ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată
inițial Judecătoriei Constanța și înregistrată sub nr. 5862/118/2011,
reclamantul P.A. a chemat în judecată pârâții D.N., D.D. si SC F.Q. SRL, pentru
ca, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună repunerea părților în
situația anterioară, ca urmare a constatării prin hotărâre irevocabilă a
nulității contractelor de vânzare cumpărare principale și subsecvente încheiate
între părți cu privire la imobilul teren situat in Eforie Nord, lotul 114,
având suprafața de 54§ mp, solicitând ca terenul să reintre în patrimoniul
reclamantului ca efect al retroactivității, iar pârâții să fie obligați a-i
preda reclamantului actele de proprietate predate la încheierea contractelor
anulate. Totodată, s-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâților la desființarea
fundației ridicată cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantului,
consecință legală a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
In motivarea
cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010 a
Tribunalului Constanta, în dosarul cu nr. 8766/118/2010, instanța a anulat
contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți. Deși contractele de
vânzare-cumpărare au fost anulate, reclamantul a constatat, la vizionarea
terenului, că se construiește o fundație, aspect ce îl determină să formuleze
prezenta acțiune pe calea ordonanței președințiale. Pe fondul cererii, s-a
arătat că potrivit principiului repunerii în situația anterioară, tot ce s-a
executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel că se impune
obligarea pârâților la restituirea terenului către reclamant precum și, față de
reaua credință a tuturor pârâților și desființarea fundației ridicate de terț,
pe cheltuiala sa.
În drept, a
invocat dispozițiile art. 581 C. proc. civ., art. 948-968, art. 494 C. civ.
La data de 22
martie 2011, reclamantul a precizat că solicită judecarea cauzei pe calea
dreptului comun, iar la data de 21 iunie 2011 reclamantul și-a completat
acțiunea prin capătul alternativ și subsidiar capătului 2 din cerere,
solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate pe fundația
edificată de părți prin efectul accesiunii imobiliare.
Pârâta SC F.Q.
SRL, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetentei materiale a
Judecătoriei Constanta în soluționarea cauzei în raport de caracterul comercial
al cauzei și caracterul neevaluabil al capătului 2 din cerere.
Prin
întâmpinare, pârâții D.N. și D.D. au invocat excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantului, solicitând suspendarea prezentei cauze, în
baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la
soluționarea dosarului nr. 6483/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanta
având ca obiect revizuirea deciziei nr. 1133 din 09 decembrie 2010. împreună cu
întâmpinarea, pârâții au depus și cerere reconvențională solicitând obligarea
reclamanților la plata sumei de 15.100 lei reprezentând prețul plătit, precum
și la plata prețului constând în creșterea valorii de circulație a terenului
prin trecerea din domeniul public în domeniul privat.
Prin sentința
nr. l3224 din 12 iulie 2011, Judecătoria Constanța a admis excepția
necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Tribunalului Constanța.
În
considerentele hotărârii, s-a arătat că al doilea capăt de cerere, vizând desființarea
fundației edificată de societatea pârâtă, respectiv a construcției proprietatea
acesteia, reprezintă o cerere neevaluabilă în bani, independentă de cererea de
repunere în situația anterioară. Reținând faptul că cererea de obligare la
desființarea fundației nu are un caracter accesoriu, ci un caracter principal,
asemenea capătului 1 de cerere, competenta aparține tribunalului – secția
comercială, fiind atrasă de caracterul neevaluabil în bani al capătului de
cerere nr.2, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C.
proc. civ. privind competenta tribunalului de a soluționa aceasta cerere.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța.
Prin sentința
civilă nr. 6491 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția
necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat cauza spre competentă
soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța și, constatând ivit conflictul
negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel
Constanța în vederea soluționării acestuia.
Pentru a
pronunța o astfel de soluție, tribunalul a reținut următoarele:
In ce privește
aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 71/2011, s-a reținut că, potrivit art.
