ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 09.05.2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2012

HOTĂRÂRE
09.05.2012
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

inițial Judecătoriei Constanța și înregistrată sub nr. 5862/118/2011,

reclamantul P.A. a chemat în judecată pârâții D.N., D.D. si SC F.Q. SRL, pentru

ca, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună repunerea părților în

situația anterioară, ca urmare a constatării prin hotărâre irevocabilă a

nulității contractelor de vânzare cumpărare principale și subsecvente încheiate

între părți cu privire la imobilul teren situat in Eforie Nord, lotul 114,

având suprafața de 54§ mp, solicitând ca terenul să reintre în patrimoniul

reclamantului ca efect al retroactivității, iar pârâții să fie obligați a-i

preda reclamantului actele de proprietate predate la încheierea contractelor

anulate. Totodată, s-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâților la desființarea

fundației ridicată cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantului,

consecință legală a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

In motivarea

cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010 a

Tribunalului Constanta, în dosarul cu nr. 8766/118/2010, instanța a anulat

contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți. Deși contractele de

vânzare-cumpărare au fost anulate, reclamantul a constatat, la vizionarea

terenului, că se construiește o fundație, aspect ce îl determină să formuleze

prezenta acțiune pe calea ordonanței președințiale. Pe fondul cererii, s-a

arătat că potrivit principiului repunerii în situația anterioară, tot ce s-a

executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel că se impune

obligarea pârâților la restituirea terenului către reclamant precum și, față de

reaua credință a tuturor pârâților și desființarea fundației ridicate de terț,

pe cheltuiala sa.

În drept, a

invocat dispozițiile art. 581 C. proc. civ., art. 948-968, art. 494 C. civ.

La data de 22

martie 2011, reclamantul a precizat că solicită judecarea cauzei pe calea

dreptului comun, iar la data de 21 iunie 2011 reclamantul și-a completat

acțiunea prin capătul alternativ și subsidiar capătului 2 din cerere,

solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate pe fundația

edificată de părți prin efectul accesiunii imobiliare.

Pârâta SC F.Q.

SRL, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetentei materiale a

Judecătoriei Constanta în soluționarea cauzei în raport de caracterul comercial

al cauzei și caracterul neevaluabil al capătului 2 din cerere.

Prin

întâmpinare, pârâții D.N. și D.D. au invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, solicitând suspendarea prezentei cauze, în

baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea dosarului nr. 6483/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanta

având ca obiect revizuirea deciziei nr. 1133 din 09 decembrie 2010. împreună cu

întâmpinarea, pârâții au depus și cerere reconvențională solicitând obligarea

reclamanților la plata sumei de 15.100 lei reprezentând prețul plătit, precum

și la plata prețului constând în creșterea valorii de circulație a terenului

prin trecerea din domeniul public în domeniul privat.

Prin sentința

nr. l3224 din 12 iulie 2011, Judecătoria Constanța a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Constanța.

În

considerentele hotărârii, s-a arătat că al doilea capăt de cerere, vizând desființarea

fundației edificată de societatea pârâtă, respectiv a construcției proprietatea

acesteia, reprezintă o cerere neevaluabilă în bani, independentă de cererea de

repunere în situația anterioară. Reținând faptul că cererea de obligare la

desființarea fundației nu are un caracter accesoriu, ci un caracter principal,

asemenea capătului 1 de cerere, competenta aparține tribunalului – secția

comercială, fiind atrasă de caracterul neevaluabil în bani al capătului de

cerere nr.2, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ. privind competenta tribunalului de a soluționa aceasta cerere.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța.

Prin sentința

civilă nr. 6491 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat cauza spre competentă

soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța și, constatând ivit conflictul

negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel

Constanța în vederea soluționării acestuia.

Pentru a

pronunța o astfel de soluție, tribunalul a reținut următoarele:

In ce privește

aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 71/2011, s-a reținut că, potrivit art.

223 din această lege „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele

și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal

învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în

vigoare la data când acestea au fost pornite".

Prin urmare,

având în vedere că prezenta acțiune a fost formulată la data de 08 martie 2011,

anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a constatat că acestei cauze

îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data înregistrării cauzei pe

rolul judecătoriei, iar nu pe rolul tribunalului.

