ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Reclamanta D.M. a chemat în judecată pârâții primarul

general al municipiului București și Municipiul București

solicitând anularea dispoziției primarului general nr. 6390 din 5 octombrie

2006 și obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de restituire

în natură a porțiunii de teren rămasă liberă din

suprafața totală de 600 m.p., imobil situat în sector 6,

București. Totodată a solicitat ca pârâta să propună

acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren afectată de

sistematizare și care nu poate fi restituită în natură.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V a civilă, prin

sentința civilă nr. 554 din 14 aprilie 2009 a respins

contestația formulată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel

tribunalul a reținut că terenul solicitat a fi restituit în

natură este afectat de construcția subterană a stației de

metrou „Grozăvești” astfel încât, nu poate fi restituit în

natură, nefiind liber în sensul prevăzut de art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de această situație

de fapt ce a rezultat din probele administrate, prima instanță, în

baza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a respins

contestația, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs contestatoarea D.M., cale de atac calificată ca fiind apel

la termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2010.

Critica formulată împotriva

hotărârii tribunalului a vizat, în esență, faptul că în mod

greșit i s-a respins cererea de restituire în natură, fără

a se ține cont de raportul de expertiză tehnică întocmit de B.D.,

din care rezultă că loturile de teren ce fac obiectul

contestației se află la o distanță de 39 m.p. de

stația de metrou Grozăvești, că în zonă au mai fost

restituite foștilor proprietari alte loturi de teren și de adresa

prin care SC M. SA a comunicat faptul că terenul pe care îl revendică

este afectat doar parțial de construcția subterană a

stației de metrou.

Curtea de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 84A din 4 februarie 2010 a admis apelul contestatoarei,

a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a anulat

dispoziția contestată, a dispus restituirea în natură către

reclamantă a imobilului teren în suprafață totală de 524

m.p. situat în București, sector 6, individualizat în raportul de

expertiză întocmit de expertul B.D., urmând ca pârâtul să emită

o nouă dispoziție în acest sens, a menținut celelalte

dispoziții ale actului contestat privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, pentru construcții și terenul afectat de

rețeaua stradală.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea a reținut că situația privitoare la imobilul în

cauză se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv construcțiile expropriate

au fost demolate total, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea,

respectiv construcția subterană a stației de metrou

Grozăvești, afectează doar parțial terenul, iar potrivit

adresei emise de societatea de transport, această împrejurarea nu este un

impediment în calea luării măsurii restituirii în natură a

terenului.

Totodată s-a reținut

că rețeaua stradală Splaiul Dâmbovița nu afectează

decât o suprafață de 70 m.p., astfel încât terenul rămas liber,

respectiv 524 m.p., se poate restitui în natură, că în zonă nu

există, la suprafață, guri de aerisire sau alte extinderi ale

construcțiilor subterane, că în vecinătatea loturilor

reclamantei au fost restituite și alte suprafețe de teren, pe unele

dintre acestea aflându-se construcții în curs de edificare și că

SC M. SA a comunicat că se poate restitui în natură imobilul liber,

fără ca aceasta să atragă consecințe asupra

stației de metrou.

Decizia instanței de apel a

fost atacată cu recurs, în temeiul dipoz.art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de

către pârâtul Municipiul București, care a dezvoltat următoarele

critici:

-în speță, nu este

clarificată situația juridică a terenului, dacă acesta

aparține domeniului public sau privat;

-reclamanta nu a depus la dosarul

administrativ al cauzei toate înscrisurile necesare dovedirii dreptului

său de proprietate;

-cu privire la măsurile

reparatorii prin echivalent, reclamanta nu a depus dovezi din care să

reiasă că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat;

- cu privire la cheltuielile de

judecată, constând în onorariu de avocat consideră că acestea au

fost exagerat de mari în raport cu gradul de dificultate al cauzei și

contribuția avocatului, astfel încât instanța de apel a greșit

atunci când le-a acordat și nu le-a micșorat, așa cum

prevăd dispoz.art. 374 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul în cadrul motivelor de

recurs, alăturat criticilor anterioare, dezvoltă o disertație

privind semnificația noțiunii de amenajare de utilitate publică

și cazurile în care, constatându-se o astfel de afectațiune a

imobilului, nu se poate dispune restituirea acestuia în natură, care nu se

constituie într-o critică de nelegalitate explicită a deciziei

atacate, dar care poate sugera intenția recurentului de a reclama încălcarea

prevederilor dispoz.art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit

cărora atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, caz de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nerespectarea dispozițiilor de drept material aplicabile în

speță.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și de lucrările cauzei,

Înalta Curte constată recursul nefondat pentru următoarele

considerente:

În analiza primei critici formulate,

Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt stabilită de

către instanțele de fond.

