ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3668/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3832 din 9 martie 2009, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a respins ca

inadmisibilă cererea formulată de Serviciul Public de Administrare a

Domeniului Public și Privat al Orașului Buftea, în contradictoriu cu

pârâții SC M.S. SRL, prin lichidator judiciar SC A.A.C. IPURL și SC

C. SRL

Prin acțiune, reclamanta a

solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță

al SC M.S. SRL, născut în baza contractului de lucrări din 2003

și a ultimei facturi fiscale din 1 iulie 2004.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că, prin sentința nr. 6037 din 18 iulie

2006 emisă de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, în baza dispozițiilor O.G. nr. 5/2001 privind

somația de plată, reclamanta a fost somată să

plătească suma de 455.265,49 ron către pârâtă și

că, cererea în anulare formulată împotriva ordonanței a fost

respinsă prin sentința comercială nr. 8871 din 25 octombrie 2006

a Tribunalului București.

S-a constatat că motivele

exprese de reclamantă în prezenta acțiune coincid cu apărările

din cererea în anulare, apărări pe care instanța le-a respins ca

nefondate astfel că, instanța a apreciat că acestea nu mai pot

fi reiterate pe calea contestației la executare, iar cum reclamanta a epuizat

mijloacele juridice pentru constatarea creanței nu înseamnă că

are deschisă calea acțiunii în constatare întemeiată pe art. 111

C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 118 din 22

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Pentru a se pronunța în acest

mod, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat

constatarea unei situații de fapt, respectiv că a efectuat o

plată valabilă datorată intimatei- pârâte în temeiul unui titlu

executor, însă către o terță persoană, stingând astfel

dreptul de creanță.

S-a considerat că prima

instanță a reținut corect că, reclamanta a încercat pe

calea unei acțiuni în constatare să obțină un rezultat

specific contestației la executare și că, în raport de dispozițiile

art. 111 C. proc. civ. acțiunea apare ca inadmisibilă întrucât

reclamanta are la îndemână acțiunea în realizare.

Împotriva deciziei, reclamanta a

declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8,

9 C. proc. civ., susținând următoarele:

Decizia atacată conține

considerente străine de natura pricinii, întrucât obiectul cauzei deduse

judecății nu îl reprezintă contestația la executare.

- Instanța a reținut în

mod greșit că prin acțiune s-a solicitat a se constata că

reclamanta nu ar mai avea niciun fel de datorie față de

intimată.

Se susține că prin simplul

fapt al indicării izvorului concret al obligației (contractul din

2003 și factura din 1 iulie 2004) nu se poate trage concluzia că s-ar

fi făcut de fapt referire la un drept determinat, respectiv la o

creanță care să rezulte din actele menționate.

- De asemenea, recurenta

consideră că reținerile instanței de apel sunt eronate

întrucât, fiind vorba despre o acțiune în constatare negativă,

reclamantul debitor nu poate invoca un drept al său, ci doar un izvor de

drepturi care sunt în favoarea părții în contradictoriu cu care

înțelege să se judece, iar pe de altă parte, plata

efectuată nu este datorată pârâtei în temeiul titlului, ci în temeiul

contractului și facturii, care reprezintă numai izvorul concret al

obligațiilor.

Pe acest aspect, se apreciază

că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

- Instanța de apel a sesizat

eroarea în care s-a aflat prima instanță care a analizat cauza

dedusă judecății prin prisma unei contestații la executare

dar a conferit o interpretare proprie considerentelor instanței de fond,

când ar fi trebuit să constate că de fapt, hotărârea primei

instanțe nu este motivată.

- Greșit s-a reținut

că faza executării silite a unei hotărâri

judecătorești face parte din cadrul judecății și nu se

poate susține că promovarea unei acțiuni în constatare

negativă este echivalentă unei contestații la executare sau

că o contestație la executare suplinește o hotărâre

judecătorească și înlătură dreptul persoanei de a

promova o acțiune de drept comun, iar interpretarea instanței de apel

nu poate conduce decât la anihilarea drepturilor procedurale pe care le

apără art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Prin întâmpinarea depusă de

intimata SC M.S. SRL se solicită – în principal – respingerea recursului

întrucât acțiunea reclamantei a rămas fără obiect prin

recuperarea întregului debit în cuantum de 461.365,49 lei, prin executare

silită, conform extrasului de cont din 21 iulie 2009, iar în subsidiar,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata SC C. SRL a solicitat prin

întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului și

menținerea deciziei instanței de apel.

Analizând decizia atacată prin

prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Așa cum s-a reținut în mod

corect de către instanța de apel, reclamanta a învestit instanța

cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

prin care a solicitat să se constate inexistența dreptului de

creanță al pârâtei SC M.S. SRL împotriva sa (dreptul de

creanță născut în baza contractului din 2003 și a facturii din

1 iulie 2004) prin plata valabilă efectuată către pârâta SC C.

SRL

Din modul de redactare a

acțiunii deduse judecății rezultă cu evidență

că scopul urmărit de reclamant este acela de a obține un titlu

din care să rezulte că nu mai are vreo datorie față de pârâta

SC M.S. SRL, situație inadmisibilă în raport de prevederile art. 111 C.

proc. civ. care se referă la posibilitatea constatării

existenței ori inexistenței unui drept al titularului unei astfel de

cereri, iar nu a unui fapt.

În raport de această

situație nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul considerentelor străine pricinii,

conținute de decizia atacată.

De asemenea, instanța nu poate

reține nici motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. ce vizează interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății ce ar fi atras schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de o parte, recurentul nu

indică actul aflat în această situație, iar pe de altă

parte argumentele folosite în susținerea acestui motiv de recurs prin care

se face trimitere la contractul părților și factura

menționată care ar sta la baza dreptului de creanță al

pârâtei, nu sunt de natură a fundamenta nelegalitatea deciziei atacate pe

aspectul invocat.

Ambele instanțe au reținut

în mod corect că recurentul, prin demersul său judiciar încearcă

să invoce o plată valabilă efectuată către o

terță persoană astfel încât să anihileze o eventuală

executare silită ce s-ar porni împotriva sa pentru realizarea

creanței pe care societatea pârâtă o deține ceea ce este

inadmisibil pe calea unei acțiuni în constatare, iar prin soluția

dată reclamantei nu i s-a îngrădit niciunul din drepturile procesuale

prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult, având în vedere și

faptul că pârâta SC M.S. SRL a făcut cunoscut instanței că

și-a recuperat întreaga creanță deținută împotriva

reclamantei, în cadrul executării silite, Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul Orașul Buftea, prin primar, împotriva deciziei comerciale nr. 118

din 22 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.