Basar și alții împotriva Turciei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 35968/02 de Muzaffer BAȘAR și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 1 iunie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, dna A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, judecători și dl V. Berger, Având în vedere cererea depusă la 8 august 2002, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Muzaffer Bașar, dl Ahmet Yazıharman, dl Bayram Altunoğlu, dl İsa Elal, dl Bayram Kazaklı, dl Cafer Sağır și dl Rıdvan Gülfidan, sunt resortisanți turci, reprezentați în fața Curții de către dna S. Gürcan, avocat practicant la Istanbul.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: la diferite date între 1979 și 1983, reclamanții au fost arestați pe suspectul de a fi afiliați la o organizație ilegală și ulterior deținuți pe reținere în contextul procedurilor penale înaintate împotriva acestora. În 1984 și 1986, reclamanții au fost eliberați în așteptarea procesului. La 27 septembrie 1984, Curtea de Lege Marțială din Istanbul a condamnat reclamanții în temeiul articolelor 146 și 168 din Codul Penal. La 6 iunie 1990 Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea instanței de primă instanță. La 6 aprilie 1993, Curtea de Lege Marțială din Istanbul a condamnat Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman, Bayram Altunoğlu, İsa Elal și Bayram Kazaklı în temeiul articolelor 146 și 168 din Codul Penal.

Curtea a achitat Cafer Sağır și Rıdvan Gülfidan de acuzațiile împotriva acestora. La o dată neespecificată Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman și Bayram Altunoğlu au apelat împotriva hotărârii din 6 aprilie 1993. În urma promulgării Legii din 26 decembrie 1994 de abolire a competenței instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație a dobândit competența asupra cauzei și dosarul a fost trimis la ea. La 27 septembrie 2000, Curtea de Casație a ordonat că procedura penală împotriva Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman și Bayram Altunoğlu s-a încheiat cu privire la expirarea termenului legal în temeiul articolelor 102 și 104 din Codul penal turc. La 14 ianuarie 2002, hotărârea Curții de casare a fost depusă în registrul Curții de Assize Üsküdar, care a funcționat ca Curtea de Lege Marțială din Istanbul înainte de promulgarea Legii din 26 decembrie 1994. La 28 mai 2002, reprezentantul reclamanților a primit o copie a deciziei Curții de Casație.

İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır și Rıdvan Gülfidan au afirmat că, la hotărârea din 6 aprilie 1993, nu a fost niciodată executată și că, prin urmare, hotărârea nu a devenit finală în ceea ce privește acestea. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 din Convenție că au fost ilicitați de libertate, deoarece nu au existat nici o suspiciune rezonabilă pentru arestarea lor și că au fost reținuți în custodie de poliție pentru o perioadă excesivă de timp. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile împotriva lor nu au fost încheiate într-un timp rezonabil. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ § ȘI §§ §§ ȘI §§ Țintă a Convenției că nu au fost informați cu privire la natura acuzațiilor împotriva lor până la sfârșitul deținerea lor în custodie de poliție.

Reclamanții susțin, în temeiul articolului 5 din Convenție, că arestarea lor a fost ilegală, deoarece nu există nici o suspiciune rezonabilă de a justifica arestarea și că au fost reținuți în custodie de poliție pentru o perioadă excesivă de timp fără a fi adus în fața unui judecător. Curtea observă că detenția reclamanților în custodie de poliție s-a încheiat în date diferite între 1979 și 1983. Acesta reamintește că nu poate lua în considerare decât perioada care a trecut după 28 ianuarie 1987, data la care Turcia a recunoscut competența organelor Convenției de a examina cererile individuale. Curtea constată că reclamația de mai sus se referă la o perioadă înainte de 28 ianuarie 1987. Prin urmare, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și, în consecință, trebuie respins ca fiind incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile împotriva lor nu au fost încheiate într-un timp rezonabil, iar în continuare se plâng în temeiul articolului 6 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ §§ §§ ȘI §§ §§ ȘI §§ § Ș ȘI ȘI Această convenție, că nu au fost informate cu privire la natura acuzațiilor împotriva lor până la sfârșitul deținerea lor în custodie de poliție. În ceea ce privește plângerile prezentate de reclamanții Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman și Bayram Altunoğlu, Curtea reiterează că atunci când un reclamant are dreptul de a fi servit ex officio cu o copie scrisă a deciziei interne finale, obiectul și scopul articolului 35 § 1 din Convenție sunt cel mai bine serviți prin numărarea perioadei de șase luni, care se desfășoară de la data de serviciu a hotărârii scrise.