În ce privește

caracterul accesoriu sau independent al capetelor de cerere formulate, s-a

reținut, în primul rând, că primul capăt de cerere constă în reintrarea

terenului, ce a făcut obiectul contractelor de vânzare anulate prin decizia nr.

1133 din 09 decembrie 2010, în patrimoniul reclamantului, capăt de cerere

evaluabil și a cărui valoare a fost precizată de reclamanți la 15.100 lei

conform prețului înscris în contractele de vânzare-cumpărare respective.

Caracterul evaluabil al aceste cereri nu a fost contestat, iar în fața

judecătoriei nu a fost contestată nici valoarea primului capăt de cerere astfel

încât sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

In raport de

evaluarea sub cuantumul de 100.000 lei, acest prim capăt de cerere intră în

competența materială de soluționare a judecătoriilor.

Referitor la

cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut ca acesta nu are caracter

independent în prezenta acțiune, întrucât numai în situația în care se va

dispune repunerea părților în situația anterioară se poate analiza dacă pot fi

obligați pârâții la desființarea construcției sau nu. Astfel, cererea accesorie

este aceea a cărei rezolvare depinde de soluția dată acțiunii principale.

Nu se poate

reține faptul că s-ar putea dispune desființarea construcției ridicate pe

terenul a cărui restituire se solicită în lipsa dispunerii restituirii

acestuia. Este adevărat că această solicitare poate fi formulată și pe cale

principală dar numai în condițiile în care anterior s-a dispus restituirea

terenului în proprietatea reclamantului.

Față de aceste

considerente, tribunalul a apreciat că al doilea capăt de cerere este accesoriu

primului capăt de cerere principal, astfel încât în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 17 C. proc. civ. care consacră prorogarea legală de

competență, în sensul că și acest capăt de cerere se va soluționa de către instanța

competentă să soluționeze primul capăt de cerere, respectiv Judecătoria

Constanța, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și în ce privește

capătul subsidiar privind accesiunea imobiliară sunt aplicabile dispozițiile

art. 17 C. proc. civ.

În consecință,

tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și

a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța. Ca

urmare a declinării reciproce a competenței de soluționare a cauzei, a

constatat incident conflictul de competență prevăzut de art. 20 pct. 2 C. proc.

civ. care atrage suspendarea oricărui act de procedură și înaintarea dosarului

instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța în vederea

soluționării acestuia conform art. 21 și art. 22 C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanta.

Prin

încheierea nr. 4 din 08 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a

II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit

competența de soluționare a cauzei - obligația de a face - formulată de

reclamantul P.A., în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a

pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul

P.A. a solicitat instanței de judecată să dispună, în contradictoriu cu pârâții

D.N., D.D. și SC F.Q. SRL, repunerea părților în situația anterioară încheierii

contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 3603 din 04 decembrie

2001 și 1224 din 04 martie 2005 la BNP V., precum și a contractelor de vânzare

cumpărare nr. 2378 din 18 martie 2005 și 2379 din 18 martie 2005 autentificate

la același birou notarial, iar ca o consecință a constatării nulității absolute

a acestor contracte de vânzare cumpărare a mai solicitat reclamantul să fie

obligați pârâții la desființarea fundației ridicate cu rea credință pe terenul

ce-i aparține.

Principiul

repunerii în situația anterioară urmărește ca tot ceea ce s-a executat în baza

unui act anulat să fie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să

ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Astfel, prin

solicitarea repunerii în situația anterioară încheierii contractelor a căror

nulitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, reclamantul reintră în posesia tuturor atributelor care definesc

dreptul său de proprietate, putând solicita, ulterior, încetarea oricărui act

abuziv care încalcă aceste prerogative.

Este real că

poate fi formulat pe cale principală un capăt de cerere având ca obiect o

obligație de a face, respectiv desființarea unei fundații aflate pe terenul

unui terț, însă numai după ce a avut loc o repunere în situația anterioară,

respectiv după reintrarea proprietarului de drept în posesia terenului pe care

1-a pierdut în urma încheierii contractelor a căror nulitate s-a dispus.

Din această

perspectivă, Curtea a constatat ca fiind corectă interpretarea dată de

Tribunalul Constanța asupra raportului de accesorialitate a celor două capete

de cerere formulate de reclamantul P.A., astfel încât a stabilit competența de

soluționare a cauzei în funcție de capătul principal, cel al repunerii părților

în situația anterioară, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competența

materială a Judecătoriei Constanța.