223 din această lege „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele
și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data
intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal
învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în
vigoare la data când acestea au fost pornite".
Prin urmare,
având în vedere că prezenta acțiune a fost formulată la data de 08 martie 2011,
anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a constatat că acestei cauze
îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data înregistrării cauzei pe
rolul judecătoriei, iar nu pe rolul tribunalului.
În ce privește
caracterul accesoriu sau independent al capetelor de cerere formulate, s-a
reținut, în primul rând, că primul capăt de cerere constă în reintrarea
terenului, ce a făcut obiectul contractelor de vânzare anulate prin decizia nr.
1133 din 09 decembrie 2010, în patrimoniul reclamantului, capăt de cerere
evaluabil și a cărui valoare a fost precizată de reclamanți la 15.100 lei
conform prețului înscris în contractele de vânzare-cumpărare respective.
Caracterul evaluabil al aceste cereri nu a fost contestat, iar în fața
judecătoriei nu a fost contestată nici valoarea primului capăt de cerere astfel
încât sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
In raport de
evaluarea sub cuantumul de 100.000 lei, acest prim capăt de cerere intră în
competența materială de soluționare a judecătoriilor.
Referitor la
cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut ca acesta nu are caracter
independent în prezenta acțiune, întrucât numai în situația în care se va
dispune repunerea părților în situația anterioară se poate analiza dacă pot fi
obligați pârâții la desființarea construcției sau nu. Astfel, cererea accesorie
este aceea a cărei rezolvare depinde de soluția dată acțiunii principale.
Nu se poate
reține faptul că s-ar putea dispune desființarea construcției ridicate pe
terenul a cărui restituire se solicită în lipsa dispunerii restituirii
acestuia. Este adevărat că această solicitare poate fi formulată și pe cale
principală dar numai în condițiile în care anterior s-a dispus restituirea
terenului în proprietatea reclamantului.
Față de aceste
considerente, tribunalul a apreciat că al doilea capăt de cerere este accesoriu
primului capăt de cerere principal, astfel încât în cauză sunt aplicabile
dispozițiile art. 17 C. proc. civ. care consacră prorogarea legală de
competență, în sensul că și acest capăt de cerere se va soluționa de către instanța
competentă să soluționeze primul capăt de cerere, respectiv Judecătoria
Constanța, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și în ce privește
capătul subsidiar privind accesiunea imobiliară sunt aplicabile dispozițiile
art. 17 C. proc. civ.
În consecință,
tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și
a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța. Ca
urmare a declinării reciproce a competenței de soluționare a cauzei, a
constatat incident conflictul de competență prevăzut de art. 20 pct. 2 C. proc.
civ. care atrage suspendarea oricărui act de procedură și înaintarea dosarului
instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța în vederea
soluționării acestuia conform art. 21 și art. 22 C. proc. civ.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanta.
Prin
încheierea nr. 4 din 08 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a
II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit
competența de soluționare a cauzei - obligația de a face - formulată de
reclamantul P.A., în favoarea Judecătoriei Constanța.
Pentru a
pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul
P.A. a solicitat instanței de judecată să dispună, în contradictoriu cu pârâții
D.N., D.D. și SC F.Q. SRL, repunerea părților în situația anterioară încheierii
contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 3603 din 04 decembrie
2001 și 1224 din 04 martie 2005 la BNP V., precum și a contractelor de vânzare
cumpărare nr. 2378 din 18 martie 2005 și 2379 din 18 martie 2005 autentificate
la același birou notarial, iar ca o consecință a constatării nulității absolute
a acestor contracte de vânzare cumpărare a mai solicitat reclamantul să fie
obligați pârâții la desființarea fundației ridicate cu rea credință pe terenul
ce-i aparține.
Principiul
repunerii în situația anterioară urmărește ca tot ceea ce s-a executat în baza
unui act anulat să fie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să
ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Astfel, prin
solicitarea repunerii în situația anterioară încheierii contractelor a căror
nulitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, reclamantul reintră în posesia tuturor atributelor care definesc
dreptul său de proprietate, putând solicita, ulterior, încetarea oricărui act
abuziv care încalcă aceste prerogative.
