ridicată cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantului, consecință legală a nulității contractelor de vânzare-cumpărare. In motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010 a Tribunalului Constanta, în dosarul cu nr. 8766/118/2010, instanța a anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți. Deși contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate, reclamantul a constatat, la vizionarea terenului, că se construiește o fundație, aspect ce îl determină să formuleze prezenta acțiune pe calea ordonanței președințiale.

Pe fondul cererii, s-a arătat că potrivit principiului repunerii în situația anterioară, tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel că se impune obligarea pârâților la restituirea terenului către reclamant precum și, față de reaua credință a tuturor pârâților și desființarea fundației ridicate de terț, pe cheltuiala sa. În drept, a invocat dispozițiile art. 581 C. proc. civ., art. 948-968, art. 494 C. civ. La data de 22 martie 2011, reclamantul a precizat că solicită judecarea cauzei pe calea dreptului comun, iar la data de 21 iunie 2011 reclamantul și-a completat acțiunea prin capătul alternativ și subsidiar capătului 2 din cerere, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate pe fundația edificată de părți prin efectul accesiunii imobiliare.

Pârâta SC F.Q. SRL, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Constanta în soluționarea cauzei în raport de caracterul comercial al cauzei și caracterul neevaluabil al capătului 2 din cerere. Prin întâmpinare, pârâții D.N. și D.D. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, solicitând suspendarea prezentei cauze, în baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 6483/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanta având ca obiect revizuirea deciziei nr. 1133 din 09 decembrie 2010. împreună cu întâmpinarea, pârâții au depus și cerere reconvențională solicitând obligarea reclamanților la plata sumei de 15.100 lei reprezentând prețul plătit, precum și la plata prețului constând în creșterea valorii de circulație a terenului prin trecerea din domeniul public în domeniul privat.

Prin sentința nr. l3224 din 12 iulie 2011, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. În considerentele hotărârii, s-a arătat că al doilea capăt de cerere, vizând desființarea fundației edificată de societatea pârâtă, respectiv a construcției proprietatea acesteia, reprezintă o cerere neevaluabilă în bani, independentă de cererea de repunere în situația anterioară. Reținând faptul că cererea de obligare la desființarea fundației nu are un caracter accesoriu, ci un caracter principal, asemenea capătului 1 de cerere, competenta aparține tribunalului – secția comercială, fiind atrasă de caracterul neevaluabil în bani al capătului de cerere nr.2, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. privind competenta tribunalului de a soluționa aceasta cerere. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța. Prin sentința civilă nr. 6491 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Constanța în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, tribunalul a reținut următoarele: In ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 71/2011, s-a reținut că, potrivit art. 223 din această lege „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite". Prin urmare, având în vedere că prezenta acțiune a fost formulată la data de 08 martie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a constatat că acestei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data înregistrării cauzei pe rolul judecătoriei, iar nu pe rolul tribunalului.

În ce privește caracterul accesoriu sau independent al capetelor de cerere formulate, s-a reținut, în primul rând, că primul capăt de cerere constă în reintrarea terenului, ce a făcut obiectul contractelor de vânzare anulate prin decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010, în patrimoniul reclamantului, capăt de cerere evaluabil și a cărui valoare a fost precizată de reclamanți la 15.100 lei conform prețului înscris în contractele de vânzare-cumpărare respective. Caracterul evaluabil al aceste cereri nu a fost contestat, iar în fața judecătoriei nu a fost contestată nici valoarea primului capăt de cerere astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. In raport de evaluarea sub cuantumul de 100.000 lei, acest prim capăt de cerere intră în competența materială de soluționare a judecătoriilor.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut ca acesta nu are caracter independent în prezenta acțiune, întrucât numai în situația în care se va dispune repunerea părților în situația anterioară se poate analiza dacă pot fi obligați pârâții la desființarea construcției sau nu. Astfel, cererea accesorie este aceea a cărei rezolvare depinde de soluția dată acțiunii principale. Nu se poate reține faptul că s-ar putea dispune desființarea construcției ridicate pe terenul a cărui restituire se solicită în lipsa dispunerii restituirii acestuia. Este adevărat că această solicitare poate fi formulată și pe cale principală dar numai în condițiile în care anterior s-a dispus restituirea terenului în proprietatea reclamantului.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că al doilea capăt de cerere este accesoriu primului capăt de cerere principal, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ. care consacră prorogarea legală de competență, în sensul că și acest capăt de cerere se va soluționa de către instanța competentă să soluționeze primul capăt de cerere, respectiv Judecătoria Constanța, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și în ce privește capătul subsidiar privind accesiunea imobiliară sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ. În consecință, tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța.

