ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7069/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2007, reclamantul G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova, anularea Dispoziției nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de pârâtă în soluționarea Notificării nr. 637/N/2001 și restituirea în natură a suprafețelor de teren ce au făcut obiectul notificării menționate. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în temeiul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 s-a adresat cu notificare unității pârâte deținătoare, solicitând acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, imobil compus din teren în suprafață de 337 mp și construcția aflată pe acesta.

A menționat reclamantul că, deși a atașat notificării toate înscrisurile doveditoare ale dreptului său de proprietate și preluării abuzive, unitatea deținătoare a soluționat cererea sa prin respingerea restituirii în natură, propunând acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 180 mp, iar pentru suprafața de 157 mp a susținut că nu s-a dovedit preluarea abuzivă, respingând acordarea oricărei forme de măsuri reparatorii pentru aceasta. A arătat reclamantul că dovada preluării abuzive a imobilului s-a făcut cu acte, imobilul încadrându-se în categoria celor vizate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar posibilitatea restituirii acestuia în natură ar putea fi apreciată în raport de concluziile unei expertize topografice care să identifice suprafețele de teren.

În dovedirea contestației, reclamantul a depus copia Dispoziției nr. 18466 din 28 septembrie 2007. Prima instanță, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007, Primăria municipiului Craiova a soluționat, în calitate de unitate deținătoare, Notificarea cu nr. 637/N/2001 formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova. La articolul 1 al acestei dispoziții, pârâta a dispus respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru suprafața de 157 mp de la adresa menționată, motivând că solicitantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia, în sensul prevederilor art. 1, art. 2 coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru diferența de teren de 180 mp și pentru construcția demolată de pe aceasta, pârâta a dispus la articolul 2 respingerea cererii de restituire în natură și a propus acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reținând că terenul este ocupat de utilități publice, astfel cum rezultă din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 31 martie 2005. Examinând legalitatea acestei dispoziții, contestată în cauza de față, instanța a reținut în primul rând că nemulțumirile reclamantului vizează două aspecte: pe de o parte, nerecunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o suprafață de 157 mp, iar pe de altă parte reclamantul se plânge de natura măsurilor reparatorii propuse a fi acordate pentru diferența de teren imposibil de restituit în natură.

Referitor la primul aspect, tribunalul a reținut că prin depunerea actului de vânzare nr. 2311 din 04 august 1945 și a actului de donație nr. 78 din 12 ianuarie 1946, reclamantul a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de aproximativ 337 mp (jumătate din 675 mp) situată în Craiova. Din acest teren, prin Decretul de expropriere nr. 38/1986, reclamantului i-a fost preluată o suprafață de 180 mp, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 08 august 1986, la dosarul de notificare neexistând niciun fel de documente cu privire la modalitatea de preluare a diferenței de teren de 157 mp situată la aceeași adresă.

Însă, este cert că în prezent reclamantul nu mai are în posesie și proprietate nicio suprafață de teren din cei 337 mp și că întregul teren se află în deținerea unității administrativ-teritoriale, fapt confirmat chiar de pârâtă în cuprinsul procesului-verbal privind starea de fapt din 31 martie 2005. Expertiza efectuată în prezenta cauză a confirmat, de asemenea, că suprafața totală de 337 mp este ocupată de clădirea Ministerului Administrației și Internelor - Serviciul Public pentru Permise de Conducere. Potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”, prezumție care în cauză nu a fost răsturnată prin proba contrară, neprezentându-se de către unitatea deținătoare pârâtă dovezi din care să rezulte că preluarea de la reclamant a diferenței de teren de 157 mp s-ar fi realizat în baza unui titlu valabil sau că această suprafață ar fi ieșit din patrimoniul reclamantului anterior preluării.

În aceste condiții, prezumția decurgând din existența suprafeței de 157 mp în patrimoniul statului, coroborată cu împrejurarea că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru suprafața totală de 337 mp și nu doar pentru 180 mp, precum și lipsa oricăror indicii referitoare la o eventuală ieșire a unei părți din teren din patrimoniul reclamantului anterior preluării imobilului de către stat, nu poate conduce decât la concluzia că diferența de 157 mp în continuarea terenului de 180 mp a trecut fără titlu în proprietatea statului. Prin urmare, suprafața de 157 mp intră în categoria imobilelor preluate abuziv conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, pentru care reclamantul era îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii, astfel încât în mod nelegal a fost respinsă notificarea cu privire la această suprafață.