Este real că
poate fi formulat pe cale principală un capăt de cerere având ca obiect o
obligație de a face, respectiv desființarea unei fundații aflate pe terenul
unui terț, însă numai după ce a avut loc o repunere în situația anterioară,
respectiv după reintrarea proprietarului de drept în posesia terenului pe care
1-a pierdut în urma încheierii contractelor a căror nulitate s-a dispus.
Din această
perspectivă, Curtea a constatat ca fiind corectă interpretarea dată de
Tribunalul Constanța asupra raportului de accesorialitate a celor două capete
de cerere formulate de reclamantul P.A., astfel încât a stabilit competența de
soluționare a cauzei în funcție de capătul principal, cel al repunerii părților
în situația anterioară, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competența
materială a Judecătoriei Constanța.
Împotriva
acestei încheieri, D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA au declarat recurs, fără
a indica temeiul de drept, prin care au solicitat admiterea recursului,
modificarea încheierii atacate, în sensul stabilirii competenței în favoarea
Tribunalului Constanța.
In motivarea
recursului, se susține că încheierea recurată este nelegală, întrucât nu are în
vedere toate cererile cu care instanța a fost investită și nici disputa
existentă între părți privind valoarea obiectului
litigiului,
care depășea suma de 100.000 lei, la data învestirii
Tribunalului Constanta, dată care se situează anterior datei de 1 octombrie
2011.
Recurenții
susțin că, raționamentul reținut de curtea de apel ca argument al stabilirii
competenței în favoarea judecătoriei, este eronat, întrucât nu ține seama de
posibilitatea pe care o are reclamantul de a cere desființarea construcției în
mod independent, de cererea de restituire a terenului, în condițiile în care
posesia se exercită de către societatea pârâtă tocmai prin existența
construcției pe acest teren.
Se mai arată
că, în realitate, cererea principală este o cerere de ridicare a
construcțiilor, numai astfel fiind posibilă restituirea terenului liber, în
starea în care a fost atunci când autorul reclamantului a vândut acest teren
către pârâții D.
Stabilind
caracterul de cerere principală a cererii de ridicare a construcțiilor,
recurenții apreciază că instanța competenta să soluționeze o acțiune, care
cuprinde și o cerere neevaluabilă în bani, este Tribunalul Constanța, sens în
care se solicită modificarea soluției adoptată prin încheierea de regulator de
competență, în sensul stabilirii competenței în favoarea tribunalului.
Analizând
recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge,
pentru următoarele considerente:
Înalta Curte,
în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va încadra criticile
recurenților în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., urmând să analizeze prezentul recurs prin prisma acestuia.
Susținerea recurenților
vizând nelegalitatea încheierii atacate sub aspectul faptului că instanța nu a
avut în vedere toate cererile cu care a fost învestită, precum și disputa
dintre părți cu privire la valoarea terenului, nu poate fi reținută.
Astfel, se
constată că prin încheierea recurată instanța anterioară a avut în vedere
raportul de accesorialitate al celor două capete de cerere formulate de
reclamant, stabilind în mod corect competența de soluționare a cauzei în
favoarea judecătoriei în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.,
față de împrejurarea că primul capăt de cerere al acțiunii îl constituie
repunerea părților în situația anterioară, a cărui valoare se încadrează în
limitele textului de lege evocat.
Referitor la
divergențele dintre părți cu privire la valoarea terenului, ce face obiectul
prezentului litigiu, se reține că acestea reprezintă chestiuni ce vizează
fondul litigiului, instanța raportându-se în mod corect la suma precizată de
reclamant, respectiv de 15.100 lei, conform prețului înscris în contractele de
vânzare-cumpărare.
Față de
considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de D.D., D.N. și
SC F.Q. SRL împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de recurenții D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA
împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 9 mai 2012.