Ca urmare a declinării reciproce a competenței de soluționare a cauzei, a constatat incident conflictul de competență prevăzut de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. care atrage suspendarea oricărui act de procedură și înaintarea dosarului instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța în vederea soluționării acestuia conform art. 21 și art. 22 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanta. Prin încheierea nr. 4 din 08 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei - obligația de a face - formulată de reclamantul P.A., în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamantul P.A. a solicitat instanței de judecată să dispună, în contradictoriu cu pârâții D.N., D.D. și SC F.Q. SRL, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 3603 din 04 decembrie 2001 și 1224 din 04 martie 2005 la BNP V., precum și a contractelor de vânzare cumpărare nr. 2378 din 18 martie 2005 și 2379 din 18 martie 2005 autentificate la același birou notarial, iar ca o consecință a constatării nulității absolute a acestor contracte de vânzare cumpărare a mai solicitat reclamantul să fie obligați pârâții la desființarea fundației ridicate cu rea credință pe terenul ce-i aparține.

Principiul repunerii în situația anterioară urmărește ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat să fie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Astfel, prin solicitarea repunerii în situația anterioară încheierii contractelor a căror nulitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reclamantul reintră în posesia tuturor atributelor care definesc dreptul său de proprietate, putând solicita, ulterior, încetarea oricărui act abuziv care încalcă aceste prerogative. Este real că poate fi formulat pe cale principală un capăt de cerere având ca obiect o obligație de a face, respectiv desființarea unei fundații aflate pe terenul unui terț, însă numai după ce a avut loc o repunere în situația anterioară, respectiv după reintrarea proprietarului de drept în posesia terenului pe care 1-a pierdut în urma încheierii contractelor a căror nulitate s-a dispus.

Din această perspectivă, Curtea a constatat ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Constanța asupra raportului de accesorialitate a celor două capete de cerere formulate de reclamantul P.A., astfel încât a stabilit competența de soluționare a cauzei în funcție de capătul principal, cel al repunerii părților în situația anterioară, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competența materială a Judecătoriei Constanța. Împotriva acestei încheieri, D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA au declarat recurs, fără a indica temeiul de drept, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul stabilirii competenței în favoarea Tribunalului Constanța.

In motivarea recursului, se susține că încheierea recurată este nelegală, întrucât nu are în vedere toate cererile cu care instanța a fost investită și nici disputa existentă între părți privind valoarea obiectului litigiului, care depășea suma de 100.000 lei, la data învestirii Tribunalului Constanta, dată care se situează anterior datei de 1 octombrie 2011. Recurenții susțin că, raționamentul reținut de curtea de apel ca argument al stabilirii competenței în favoarea judecătoriei, este eronat, întrucât nu ține seama de posibilitatea pe care o are reclamantul de a cere desființarea construcției în mod independent, de cererea de restituire a terenului, în condițiile în care posesia se exercită de către societatea pârâtă tocmai prin existența construcției pe acest teren.

Se mai arată că, în realitate, cererea principală este o cerere de ridicare a construcțiilor, numai astfel fiind posibilă restituirea terenului liber, în starea în care a fost atunci când autorul reclamantului a vândut acest teren către pârâții D. Stabilind caracterul de cerere principală a cererii de ridicare a construcțiilor, recurenții apreciază că instanța competenta să soluționeze o acțiune, care cuprinde și o cerere neevaluabilă în bani, este Tribunalul Constanța, sens în care se solicită modificarea soluției adoptată prin încheierea de regulator de competență, în sensul stabilirii competenței în favoarea tribunalului. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. va încadra criticile recurenților în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să analizeze prezentul recurs prin prisma acestuia. Susținerea recurenților vizând nelegalitatea încheierii atacate sub aspectul faptului că instanța nu a avut în vedere toate cererile cu care a fost învestită, precum și disputa dintre părți cu privire la valoarea terenului, nu poate fi reținută. Astfel, se constată că prin încheierea recurată instanța anterioară a avut în vedere raportul de accesorialitate al celor două capete de cerere formulate de reclamant, stabilind în mod corect competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., față de împrejurarea că primul capăt de cerere al acțiunii îl constituie repunerea părților în situația anterioară, a cărui valoare se încadrează în limitele textului de lege evocat. Referitor la divergențele dintre părți cu privire la valoarea terenului, ce face obiectul prezentului litigiu, se reține că acestea reprezintă chestiuni ce vizează fondul litigiului, instanța raportându-se în mod corect la suma precizată de reclamant, respectiv de 15.100 lei, conform prețului înscris în contractele de vânzare-cumpărare. Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de D.D., D.N. și SC F.Q.

SRL împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.