ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanta D.M. a chemat în judecată pârâții primarul general al municipiului București și Municipiul București solicitând anularea dispoziției primarului general nr. 6390 din 5 octombrie 2006 și obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a porțiunii de teren rămasă liberă din suprafața totală de 600 m.p., imobil situat în sector 6, București. Totodată a solicitat ca pârâta să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren afectată de sistematizare și care nu poate fi restituită în natură. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă nr. 554 din 14 aprilie 2009 a respins contestația formulată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut că terenul solicitat a fi restituit în natură este afectat de construcția subterană a stației de metrou „Grozăvești” astfel încât, nu poate fi restituit în natură, nefiind liber în sensul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. În raport de această situație de fapt ce a rezultat din probele administrate, prima instanță, în baza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a respins contestația, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea D.M., cale de atac calificată ca fiind apel la termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2010. Critica formulată împotriva hotărârii tribunalului a vizat, în esență, faptul că în mod greșit i s-a respins cererea de restituire în natură, fără a se ține cont de raportul de expertiză tehnică întocmit de B.D., din care rezultă că loturile de teren ce fac obiectul contestației se află la o distanță de 39 m.p.

de stația de metrou Grozăvești, că în zonă au mai fost restituite foștilor proprietari alte loturi de teren și de adresa prin care SC M. SA a comunicat faptul că terenul pe care îl revendică este afectat doar parțial de construcția subterană a stației de metrou. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 84A din 4 februarie 2010 a admis apelul contestatoarei, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a anulat dispoziția contestată, a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului teren în suprafață totală de 524 m.p. situat în București, sector 6, individualizat în raportul de expertiză întocmit de expertul B.D., urmând ca pârâtul să emită o nouă dispoziție în acest sens, a menținut celelalte dispoziții ale actului contestat privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru construcții și terenul afectat de rețeaua stradală.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că situația privitoare la imobilul în cauză se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv construcțiile expropriate au fost demolate total, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv construcția subterană a stației de metrou Grozăvești, afectează doar parțial terenul, iar potrivit adresei emise de societatea de transport, această împrejurarea nu este un impediment în calea luării măsurii restituirii în natură a terenului.

Totodată s-a reținut că rețeaua stradală Splaiul Dâmbovița nu afectează decât o suprafață de 70 m.p., astfel încât terenul rămas liber, respectiv 524 m.p., se poate restitui în natură, că în zonă nu există, la suprafață, guri de aerisire sau alte extinderi ale construcțiilor subterane, că în vecinătatea loturilor reclamantei au fost restituite și alte suprafețe de teren, pe unele dintre acestea aflându-se construcții în curs de edificare și că SC M. SA a comunicat că se poate restitui în natură imobilul liber, fără ca aceasta să atragă consecințe asupra stației de metrou. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs, în temeiul dipoz.art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de către pârâtul Municipiul București, care a dezvoltat următoarele critici: -în speță, nu este clarificată situația juridică a terenului, dacă acesta aparține domeniului public sau privat; -reclamanta nu a depus la dosarul administrativ al cauzei toate înscrisurile necesare dovedirii dreptului său de proprietate; -cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat; - cu privire la cheltuielile de judecată, constând în onorariu de avocat consideră că acestea au fost exagerat de mari în raport cu gradul de dificultate al cauzei și contribuția avocatului, astfel încât instanța de apel a greșit atunci când le-a acordat și nu le-a micșorat, așa cum prevăd dispoz.art.

374 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul în cadrul motivelor de recurs, alăturat criticilor anterioare, dezvoltă o disertație privind semnificația noțiunii de amenajare de utilitate publică și cazurile în care, constatându-se o astfel de afectațiune a imobilului, nu se poate dispune restituirea acestuia în natură, care nu se constituie într-o critică de nelegalitate explicită a deciziei atacate, dar care poate sugera intenția recurentului de a reclama încălcarea prevederilor dispoz.art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., față de împrejurarea că se invocă nerespectarea dispozițiilor de drept material aplicabile în speță. Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de lucrările cauzei, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru următoarele considerente: În analiza primei critici formulate, Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt stabilită de către instanțele de fond. Astfel, prin adresa din 22 octombrie 2002 SC M. SA menționează că terenul în litigiu este afectat doar parțial de construcția stației de metrou și că este proprietate publică a statului potrivit H.G.R. nr. 482 din 24 iunie 1999. Prin adresa din 20 ianuarie 2010 SC M. SA a precizat că se poate face restituirea în natură fără a avea consecințe asupra funcționalității stației de metrou.

În raport de situația de fapt și de destinația suprafeței în discuție, în mod corect instanța de apel a stabilit că se poate restitui în natură doar suprafața de 524 m.p. teren, față de dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 11.6 din H.G. nr. 250/2007. Se reține că în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce a determinat instanța de apel să constate incidența în speță a dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, ce instituie principiul priorității restituirii în natură nu este faptul că imobilul aparține domeniului public, întrucât acesta nu constituie un criteriu determinat prin el însuși de acordare a măsurilor reparatorii în înțelesul Legii nr. 10/2001, importantă și prioritară fiind afectațiunea care se acordă imobilului.

