ÎCCJ, Decizia nr. 243/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 12 februarie 2010, revizuentul

B.N. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 868 din 5

februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în contradictoriu cu Casa

Județeană de Pensii Dolj, întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 322 pct.

7 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

revizuentul a arătat că, prin această decizie, i s-a respins recursul pentru

capătul de cerere privind acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1

alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, conform căruia: „fiecare

an de detenție se consideră vechime în muncă un an și șase luni”.

Partea a invocat,

printre alte argumente, autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr.

1020/1999 a Curții de Apel Craiova și a Deciziei nr. 86/2000 a DMPS Dolj, atât

ca excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.,

cât și ca prezumție, ca mijloc de probă, pentru a nu se pretinde contrariul,

față de ceea ce s-a statuat din punct de vedere juridic, în anul 1999, conform

art. 1200 pct. 4 C. civ.

Recursul a avut un

caracter devolutiv, raportat la prevederile art. 304 C. proc. civ., limitat de

regula „tantum devolutum, quantum apellatum/recuratum”.

Intimata Casa de

Pensii a recunoscut că a aplicat Sentința civilă nr. 1020/1999, respectiv

Decizia nr. 86/2000 a DGMPS Dolj, numai parțial, privind art. 1 alin. (5) din

Decretul-Lege nr. 118/1990, dar nu a respectat prevederile art. 1 alin. (3) din

același decret.

Pentru capătul de

cerere referitor la acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1 alin. (3)

din decretul sus menționat, intimata a afirmat și că, instanța a preluat, fără

să verifice, faptul că „nu ar exista temei legal întrucât art. 1 alin. (3) din

Decretul-Lege nr. 118/1990 se referă numai la ani de detenție și de internare și

nu la zile”; în baza acestei aserțiuni nelegale, cererea reclamantului a fost

respinsă, ca netemeinică.

La data de 25 mai

2010, revizuentul a depus precizări la cererea de revizuire, reluînd, în

esență, susținerile din cererea inițială și solicitând admiterea cererii,

anularea hotărârii atacate și obligarea intimatei să execute dispozițiile

Sentinței civile nr. 1020/1999 și ale Deciziei DGMPS nr. 86/2000, cu privire la

interpretarea art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

A mai arătat

revizuentul că a renunțat la plata retroactivă a sumei corespunzătoare celor

trei zile de vechime în muncă, neluate în calcul.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 5286 din 15 octombrie 2010, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire

formulată de B.N.

În considerentele

hotărârii, instanța a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., respectiv nu există tripla

identitate, de părți, obiect și cauză, între procesele în care s-au pronunțat

hotărârile pretins contradictorii.

Astfel, pârâtele sunt

diferite, în primul proces figurând Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială Dolj, iar în cel de-al doilea, Casa Județeană de Pensii Dolj.

Este diferit, de asemenea,

și obiectul, după cum urmează: anularea deciziei emise de DGMPS Dolj și,

printre altele, obligarea acestei pârâte la acordarea drepturilor prevăzute de

Decretul-Lege nr. 118/1990 în primul dosar și, respectiv, în al doilea dosar,

constatarea că pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj nu a considerat vechime în

muncă perioada sa de arestare politică, potrivit celor stabilite prin Decizia

nr. 86/2000 și obligarea pârâtei să-i modifice vechimea în muncă, prin

adăugarea a încă 3 zile.

La data de 20 octombrie

2010, împotriva sus menționatei decizii, a declarat recurs revizuentul B.N.,

recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu separat, depus ulterior la

dosar, la data de 4 ianuarie 2011.

În temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu

prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluționarea

acestei chestiuni făcând de prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 129 din

Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate

sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Potrivit art. 328

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor

de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în speță,

recursul este admisibil numai dacă hotărârea a cărei revizuire s-a cerut era

susceptibilă de recurs.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, formulată de B.N.

împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs.

Hotărârea a cărei

revizuire s-a cerut, în speță, Decizia nr. 868/2010 a Curții de Apel Craiova

era irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, în

consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată

ca atare de lege.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este

admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată

a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul

B.N., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de revizuentul B.N. împotriva Deciziei nr. 5286

din 15 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1262/1/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 martie 2011.