În ceea ce privește categoria de măsuri reparatorii propuse a fi acordate reclamantului pentru imobilul preluat abuziv, instanța a reținut că imposibilitatea restituirii terenului în natură este confirmată de expertiza efectuată în cauză și, de altfel, ulterior depunerii raportului reclamantul nici nu a contestat imposibilitatea adoptării măsurii retrocedării terenului în natură. Referitor la cererea reclamantului de acordare a unor suprafețe de teren în compensare, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii și “se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”.

De asemenea, în conformitate cu art. 1, pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 “măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și care sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens, entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deținute de aceasta”.

Din textele de lege enunțate rezultă că realizarea compensării ca măsură reparatorie prin echivalent este condiționată de împrejurarea ca unitatea deținătoare să aibă în patrimoniul său și la dispoziție terenuri ce ar putea fi destinate atribuirii lor persoanelor îndreptățite în baza legilor reparatorii speciale. În speță, unitatea deținătoare, înaintând instanței tabelul întocmit la nivelul lunii ianuarie 2009 cu privire la situația bunurilor/serviciilor ce pot face obiectul compensărilor conform Legii nr. 10/2001, a comunicat totodată că cele 2 terenuri cuprinse în acest tabel au fost deja atribuite în compensare către petenții ce au formulat cereri în acest sens, ceea ce înseamnă că potrivit datelor comunicate de unitatea deținătoare, în prezent în patrimoniul și la dispoziția acesteia nu mai există bunuri care să poate face obiectul compensării.

Cum nici reclamantul nu a identificat terenuri la dispoziția Primăriei municipiului Craiova care să poată fi acordate în compensare, terenuri cu privire la care să facă dovada că ar fi apropiate ca valoare și dimensiuni de cel preluat în mod abuziv, instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii sub forma compensării cu alte terenuri. Ca urmare, prin Sentința nr. 99 din 16 martie 2009, Tribunalul Dolj a admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată, de către reclamantul G.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primarul municipiului Craiova, având ca obiect Legea nr. 10/2001. A fost anulată în parte Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Craiova, în ceea ce privește soluția adoptată la pct. 1 referitoare la suprafața de 157 mp situată în Craiova, și menținută în ceea ce privește celelalte măsuri.

S-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 157mp și obligată pârâta să facă propuneri de acordare în favoarea reclamantului a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru această suprafață. Prin Decizia nr. 303 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sus-menționatei hotărâri, care a fost schimbată, în sensul că a fost admisă acțiunea precizată. A fost anulată în parte Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Craiova cu privire la teren.

A fost obligat Primarul municipiului Craiova să emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură, prin compensare, teren în suprafață de 337 mp reclamantului, pe unul din amplasamentele disponibile în ianuarie 2009, din Craiova, menționate în „Situația bunurilor/serviciilor ce pot face obiectul compensărilor conform Legii nr. 10/2001 republicată” înregistrată sub nr. 531 din 05 ianuarie 2009 la Direcția contencios juridic, asistență de specialitate și contencios administrativ din cadrul Primăriei municipiului Craiova. A fost menținută Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2008 a Primarului municipiului Craiova în ceea ce privește construcția demolată.

Instanța de apel a reținut, în esență, că din actele depuse la dosarul cauzei (situație terenuri înregistrată sub nr. 1765259/2008, proces-verbal de afișare nr. 1472 din 06 ianuarie 2009, dispoziția primarului nr. 16090/2008), rezultă că din suprafața totală de 1883 mp teren disponibil în decembrie 2008 - ianuarie 2009, s-a restituit prin compensare numai suprafața de 522 mp. Ca atare, nu a fost primită susținerea intimatei potrivit căreia bunurile propuse spre compensare în lunile decembrie 2008 și ianuarie 2009 au fost atribuite integral în compensare și că autoritatea locală nu mai dispune de alte bunuri ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Ca urmare, s-a reținut a fi nelegală dispoziția instanței prin care a fost respinsă solicitarea reclamantului sub acest aspect, motiv pentru care în acord cu materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale în materie, ce consacră prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării celei în despăgubiri, s-a dispus admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate potrivit celor consemnate în dispozitivul hotărârii curții de apel. Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat recurs Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legii speciale de reparație.