Prin urmare, cum chiar societatea de transport a menționat că prin restituirea în natură a terenului liber nu ar fi afectată buna utilizare și întreținere a rețelei de transport subteran, nefiind pe această suprafață de teren guri de acces la calea subterană de transport, această critică nu poate fi primită. De altfel, a considera că se indisponibilizează de la restituirea în natură toate suprafețele de teren străbătute în subteran de galeriile de metrou ar fi o exagerare în condițiile în care orașul București beneficiază de o rețea importantă de transport subteran, iar lucrările de întreținere și reparații ale căilor de transport se efectuează în subteran, pe căile de acces din galerii, fără a fi necesar, de regulă, intervenții periodice de la exterior spre interior.

Cea de a doua critică este, în aceiași măsură, nefondată pentru faptul că legea nu interzice administrarea de noi probe în fața instanței. Pe de altă parte, posibilitatea părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare și dreptului la liber acces în justiție, drepturi ce nu pot fi limitate.

În acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legii de reparație nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor prin care s-a soluționat notificarea persoanelor îndreptățite, nemulțumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluționare a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată prin vreo dispoziție legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptățite în raport de întregul material probator administrat în cauză și nu doar în baza actelor depuse în etapa administrativă a procedurii. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

În acest context al analizei, se reține că nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare poate avea drept consecință pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar nu inhibă posibilitatea persoanei îndreptățite de a complini lipsa actelor doveditoare în etapa jurisdicțională. Cât privește critica vizând măsurile reparatorii prin echivalent și faptul că reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat se reține, în primul rând, că aceasta excede cadrului procesual, atât timp cât demersul judiciar inițiat de către reclamantă privește nerestituirea în natură a suprafeței de teren rămasă liberă, în măsura în care, oricum, recurentul-pârât îi acordase despăgubiri prin echivalent, atât pentru terenul considerat imposibil de restituit în natură cât și pentru construcția demolată.

De altfel la instanțele de fond recurentul nu a formulat o astfel de apărare. Invocarea direct în recurs a acestei critici, care valorifică practic temeiul adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate fi reținută. Nefondată este și critica vizând obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Prin excepție de la regula instituită prin art. 274 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

În înțelesul art. 274 C. proc. civ., există o culpă procesuală a pârâtului care atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât declanșarea litigiului a fost determinată de atitudinea pârâtului care nu a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului. Totodată se reține că potrivit dispoz.art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale dacă constată că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Textul nu conține o normă imperativă lăsând judecătorului posibilitatea, și nu obligativitatea, de a aplica o astfel de măsură în raport de aprecierile pe care acesta le face cu privire la nivelul onorariului corelat la complexitatea speței și a muncii apărătorului ales.

Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care dispoziția administrativă prin care s-a soluționat notificarea este atacată în justiție de persoana îndreptățită, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar. Așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel, recurentul pârât nu a adoptat o astfel de poziție procesuală, neputând determina respingerea cererii reclamantei formulată în temeiul art. 274 C. proc. civ., de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Nici ultima critică formulată nu poate fi reținută ca fiind aptă să impună casarea decizie recurate.

În conformitate cu dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Așa cum rezultă din interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităților, respective suprafețele de teren destinate a deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism. În speța supusă analizei, s-a stabilit necontestat că imobilul, compus din teren în suprafață totală de 600 m.p.

și construcție, fosta proprietate a autorilor reclamantei D.E. și D.B., situat în București, sector 6 a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 243/1976. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul expropriat persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, ce este afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În speță, din mențiunile raportului de expertiză (dosar tribunal) rezultă că loturile revendicate de către reclamantă se află la distanța de peste 30 de metri de stația de metrou Grozăvești, dar la suprafață nu există guri de aerisire sau alte construcții subterane, în zonă fiind reconstituite și alte loturi de teren revendicate de alți proprietari.

Din punct de vedere tehnic expertul a stabilit că loturile, care alcătuiesc o suprafață totală de 524 m.p. sunt neafectate de construcții, iar din acestea o suprafață însumată de 70 m.p. teren este afectată de rețeaua stradală Splaiul Dâmboviței. În legătură cu imobilul teren, actele cauzei atestă că este afectat doar parțial de construcția subterană a stației de metrou, pentru restul terenului neexistând servituți legale sau amenajări de utilitate publică, nefiind exploatat în scopul bunei desfășurări a activității de transport. Prin adresele din 22 octombrie 2002-dosar tribunal și din 20 ianuarie 2010, dosar Curte de Apel, SC M. SA a precizat că terenul în litigiu este ocupat parțial de construcția stației de metrou Grozăvești și că se poate face restituirea în natură fără a avea consecințe asupra funcționalității stației de metrou.

În acest context probator în mod corect au reținut instanțele, aplicațiunea în cauză a prevederilor art. 11 alin. (3) din lege. Ca atare, cum nu s-a făcut dovada că restituirea în natură a terenului în legătură cu care s-a formulat notificarea, ar afecta existența și utilizarea normală a unor investiții sau amenajări de utilitate publică, în înțelesul pe care-l dă acestei sintagme art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, soluția instanțelor de fond este corectă. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-reclamantă în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.500 lei, dovedit cu chitanța din 1 noiembrie 2010-dosar recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 84/A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.M.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.