În cazul în care, ca în cazul în cauză, legislația internă nu prevede serviciul, data la care decizia internă finală a fost depusă în registrul Curții de Assize Üsküdar ar trebui să fie luată ca punct de plecare, data la care reclamanții au fost în stare definitivă să afle cu privire la conținutul deciziei finale cel târziu (a se vedea Ipek Turcia) (dec.), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000, și Yavuz și alții c. Turcia (dec.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005). Hotărârea Curții de Casație a fost depusă în registrul instanței de primă instanță la 14 ianuarie 2002, în timp ce cererea a fost introdusă la Curte la 8 august 2002. În consecință, reclamațiile prezentate în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 de Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman și Bayram Altunoğlu au fost introduse din timp și trebuie respinse în conformitate cu articolele 1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 3, prezentată de reclamanții İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır și Rıdvan Gülfidan, Curtea observă că hotărârea Curții Marțială din Istanbul din 6 aprilie 1993 nu a devenit finală, deoarece nu a fost deținută asupra acestor reclamanți.

În consecință, Curtea nu este în măsură să efectueze o examinare generală a procedurii împotriva reclamanților și consideră că nu poate specula fie în ceea ce vor decide instanțele naționale, fie în ceea ce privește rezultatul unui al doilea recurs asupra punctelor de drept, deoarece acest remediu ar fi încă disponibil reclamanților dacă ar considera că procesul lor ar fi încălcat în cele din urmă drepturile pe care le-au invocat în fața Curții (a se vedea Dikme v. Turcia , nr. 20869/92, § 111, CEDH 2000-VIII … În ceea ce privește plângerea prezentată în temeiul articolului 6 § 1 de către reclamanții İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır și Rıdvan Gülfidan, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 2 litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat.

Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind durata procedurii penale introduse de reclamanții İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır și Rıdvan Gülfidan; Declarați restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului

THIRD SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 35968/02 by Muzaffer BAȘAR and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 1 June 2006 as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič, President, Mr J. Hedigan, Mr R. Türmen, Mr C. Bîrsan, Mr V. Zagrebelsky, Mrs A. Gyulumyan, Mr David Thór Björgvinsson, judges, and Mr V. Berger , Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 8 August 2002, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Muzaffer Bașar, Mr Ahmet Yazıharman, Mr Bayram Altunoğlu, Mr İsa Elal, Mr Bayram Kazaklı, Mr Cafer Sağır and Mr Rıdvan Gülfidan, are Turkish nationals. They are represented before the Court by Ms S. Gürcan, a lawyer practising in Istanbul.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. On different dates between 1979 and 1983 the applicants were arrested on suspicion of membership in an illegal organisation and subsequently detained on remand within the context of criminal proceedings brought against them. In 1984 and 1986 the applicants were all released pending trial. On 27 September 1984 the Istanbul Martial Law Court convicted the applicants under Articles 146 and 168 of the Criminal Code. On 6 June 1990 the Military Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court. On 6 April 1993 the Istanbul Martial Law Court convicted Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman, Bayram Altunoğlu, İsa Elal and Bayram Kazaklı under Articles 146 and 168 of the Criminal Code.

The court acquitted Cafer Sağır and Rıdvan Gülfidan of the charges against them. On an unspecified date Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman and Bayram Altunoğlu appealed against the judgment of 6 April 1993. Following promulgation of the Law of 26 December 1994 abolishing the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it. On 27 September 2000 the Court the Court of Cassation ordered that the criminal proceedings against Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman and Bayram Altunoğlu be terminated on the ground that the statutory time limit under Articles 102 and 104 of the Turkish Criminal Code had expired.

