ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7069/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7069/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2007, reclamantul G.C. a solicitat

în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Craiova și Primăria

municipiului Craiova, anularea Dispoziției nr. 18466 din 28 septembrie 2007

emisă de pârâtă în soluționarea Notificării nr. 637/N/2001 și restituirea în natură

a suprafețelor de teren ce au făcut obiectul notificării menționate.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că în temeiul art. 3 și 4 din Legea nr.

10/2001 s-a adresat cu notificare unității pârâte deținătoare, solicitând

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, imobil

compus din teren în suprafață de 337 mp și construcția aflată pe acesta.

A

menționat reclamantul că, deși a atașat notificării toate înscrisurile

doveditoare ale dreptului său de proprietate și preluării abuzive, unitatea

deținătoare a soluționat cererea sa prin respingerea restituirii în natură,

propunând acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 180 mp, iar pentru

suprafața de 157 mp a susținut că nu s-a dovedit preluarea abuzivă, respingând

acordarea oricărei forme de măsuri reparatorii pentru aceasta.

A

arătat reclamantul că dovada preluării abuzive a imobilului s-a făcut cu acte,

imobilul încadrându-se în categoria celor vizate de art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, iar posibilitatea restituirii acestuia în natură ar putea fi

apreciată în raport de concluziile unei expertize topografice care să

identifice suprafețele de teren.

În

dovedirea contestației, reclamantul a depus copia Dispoziției nr. 18466 din 28

septembrie 2007.

Prima

instanță, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarele:

Prin

Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007, Primăria municipiului Craiova a

soluționat, în calitate de unitate deținătoare, Notificarea cu nr. 637/N/2001

formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor

reparatorii pentru imobilul situat în Craiova. La articolul 1 al acestei

dispoziții, pârâta a dispus respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii pentru suprafața de 157 mp de la adresa menționată, motivând că

solicitantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia, în sensul

prevederilor art. 1, art. 2 coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001. Pentru diferența de teren de 180 mp și pentru construcția demolată de

pe aceasta, pârâta a dispus la articolul 2 respingerea cererii de restituire în

natură și a propus acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, reținând că terenul este ocupat de utilități publice,

astfel cum rezultă din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului

încheiat la data de 31 martie 2005.

Examinând

legalitatea acestei dispoziții, contestată în cauza de față, instanța a reținut

în primul rând că nemulțumirile reclamantului vizează două aspecte: pe de o

parte, nerecunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o suprafață de 157 mp,

iar pe de altă parte reclamantul se plânge de natura măsurilor reparatorii

propuse a fi acordate pentru diferența de teren imposibil de restituit în

natură.

Referitor

la primul aspect, tribunalul a reținut că prin depunerea actului de vânzare nr.

2311 din 04 august 1945 și a actului de donație nr. 78 din 12 ianuarie 1946,

reclamantul a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra unei

suprafețe de aproximativ 337 mp (jumătate din 675 mp) situată în Craiova.

Din

acest teren, prin Decretul de expropriere nr. 38/1986, reclamantului i-a fost

preluată o suprafață de 180 mp, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat

la data de 08 august 1986, la dosarul de notificare neexistând niciun fel de

documente cu privire la modalitatea de preluare a diferenței de teren de 157 mp

situată la aceeași adresă.

Însă,

este cert că în prezent reclamantul nu mai are în posesie și proprietate nicio

suprafață de teren din cei 337 mp și că întregul teren se află în deținerea

unității administrativ-teritoriale, fapt confirmat chiar de pârâtă în cuprinsul

procesului-verbal privind starea de fapt din 31 martie 2005. Expertiza

efectuată în prezenta cauză a confirmat, de asemenea, că suprafața totală de

337 mp este ocupată de clădirea Ministerului Administrației și Internelor -

Serviciul Public pentru Permise de Conducere.

Potrivit

Cap. I, pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „faptul că imobilul se

regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare

abuzivă”, prezumție care în cauză nu a fost răsturnată prin proba contrară,

neprezentându-se de către unitatea deținătoare pârâtă dovezi din care să

rezulte că preluarea de la reclamant a diferenței de teren de 157 mp s-ar fi

realizat în baza unui titlu valabil sau că această suprafață ar fi ieșit din

patrimoniul reclamantului anterior preluării.

În

aceste condiții, prezumția decurgând din existența suprafeței de 157 mp în

patrimoniul statului, coroborată cu împrejurarea că reclamantul a făcut dovada

dreptului său de proprietate pentru suprafața totală de 337 mp și nu doar

pentru 180 mp, precum și lipsa oricăror indicii referitoare la o eventuală

ieșire a unei părți din teren din patrimoniul reclamantului anterior preluării

imobilului de către stat, nu poate conduce decât la concluzia că diferența de

157 mp în continuarea terenului de 180 mp a trecut fără titlu în proprietatea

statului.

Prin

urmare, suprafața de 157 mp intră în categoria imobilelor preluate abuziv

conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, pentru care reclamantul

era îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii, astfel încât în mod nelegal

a fost respinsă notificarea cu privire la această suprafață.

