ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4714 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților M.E. și V.D., împotriva pârâtului Statul Român prin M.E.F., având ca obiect obligarea la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au solicitat despăgubiri în sumă de 100.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009, în calitate de nepoți de fiu ai defunctului V.A., condamnat politic în perioada 1951-1956, la 6 ani muncă silnică și 3 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. III și art. 157 C. pen., prin sentința penală nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Reclamanții sunt rude colaterale de gradul III cu persoana condamnată defunctul V.A., respectiv nepoți de frate, astfel că nu au calitate de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții V.D. și M.E., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, arătând că amândoi sunt rude de gradul al II-lea după defunctul V.A. și ca atare au calitate procesuală activă. Prin decizia nr. 98/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins ca nefundat apelul reclamanților. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale.

În raport de dispozițiile acestei decizii, s-a constatat că cererea reclamanților de obligare a statului la plata daunelor morale suferite ca urmare a condamnării cu caracter politic a bunicului lor, V.A., în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a rezultat dintr-o situație juridică legală ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare. Așa fiind, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, aceștia nu aveau un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care să o execute cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel.

Întrucât decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză, situație în care curtea urmează să constate că raportul juridic de obligație legală dintre stat și reclamanți a încetat. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții M.E. și V.D. prin care au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii de acordare a despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductiva. În subsidiar, au solicitat, în situația respingerii recursului, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 400.000 lei pentru incoerența legislativă care le-a creat o speranța iluzorie de a obține recunoașterea creanței noastre contra statului.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile unei legi organice adoptată de organul legislativ. Prin respingerea acțiunii, le-au fost îngrădite drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Constituția României precum accesul liber la justiție și egalitatea în drepturi. Prin lipsirea de eficiență a unei legi în urma admiterii excepției de neconstituționalitate s-au încălcat prevederile art. 15 al Constituției care statuează la alin. (2) că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". De asemenea s-au încălcat prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, care statuează că “Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., iar de la data publicării, ”deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Au mai arătat că această lipsire de eficiența a unei legi a fost condamnată de C.E.D.O. prin hotărârea C.E.D.O., B. – Polonia, din 22 iunie 2004, așa cum este citată în Decizia I.C.C.J. nr. 5216 din 21 septembrie 2004. Consideră că prin respingerea acțiunilor promovate în temeiul Legii nr. 221/2009 s-au creat situații fără precedent în jurisprudență, dând naștere astfel la discriminarea și inegalitatea între beneficiarii aceleiași legi care au formulat acțiuni în temeiul acesteia, acțiuni aflate în diferite stadii de judecată. Se susține că persoanele care au avut hotărârile irevocabile la data admiterii excepției vor primi sumele acordate cu titlu de despăgubiri pe baza aceleiași legi și pornind de la aceleași stări de fapt, în timp ce reclamanții nu beneficiază de nici de cea mai mică despăgubire, numai pentru faptul că acțiunea lor nu a fost judecată irevocabil.

Cu privire la speranța legitimă au precizat că aceasta reprezintă o extindere a aplicării articolului 1 al Protocolului 1 și asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului. Invocând hotărârea L. și alții contra Franței, au arătat că din interpretarea Curții rezultă că speranța legitimă se naște nu numai pentru persoanele a căror cauze s-au soluționat prin hotărâri irevocabile, cum reiese din decizia Curții de Apel Cluj pe care au atacat-o ci pentru orice beneficiar de drepturi prevăzute de legea respectivă.

Recurenții au mai invocat și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I-a civilă, cu privire la speranța legitimă, în sensul că, atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice "creanța" nu poate fi considerată "valoare patrimonială" și implicit "speranță legitimă" decât dacă are o baza suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală, sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordanta a instanțelor naționale. Referitor la decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituțional art. l pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 au susținut că prin respingerea acțiunilor promovate până la data admiterii excepției de neconstituționalitate instanțele nu fac altceva decât să amplifice nedreptățile suportate de petenții și de antecesorii acestora, al căror autor este chiar Statul Roman, stat de drept, menit sa apere și să protejeze cetățenii. Privitor la decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au apreciat că ceasta este expresia unei presiuni politice, în urma căreia Curtea a avut un derapaj de la principiile morale ale dreptului. Cu privire la petitul secundar au învederat că prin emiterea unei legi incoerente și neconstituționale pârâtul le-a cauzat un prejudiciu atât de ordin moral, cât și patrimonial.

Pentru aceasta, având în vedere prevederile art. 998-999 C. Civ., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de daune morale pentru faptul ca le-a creat speranța iluzorie a reparării nedreptăților la care au fost supuși. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern temporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În ceea ce privește cererea solicitată în subsidiar, se constată că aceasta este formulată pentru prima dată în recurs. Cererea recurenților reclamanți, din perspectiva art. 998-999 C. civ., formulată direct prin motivele de recurs, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat pentru că nu a fost investită cu o astfel de cerere, nu poate fi analizată, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E. și V.D. împotriva deciziei nr. 98/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.