Astfel, prin adresa din 22 octombrie

2002 SC M. SA menționează că terenul în litigiu este afectat

doar parțial de construcția stației de metrou și că

este proprietate publică a statului potrivit H.G.R. nr. 482 din 24 iunie 1999.

Prin adresa din 20 ianuarie 2010 SC

M. SA a precizat că se poate face restituirea în natură

fără a avea consecințe asupra funcționalității stației

de metrou.

În raport de situația de fapt

și de destinația suprafeței în discuție, în mod corect

instanța de apel a stabilit că se poate restitui în natură doar

suprafața de 524 m.p. teren, față de dispozițiile art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 11.6 din H.G. nr. 250/2007.

Se reține că în aplicarea

dispozițiilor legale menționate, ceea ce a determinat instanța

de apel să constate incidența în speță a dispozițiilor

art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, ce instituie principiul

priorității restituirii în natură nu este faptul că

imobilul aparține domeniului public, întrucât acesta nu constituie un

criteriu determinat prin el însuși de acordare a măsurilor

reparatorii în înțelesul Legii nr. 10/2001, importantă și

prioritară fiind afectațiunea care se acordă imobilului.

Prin urmare, cum chiar societatea de

transport a menționat că prin restituirea în natură a terenului

liber nu ar fi afectată buna utilizare și întreținere a

rețelei de transport subteran, nefiind pe această suprafață

de teren guri de acces la calea subterană de transport, această

critică nu poate fi primită.

De altfel, a considera că se

indisponibilizează de la restituirea în natură toate suprafețele

de teren străbătute în subteran de galeriile de metrou ar fi o

exagerare în condițiile în care orașul București

beneficiază de o rețea importantă de transport subteran, iar

lucrările de întreținere și reparații ale căilor de

transport se efectuează în subteran, pe căile de acces din galerii,

fără a fi necesar, de regulă, intervenții periodice de la

exterior spre interior.

Cea de a doua critică este, în

aceiași măsură, nefondată pentru faptul că legea nu

interzice administrarea de noi probe în fața instanței.

Pe de altă parte, posibilitatea

părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii

demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare și dreptului

la liber acces în justiție, drepturi ce nu pot fi limitate.

În acord cu spiritul

reglementărilor de ansamblu ale legii de reparație nr. 10/2001,

atribuția instanței judecătorești de a soluționa

contestațiile împotriva deciziilor prin care s-a soluționat

notificarea persoanelor îndreptățite, nemulțumite de aceste

decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura

modul de soluționare a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de

jurisdicție, nelimitată prin vreo dispoziție legală,

să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptățite

în raport de întregul material probator administrat în cauză și nu

doar în baza actelor depuse în etapa administrativă a procedurii.

Singura sancțiune

prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului

persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri

reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

În acest context al analizei, se

reține că nedepunerea de către titularul notificării a

tuturor actelor doveditoare poate avea drept consecință

pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor

depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar nu

inhibă posibilitatea persoanei îndreptățite de a complini lipsa

actelor doveditoare în etapa jurisdicțională.

Cât privește critica vizând

măsurile reparatorii prin echivalent și faptul că reclamanta nu

a depus dovezi din care să reiasă că nu a încasat

despăgubiri pentru imobilul revendicat se reține, în primul rând,

că aceasta excede cadrului procesual, atât timp cât demersul judiciar

inițiat de către reclamantă privește nerestituirea în

natură a suprafeței de teren rămasă liberă, în

măsura în care, oricum, recurentul-pârât îi acordase despăgubiri prin

echivalent, atât pentru terenul considerat imposibil de restituit în

natură cât și pentru construcția demolată.

De altfel la instanțele de fond

recurentul nu a formulat o astfel de apărare.