On 14 January 2002 the decision of the Court of Cassation was deposited with the registry of the Üsküdar Assize Court which functioned as the Istanbul Martial Law Court before the promulgation of the Law of 26 December 1994. On 28 May 2002 the applicants’ representative received a copy of the Court of Cassation’s decision. İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır and Rıdvan Gülfidan allege that on the judgment of 6 April 1993 was never served on them and that, therefore, the judgment did not become final in their respect. The applicants submitted to the Court a document drawn up by the registry of the Üsküdar Assize Court in support of their allegation. COMPLAINTS The applicants complain under Article 5 of the Convention that they were unlawfully deprived of their liberty as there was no reasonable suspicion for their arrest and that they were held in police custody for an excessive length of time.

They further allege that there were no remedies in domestic law to challenge the lawfulness of their detention in police custody. The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings against them were not concluded within a reasonable time. The applicants complain under Article 6 § 3 (a), (b) and (d) of the Convention that they were not informed of the nature of the accusations against them until the end of their detention in police custody. THE LAW 1. The applicants allege under Article 5 of the Convention that their arrest was unlawful as there was no reasonable suspicion to justify the arrest and that they were held in police custody for an excessive length of time without being brought before a judge.

The Court observes that the applicants’ detention in police custody ended on different dates between 1979 and 1983. It recalls that it can only consider the period that elapsed after 28 January 1987, the date on which Turkey recognised the competence of the Convention organs to examine individual petitions. The Court notes that the above complaint concerns a period prior to 28 January 1987. Consequently, this part of the application is outside the Court’s competence ratione temporis and must accordingly be rejected as being incompatible with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. 2. The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings against them were not concluded within a reasonable time.

They further complain under Article 6 § 3 (a), (b) and (d) of the Convention that they were not informed of the nature of the accusations against them until the end of their detention in police custody. a) As regards the complaints brought by the applicants Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman and Bayram Altunoğlu, the Court reiterates that where an applicant is entitled to be served ex officio with a written copy of the final domestic decision, the object and purpose of Article 35 § 1 of the Convention are best served by counting the six-month period as running from the date of service of the written judgment.

Where, as in the present case, the domestic law does not provide for service, the date on which the final domestic decision was deposited with the registry of the Üsküdar Assize Court should be taken as the starting-point, the date on which the applicants were definitively able to find out about the content of the final decision at the latest (see Ipek v. Turkey (dec.), no. 39706/98, 7 November 2000, and Yavuz and Others v. Turkey (dec.), no. 48064/99, 1 February 2005). The decision of the Court of Cassation was deposited with the registry of the first-instance court on 14 January 2002, whereas the application was introduced with the Court on 8 August 2002. It follows that the complaints under Article 6 §§ 1 and 3 brought by Muzaffer Bașar, Ahmet Yazıharman and Bayram Altunoğlu have been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

b) Regarding the complaint under Article 6 § 3 brought by the applicants İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır and Rıdvan Gülfidan, the Court observes that the Istanbul Martial Law Court’s judgment of 6 April 1993 did not become final as it was not served on these applicants. The Court is consequently not in a position to make an overall examination of the proceedings against the applicants and considers that it cannot speculate either on what the national courts will decide or on what the outcome of a second appeal on points of law might be since that remedy would still be available to the applicants if they were to consider that their trial had ultimately infringed the rights on which they relied before the Court (see Dikme v. Turkey , no. 20869/92, § 111, ECHR 2000-VIII).

It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. c) Regarding the complaint under Article 6 § 1 brought by the applicants İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır and Rıdvan Gülfidan, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the complaint under Article 6 § 1 of the Convention concerning the length of criminal proceedings brought by the applicants İsa Elal, Bayram Kazaklı, Cafer Sağır and Rıdvan Gülfidan; Declares the remainder of the application inadmissible.

Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President