ÎCCJ, Decizia nr. 243/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 februarie 2010, revizuentul B.N. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 868 din 5 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Dolj, întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea cererii, revizuentul a arătat că, prin această decizie, i s-a respins recursul pentru capătul de cerere privind acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, conform căruia: „fiecare an de detenție se consideră vechime în muncă un an și șase luni”. Partea a invocat, printre alte argumente, autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1020/1999 a Curții de Apel Craiova și a Deciziei nr. 86/2000 a DMPS Dolj, atât ca excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ., cât și ca prezumție, ca mijloc de probă, pentru a nu se pretinde contrariul, față de ceea ce s-a statuat din punct de vedere juridic, în anul 1999, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. Recursul a avut un caracter devolutiv, raportat la prevederile art. 304 C. proc. civ., limitat de regula „tantum devolutum, quantum apellatum/recuratum”. Intimata Casa de Pensii a recunoscut că a aplicat Sentința civilă nr. 1020/1999, respectiv Decizia nr. 86/2000 a DGMPS Dolj, numai parțial, privind art. 1 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990, dar nu a respectat prevederile art. 1 alin. (3) din același decret.

Pentru capătul de cerere referitor la acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1 alin. (3) din decretul sus menționat, intimata a afirmat și că, instanța a preluat, fără să verifice, faptul că „nu ar exista temei legal întrucât art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990 se referă numai la ani de detenție și de internare și nu la zile”; în baza acestei aserțiuni nelegale, cererea reclamantului a fost respinsă, ca netemeinică. La data de 25 mai 2010, revizuentul a depus precizări la cererea de revizuire, reluînd, în esență, susținerile din cererea inițială și solicitând admiterea cererii, anularea hotărârii atacate și obligarea intimatei să execute dispozițiile Sentinței civile nr. 1020/1999 și ale Deciziei DGMPS nr. 86/2000, cu privire la interpretarea art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

A mai arătat revizuentul că a renunțat la plata retroactivă a sumei corespunzătoare celor trei zile de vechime în muncă, neluate în calcul. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5286 din 15 octombrie 2010, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de B.N. În considerentele hotărârii, instanța a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., respectiv nu există tripla identitate, de părți, obiect și cauză, între procesele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii. Astfel, pârâtele sunt diferite, în primul proces figurând Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Dolj, iar în cel de-al doilea, Casa Județeană de Pensii Dolj.

Este diferit, de asemenea, și obiectul, după cum urmează: anularea deciziei emise de DGMPS Dolj și, printre altele, obligarea acestei pârâte la acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 în primul dosar și, respectiv, în al doilea dosar, constatarea că pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj nu a considerat vechime în muncă perioada sa de arestare politică, potrivit celor stabilite prin Decizia nr. 86/2000 și obligarea pârâtei să-i modifice vechimea în muncă, prin adăugarea a încă 3 zile. La data de 20 octombrie 2010, împotriva sus menționatei decizii, a declarat recurs revizuentul B.N., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu separat, depus ulterior la dosar, la data de 4 ianuarie 2011. În temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de prisos analizarea altor cereri sau susțineri. Recursul este inadmisibil, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii. Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în speță, recursul este admisibil numai dacă hotărârea a cărei revizuire s-a cerut era susceptibilă de recurs. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, formulată de B.N. împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs. Hotărârea a cărei revizuire s-a cerut, în speță, Decizia nr. 868/2010 a Curții de Apel Craiova era irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. și art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul B.N., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul B.N. împotriva Deciziei nr. 5286 din 15 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1262/1/2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.