Invocarea direct în recurs a acestei

critici, care valorifică practic temeiul adagiului nemo auditur propriam

turpitudinem allegans, nu poate fi reținută.

Nefondată este și critica

vizând obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată

către reclamantă.

Prevederile art. 274 C. proc. civ.

au ca temei culpa procesuală a părții care cade în

pretenții.

Prin excepție de la regula

instituită prin art. 274 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima

zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a

fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

În înțelesul art. 274 C. proc.

civ., există o culpă procesuală a pârâtului care atrage

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât declanșarea

litigiului a fost determinată de atitudinea pârâtului care nu a recunoscut

la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului.

Totodată se reține că

potrivit dispoz.art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul

să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale dacă constată că

sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Textul nu conține o normă

imperativă lăsând judecătorului posibilitatea, și nu

obligativitatea, de a aplica o astfel de măsură în raport de

aprecierile pe care acesta le face cu privire la nivelul onorariului corelat la

complexitatea speței și a muncii apărătorului ales.

Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, în cazul în care dispoziția administrativă prin care s-a

soluționat notificarea este atacată în justiție de persoana

îndreptățită, entitatea care a emis dispoziția va adopta o

poziție procesuală raportată la probele din dosar.

Așa cum în mod corect a

apreciat instanța de apel, recurentul pârât nu a adoptat o astfel de

poziție procesuală, neputând determina respingerea cererii

reclamantei formulată în temeiul art. 274 C. proc. civ., de obligare a

acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Nici ultima critică

formulată nu poate fi reținută ca fiind aptă să

impună casarea decizie recurate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură

a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în

materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când

există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură

se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Așa cum rezultă din

interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură

a terenurilor libere este limitată de destinația și

suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces

(străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și

utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă,

gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și

alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale

localităților, respective suprafețele de teren destinate a

deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare

subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât servituțile

legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și

urbanism.

În speța supusă analizei,

s-a stabilit necontestat că imobilul, compus din teren în

suprafață totală de 600 m.p. și construcție, fosta

proprietate a autorilor reclamantei D.E. și D.B., situat în București,

sector 6 a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 243/1976.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă parțial terenul expropriat persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată

de construcții noi, autorizate, ce este afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În speță, din

mențiunile raportului de expertiză (dosar tribunal) rezultă

că loturile revendicate de către reclamantă se află la

distanța de peste 30 de metri de stația de metrou

Grozăvești, dar la suprafață nu există guri de

aerisire sau alte construcții subterane, în zonă fiind reconstituite

și alte loturi de teren revendicate de alți proprietari.

Din punct de vedere tehnic expertul

a stabilit că loturile, care alcătuiesc o suprafață

totală de 524 m.p. sunt neafectate de construcții, iar din acestea o

suprafață însumată de 70 m.p. teren este afectată de

rețeaua stradală Splaiul Dâmboviței.

În legătură cu imobilul

teren, actele cauzei atestă că este afectat doar parțial de

construcția subterană a stației de metrou, pentru restul

terenului neexistând servituți legale sau amenajări de utilitate

publică, nefiind exploatat în scopul bunei desfășurări a

activității de transport.

Prin adresele din 22 octombrie

2002-dosar tribunal și din 20 ianuarie 2010, dosar Curte de Apel, SC M. SA

a precizat că terenul în litigiu este ocupat parțial de

construcția stației de metrou Grozăvești și că se

poate face restituirea în natură fără a avea consecințe

asupra funcționalității stației de metrou.

În acest context probator în mod

corect au reținut instanțele, aplicațiunea în cauză a

prevederilor art. 11 alin. (3) din lege.

Ca atare, cum nu s-a făcut

dovada că restituirea în natură a terenului în legătură cu

care s-a formulat notificarea, ar afecta existența și utilizarea

normală a unor investiții sau amenajări de utilitate publică,

în înțelesul pe care-l dă acestei sintagme art. 10.3 din H.G. nr. 250

din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, soluția instanțelor de fond este

corectă.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe

recurent, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii

sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de

intimata-reclamantă în această fază procesuală,

reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.500 lei, dovedit cu

chitanța din 1 noiembrie 2010-dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva

deciziei civile nr. 84/A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurentul la plata

sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă D.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.