În

ceea ce privește categoria de măsuri reparatorii propuse a fi acordate

reclamantului pentru imobilul preluat abuziv, instanța a reținut că

imposibilitatea restituirii terenului în natură este confirmată de expertiza

efectuată în cauză și, de altfel, ulterior depunerii raportului reclamantul

nici nu a contestat imposibilitatea adoptării măsurii retrocedării terenului în

natură.

Referitor

la cererea reclamantului de acordare a unor suprafețe de teren în compensare,

instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii și “se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a

entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”.

De

asemenea, în conformitate cu art. 1, pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 “măsura

reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, permite entității

obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în

echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și care

sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens, entitatea învestită cu

soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca

măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcții

aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care

sunt deținute de aceasta”.

Din

textele de lege enunțate rezultă că realizarea compensării ca măsură

reparatorie prin echivalent este condiționată de împrejurarea ca unitatea

deținătoare să aibă în patrimoniul său și la dispoziție terenuri ce ar putea fi

destinate atribuirii lor persoanelor îndreptățite în baza legilor reparatorii

speciale.

În

speță, unitatea deținătoare, înaintând instanței tabelul întocmit la nivelul

lunii ianuarie 2009 cu privire la situația bunurilor/serviciilor ce pot face

obiectul compensărilor conform Legii nr. 10/2001, a comunicat totodată că cele

2 terenuri cuprinse în acest tabel au fost deja atribuite în compensare către

petenții ce au formulat cereri în acest sens, ceea ce înseamnă că potrivit

datelor comunicate de unitatea deținătoare, în prezent în patrimoniul și la

dispoziția acesteia nu mai există bunuri care să poate face obiectul

compensării.

Cum

nici reclamantul nu a identificat terenuri la dispoziția Primăriei municipiului

Craiova care să poată fi acordate în compensare, terenuri cu privire la care să

facă dovada că ar fi apropiate ca valoare și dimensiuni de cel preluat în mod

abuziv, instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a

măsurilor reparatorii sub forma compensării cu alte terenuri.

Ca

urmare, prin Sentința nr. 99 din 16 martie 2009, Tribunalul Dolj a admis în

parte contestația, astfel cum a fost precizată, de către reclamantul G.C. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primarul municipiului

Craiova, având ca obiect Legea nr. 10/2001.

A

fost anulată în parte Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de

Primarul municipiului Craiova, în ceea ce privește soluția adoptată la pct. 1

referitoare la suprafața de 157 mp situată în Craiova, și menținută în ceea ce

privește celelalte măsuri.

S-a

constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 157mp și obligată

pârâta să facă propuneri de acordare în favoarea reclamantului a măsurilor

reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și

pentru această suprafață.

Prin

Decizia nr. 303 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamant

împotriva sus-menționatei hotărâri, care a fost schimbată, în sensul că a fost

admisă acțiunea precizată.

A

fost anulată în parte Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de

Primarul municipiului Craiova cu privire la teren.

A

fost obligat Primarul municipiului Craiova să emită o nouă dispoziție prin care

să restituie în natură, prin compensare, teren în suprafață de 337 mp

reclamantului, pe unul din amplasamentele disponibile în ianuarie 2009, din

Craiova, menționate în „Situația bunurilor/serviciilor ce pot face obiectul

compensărilor conform Legii nr. 10/2001 republicată” înregistrată sub nr. 531

din 05 ianuarie 2009 la Direcția contencios juridic, asistență de specialitate

și contencios administrativ din cadrul Primăriei municipiului Craiova.

A

fost menținută Dispoziția nr. 18466 din 28 septembrie 2008 a Primarului

municipiului Craiova în ceea ce privește construcția demolată.

Instanța

de apel a reținut, în esență, că din actele depuse la dosarul cauzei (situație

terenuri înregistrată sub nr. 1765259/2008, proces-verbal de afișare nr. 1472

din 06 ianuarie 2009, dispoziția primarului nr. 16090/2008), rezultă că din

suprafața totală de 1883 mp teren disponibil în decembrie 2008 - ianuarie 2009,

s-a restituit prin compensare numai suprafața de 522 mp.

Ca

atare, nu a fost primită susținerea intimatei potrivit căreia bunurile propuse

spre compensare în lunile decembrie 2008 și ianuarie 2009 au fost atribuite

integral în compensare și că autoritatea locală nu mai dispune de alte bunuri

ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Ca

urmare, s-a reținut a fi nelegală dispoziția instanței prin care a fost

respinsă solicitarea reclamantului sub acest aspect, motiv pentru care în acord

cu materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale în

materie, ce consacră prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a

compensării celei în despăgubiri, s-a dispus admiterea apelului și schimbarea

sentinței atacate potrivit celor consemnate în dispozitivul hotărârii curții de

apel.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs Primarul municipiului Craiova și

Primăria municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a

susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legii

speciale de reparație.

Au

susținut că nu au fost avute în vedere prevederile Cap. I pct. 1 lit. a), art.