Împotriva

acestei încheieri, D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA au declarat recurs, fără

a indica temeiul de drept, prin care au solicitat admiterea recursului,

modificarea încheierii atacate, în sensul stabilirii competenței în favoarea

Tribunalului Constanța.

In motivarea

recursului, se susține că încheierea recurată este nelegală, întrucât nu are în

vedere toate cererile cu care instanța a fost investită și nici disputa

existentă între părți privind valoarea obiectului

litigiului,

care depășea suma de 100.000 lei, la data învestirii

Tribunalului Constanta, dată care se situează anterior datei de 1 octombrie

2011.

Recurenții

susțin că, raționamentul reținut de curtea de apel ca argument al stabilirii

competenței în favoarea judecătoriei, este eronat, întrucât nu ține seama de

posibilitatea pe care o are reclamantul de a cere desființarea construcției în

mod independent, de cererea de restituire a terenului, în condițiile în care

posesia se exercită de către societatea pârâtă tocmai prin existența

construcției pe acest teren.

Se mai arată

că, în realitate, cererea principală este o cerere de ridicare a

construcțiilor, numai astfel fiind posibilă restituirea terenului liber, în

starea în care a fost atunci când autorul reclamantului a vândut acest teren

către pârâții D.

Stabilind

caracterul de cerere principală a cererii de ridicare a construcțiilor,

recurenții apreciază că instanța competenta să soluționeze o acțiune, care

cuprinde și o cerere neevaluabilă în bani, este Tribunalul Constanța, sens în

care se solicită modificarea soluției adoptată prin încheierea de regulator de

competență, în sensul stabilirii competenței în favoarea tribunalului.

Analizând

recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge,

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte,

în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va încadra criticile

recurenților în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., urmând să analizeze prezentul recurs prin prisma acestuia.

Susținerea recurenților

vizând nelegalitatea încheierii atacate sub aspectul faptului că instanța nu a

avut în vedere toate cererile cu care a fost învestită, precum și disputa

dintre părți cu privire la valoarea terenului, nu poate fi reținută.

Astfel, se

constată că prin încheierea recurată instanța anterioară a avut în vedere

raportul de accesorialitate al celor două capete de cerere formulate de

reclamant, stabilind în mod corect competența de soluționare a cauzei în

favoarea judecătoriei în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.,

față de împrejurarea că primul capăt de cerere al acțiunii îl constituie

repunerea părților în situația anterioară, a cărui valoare se încadrează în

limitele textului de lege evocat.

Referitor la

divergențele dintre părți cu privire la valoarea terenului, ce face obiectul

prezentului litigiu, se reține că acestea reprezintă chestiuni ce vizează

fondul litigiului, instanța raportându-se în mod corect la suma precizată de

reclamant, respectiv de 15.100 lei, conform prețului înscris în contractele de

vânzare-cumpărare.

Față de

considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de D.D., D.N. și

SC F.Q. SRL împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

ÎN

D

Respinge ca

nefondat recursul declarat de recurenții D.D., D.N. și SC F.Q. SRL CONSTANȚA

împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 mai 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-05-08
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2012
ite a condiției. Dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de către cumpărător, a fost afectat de condiția rezolutorie a edificării de către acesta a unei construcții, în termenul stipulat prin contract, astfel încât, nerealizarea, c
ÎCCJ 2012-06-22
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4743/2012
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.P. a chemat în judecată Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar
ÎCCJ 2011-01-25
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2011
ul construcție situat în Eforie Nord, este nefondat; - soluția s-a impus și în considerarea efectelor aplicării sancțiunii nulității urmărită de reclamant, pentru că, în condițiile în care s-ar desființa raportul juridic generat între părți
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, decizie (scj.ro #225789)
pct.1, 3 și 4, art.1344 și art.1347 din C.civ. 1864. În acest cadru procesual stabilit de reclamant, instanța de fond a analizat pretențiile în raport de titlurile de proprietate exhibate, reținând că partea reclamantă a dobândit de la recu
ÎCCJ 2012-04-03
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2447/2012
la fila 74 din Dosarul nr. 859/36/2010. A fost respinsă cererea de restituire în natură a suprafeței de 496,4 m.p. și obligat pârâtul primarul Orașului Eforie să emită dispoziție cu propunere despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 2
Sursă