Au susținut că nu au fost avute în vedere prevederile Cap. I pct. 1 lit. a), art. 1, pct. 1.7, art. 9) pct. 9.3, potrivit cărora măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri este lăsată la aprecierea exclusivă a entității învestite cu soluționarea notificării, în raport și de existența unor eventuale bunuri în patrimoniul său. Posibilitatea acordării altor bunuri sau servicii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, implică în principal o manifestare unilaterală de voință din partea entității de a oferi, în sensul dispozițiilor art. 11, alin. (8) din Legea nr. 10/2001, republicată, alte bunuri sau servicii. Existența unor terenuri libere nu este de natură a justifica suplinirea manifestării de voință a entității învestite cu soluționarea notificării, de către instanța de judecată.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, în cadrul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în modalitatea compensării, este obligatorie efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau a unor rapoarte de evaluare, în scopul evaluării bunurilor și a stabilirii valorii de piață a acestora pentru realizarea echivalenței valorice a bunurilor ce formează obiectul compensării. În acest fel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora avea îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 99 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, cu privire la care s-a solicitat a fi menținută. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordare în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Iar alin. (3) al aceluiași text dispune că „măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării (…)”. Dispoziția legală enunțată consacră în ordinea măsurilor reparatorii reglementate de legea specială, prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării cu alte bunuri sau servicii celei constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca urmare, anterior determinării categoriei de măsuri reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite, autoritatea locală are obligația, și nu latitudinea, să stabilească bunurile sau serviciile disponibile pe care le deține și pe care le poate oferi în compensare, bunuri care pot constitui o atare modalitate de reparație dacă sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (5) din lege, potrivit cărora „primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, (…), la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile la care pot fi acordate în compensare”.

Dispozițiile legale menționate consacră asemenea tuturor normelor actului normativ special de reparație, spiritul și finalitatea acestei legi, de respectare a principiului restitutio in integrum. Este ceea ce a urmărit legiuitorul care, în situația imposibilității restituirii în natură a bunului litigios, pentru situațiile expres reglementate de lege, a dorit ca realizarea dreptului la restituire, consacrat de lege să-și găsească corespondent într-o modalitate de reparație echitabilă, echilibrată pentru bunul preluat abuziv de stat și care nu poate fi aceea decât a unui bun, pe cât posibil, de aceeași calitate și valoare cu cel preluat (concluzie exprimată prin consacrarea legislativă a priorității măsurii reparatorii prin echivalent a compensării).

Or, potrivit înscrisurilor depuse în probațiune, relevate în decizia instanței de apel, recurenta-pârâtă deține bunuri - terenuri - ce pot fi atribuite în compensare, aspect ce nu a fost contestat în recurs, modalitate de reparație solicitată și acceptată de reclamant. În acest context, nu pot fi primite criticile pârâților privind imposibilitatea realizării măsurii reparatorii menționate justificat fie pe considerente ce țin exclusiv de voința autorității, fie pe aspecte ce țin de probațiune, considerată a nu fi fost administrată complet, prin efectuarea unei lucrări de specialitate, în condițiile în care nu s-a formulat o atare cerere în cursul procedurii, deși obiectul acesteia l-a constituit măsura reparatorie prin echivalent a compensării pentru terenuri determinate, echivalent al bunului preluat abuziv de către stat.

Necesitatea administrării unei anumite probe, considerată pertinentă de una din părțile litigante, ori interpretarea acesteia, nu mai constituie, în actuala structură a textului art. 304 C. proc. civ., o critică de nelegalitate, perspectivă din care, de asemenea critica recurentei nu poate fi primită. A pretinde instanței prin invocare art. 129 alin. (6) C. proc. civ., obligativitatea administrării unei anumite probe, în condițiile în care proba nu a fost solicitată de părți, iar împrejurările cauzei sub aspectul legalității măsurii dispuse de instanță (îndrituirea de a beneficia de măsura reparatorie a compensării) erau pe deplin lămurite (existența bunurilor ce pot face obiectul acestei măsuri), înseamnă a încălca însuși principiul disponibilității ce guvernează judecata procesului civil.

Ca urmare, constatând ca nefondate criticile aduse deciziei atacate, măsura dispusă găsindu-și consacrare în legea ce guvernează raportul juridic litigios și cum în operațiunea de punere în executare a acestei măsuri, entitatea administrativă va proceda în conformitate cu normele aceluiași act normativ (cât privește identificare, delimitare bun, situație juridică), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Craiova prin primar și Primarul municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 303 din 12 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