1, pct. 1.7, art. 9) pct. 9.3, potrivit cărora măsura reparatorie a compensării

cu alte bunuri este lăsată la aprecierea exclusivă a entității învestite cu

soluționarea notificării, în raport și de existența unor eventuale bunuri în

patrimoniul său.

Posibilitatea

acordării altor bunuri sau servicii de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării, implică în principal o manifestare unilaterală de

voință din partea entității de a oferi, în sensul dispozițiilor art. 11, alin.

(8) din Legea nr. 10/2001, republicată, alte bunuri sau servicii.

Existența

unor terenuri libere nu este de natură a justifica suplinirea manifestării de

voință a entității învestite cu soluționarea notificării, de către instanța de

judecată.

Instanța

de apel nu a avut în vedere faptul că, în cadrul procedurii de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent în modalitatea compensării, este

obligatorie efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau a unor rapoarte

de evaluare, în scopul evaluării bunurilor și a stabilirii valorii de piață a

acestora pentru realizarea echivalenței valorice a bunurilor ce formează

obiectul compensării.

În

acest fel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., potrivit cărora avea îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale.

Au

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 99 din 16

martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, cu privire la care s-a solicitat a

fi menținută.

Recursul

nu este fondat.

Potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care restituirea în

natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordare în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv”.

Iar

alin. (3) al aceluiași text dispune că „măsurile reparatorii prin echivalent

constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau,

după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării (…)”.

Dispoziția

legală enunțată consacră în ordinea măsurilor reparatorii reglementate de legea

specială, prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării cu alte

bunuri sau servicii celei constând în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca

urmare, anterior determinării categoriei de măsuri reparatorii prin echivalent

cuvenite persoanelor îndreptățite, autoritatea locală are obligația, și nu

latitudinea, să stabilească bunurile sau serviciile disponibile pe care le

deține și pe care le poate oferi în compensare, bunuri care pot constitui o atare

modalitate de reparație dacă sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În

acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (5) din lege, potrivit cărora

„primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea

notificărilor au obligația să afișeze lunar, (…), la loc vizibil, un tabel care

să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile la care pot fi

acordate în compensare”.

Dispozițiile

legale menționate consacră asemenea tuturor normelor actului normativ special

de reparație, spiritul și finalitatea acestei legi, de respectare a

principiului restitutio in integrum.

Este

ceea ce a urmărit legiuitorul care, în situația imposibilității restituirii în

natură a bunului litigios, pentru situațiile expres reglementate de lege, a

dorit ca realizarea dreptului la restituire, consacrat de lege să-și găsească

corespondent într-o modalitate de reparație echitabilă, echilibrată pentru

bunul preluat abuziv de stat și care nu poate fi aceea decât a unui bun, pe cât

posibil, de aceeași calitate și valoare cu cel preluat (concluzie exprimată

prin consacrarea legislativă a priorității măsurii reparatorii prin echivalent

a compensării).

Or,

potrivit înscrisurilor depuse în probațiune, relevate în decizia instanței de

apel, recurenta-pârâtă deține bunuri - terenuri - ce pot fi atribuite în

compensare, aspect ce nu a fost contestat în recurs, modalitate de reparație

solicitată și acceptată de reclamant.

În

acest context, nu pot fi primite criticile pârâților privind imposibilitatea

realizării măsurii reparatorii menționate justificat fie pe considerente ce țin

exclusiv de voința autorității, fie pe aspecte ce țin de probațiune,

considerată a nu fi fost administrată complet, prin efectuarea unei lucrări de

specialitate, în condițiile în care nu s-a formulat o atare cerere în cursul

procedurii, deși obiectul acesteia l-a constituit măsura reparatorie prin

echivalent a compensării pentru terenuri determinate, echivalent al bunului

preluat abuziv de către stat.

Necesitatea

administrării unei anumite probe, considerată pertinentă de una din părțile

litigante, ori interpretarea acesteia, nu mai constituie, în actuala structură

a textului art. 304 C. proc. civ., o critică de nelegalitate, perspectivă din

care, de asemenea critica recurentei nu poate fi primită.

A

pretinde instanței prin invocare art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

obligativitatea administrării unei anumite probe, în condițiile în care proba

nu a fost solicitată de părți, iar împrejurările cauzei sub aspectul

legalității măsurii dispuse de instanță (îndrituirea de a beneficia de măsura

reparatorie a compensării) erau pe deplin lămurite (existența bunurilor ce pot

face obiectul acestei măsuri), înseamnă a încălca însuși principiul

disponibilității ce guvernează judecata procesului civil.

Ca

urmare, constatând ca nefondate criticile aduse deciziei atacate, măsura

dispusă găsindu-și consacrare în legea ce guvernează raportul juridic litigios

și cum în operațiunea de punere în executare a acestei măsuri, entitatea

administrativă va proceda în conformitate cu normele aceluiași act normativ

(cât privește identificare, delimitare bun, situație juridică), în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Craiova prin

primar și Primarul municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 303 din 12

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