ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 4714 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată

acțiunea reclamanților M.E. și V.D., împotriva pârâtului Statul Român prin

M.E.F., având ca obiect obligarea la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au solicitat despăgubiri în

sumă de 100.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009, în calitate de nepoți de

fiu ai defunctului V.A., condamnat politic în perioada 1951-1956, la 6 ani

muncă silnică și 3 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra

ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. III și art. 157 C. pen., prin

sentința penală nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reclamanții sunt rude

colaterale de gradul III cu persoana condamnată defunctul V.A., respectiv

nepoți de frate, astfel că nu au calitate de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții V.D. și M.E., solicitând casarea ei și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, arătând că amândoi sunt rude de

gradul al II-lea după defunctul V.A. și ca atare au calitate procesuală activă.

Prin decizia nr. 98/

A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins ca nefundat apelul

reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate

neconstituționale.

În raport de

dispozițiile acestei decizii, s-a constatat că cererea reclamanților de

obligare a statului la plata daunelor morale suferite ca urmare a condamnării

cu caracter politic a bunicului lor, V.A., în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, a rezultat dintr-o situație juridică legală

ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.

Așa fiind, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, aceștia nu aveau un „bun” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin

declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care să o execute cel mai devreme după momentul rămânerii ei

definitive în apel.

Întrucât decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior

soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză,

situație în care curtea urmează să constate că raportul juridic de obligație

legală dintre stat și reclamanți a încetat.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții M.E. și V.D. prin care au

solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii

de acordare a despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin cererea

introductiva.

În subsidiar, au

solicitat, în situația respingerii recursului, obligarea pârâtului la plata de

daune morale în cuantum de 400.000 lei pentru incoerența legislativă care le-a

creat o speranța iluzorie de a obține recunoașterea creanței noastre contra

statului.

În motivarea

recursului, reclamanții au susținut că cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată pe prevederile unei legi organice adoptată de organul legislativ.

Prin respingerea

acțiunii, le-au fost îngrădite drepturile și libertățile fundamentale

consacrate de Constituția României precum accesul liber la justiție și

egalitatea în drepturi.

Prin lipsirea de

eficiență a unei legi în urma admiterii excepției de neconstituționalitate s-au

încălcat prevederile art. 15 al Constituției care statuează la alin. (2) că „legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

De asemenea s-au încălcat

prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, care statuează că “Deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of., iar de la data publicării,

”deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Au mai arătat că

această lipsire de eficiența a unei legi a fost condamnată de C.E.D.O. prin

hotărârea C.E.D.O., B. – Polonia, din 22 iunie 2004, așa cum este citată în

Decizia I.C.C.J. nr. 5216 din 21 septembrie 2004.

Consideră că prin

respingerea acțiunilor promovate în temeiul Legii nr. 221/2009 s-au creat

situații fără precedent în jurisprudență, dând naștere astfel la discriminarea

și inegalitatea între beneficiarii aceleiași legi care au formulat acțiuni în

temeiul acesteia, acțiuni aflate în diferite stadii de judecată.

Se susține că

persoanele care au avut hotărârile irevocabile la data admiterii excepției vor

primi sumele acordate cu titlu de despăgubiri pe baza aceleiași legi și pornind

de la aceleași stări de fapt, în timp ce reclamanții nu beneficiază de nici de

cea mai mică despăgubire, numai pentru faptul că acțiunea lor nu a fost

judecată irevocabil.

Cu privire la

speranța legitimă au precizat că aceasta reprezintă o extindere a aplicării

articolului 1 al Protocolului 1 și asupra unor bunuri care nu se află încă în

patrimoniul reclamantului. Invocând hotărârea L. și alții contra Franței, au

arătat că din interpretarea Curții rezultă că speranța legitimă se naște nu

numai pentru persoanele a căror cauze s-au soluționat prin hotărâri irevocabile,

cum reiese din decizia Curții de Apel Cluj pe care au atacat-o ci pentru orice

beneficiar de drepturi prevăzute de legea respectivă.

Recurenții au mai

invocat și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a I-a civilă, cu privire la speranța legitimă, în sensul că,

atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice

"creanța" nu poate fi considerată "valoare patrimonială" și

implicit "speranță legitimă" decât dacă are o baza suficientă în

dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală, sau dacă existența sa este

confirmată printr-o jurisprudență clară și concordanta a instanțelor naționale.

Referitor la decizia

Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat

neconstituțional art. l pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au susținut că

prin respingerea acțiunilor promovate până la data admiterii excepției de

neconstituționalitate instanțele nu fac altceva decât să amplifice nedreptățile

suportate de petenții și de antecesorii acestora, al căror autor este chiar

Statul Roman, stat de drept, menit sa apere și să protejeze cetățenii.

Privitor la decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au apreciat că ceasta

este expresia unei presiuni politice, în urma căreia Curtea a avut un derapaj

de la principiile morale ale dreptului.

Cu privire la petitul

secundar au învederat că prin emiterea unei legi incoerente și

neconstituționale pârâtul le-a cauzat un prejudiciu atât de ordin moral, cât și

patrimonial. Pentru aceasta, având în vedere prevederile art. 998-999 C. Civ.,

au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de daune

morale pentru faptul ca le-a creat speranța iluzorie a reparării nedreptăților

la care au fost supuși.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

În esență, problema

care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern temporal, dar și

prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art.

14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În ceea ce privește

cererea solicitată în subsidiar, se constată că aceasta este formulată pentru

prima dată în recurs.

Cererea recurenților

reclamanți, din perspectiva art. 998-999 C. civ., formulată direct prin

motivele de recurs, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat pentru că

nu a fost investită cu o astfel de cerere, nu poate fi analizată, pentru că

dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea

ce este inadmisibil.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E. și V.D. împotriva deciziei nr.

98/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.