ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3668/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3832 din 9 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de Serviciul Public de Administrare a Domeniului Public și Privat al Orașului Buftea, în contradictoriu cu pârâții SC M.S. SRL, prin lichidator judiciar SC A.A.C. IPURL și SC C. SRL Prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al SC M.S. SRL, născut în baza contractului de lucrări din 2003 și a ultimei facturi fiscale din 1 iulie 2004. În considerentele sentinței, instanța a reținut că, prin sentința nr. 6037 din 18 iulie 2006 emisă de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în baza dispozițiilor O.G.

nr. 5/2001 privind somația de plată, reclamanta a fost somată să plătească suma de 455.265,49 ron către pârâtă și că, cererea în anulare formulată împotriva ordonanței a fost respinsă prin sentința comercială nr. 8871 din 25 octombrie 2006 a Tribunalului București. S-a constatat că motivele exprese de reclamantă în prezenta acțiune coincid cu apărările din cererea în anulare, apărări pe care instanța le-a respins ca nefondate astfel că, instanța a apreciat că acestea nu mai pot fi reiterate pe calea contestației la executare, iar cum reclamanta a epuizat mijloacele juridice pentru constatarea creanței nu înseamnă că are deschisă calea acțiunii în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 118 din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat constatarea unei situații de fapt, respectiv că a efectuat o plată valabilă datorată intimatei- pârâte în temeiul unui titlu executor, însă către o terță persoană, stingând astfel dreptul de creanță. S-a considerat că prima instanță a reținut corect că, reclamanta a încercat pe calea unei acțiuni în constatare să obțină un rezultat specific contestației la executare și că, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. acțiunea apare ca inadmisibilă întrucât reclamanta are la îndemână acțiunea în realizare.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susținând următoarele: Decizia atacată conține considerente străine de natura pricinii, întrucât obiectul cauzei deduse judecății nu îl reprezintă contestația la executare. - Instanța a reținut în mod greșit că prin acțiune s-a solicitat a se constata că reclamanta nu ar mai avea niciun fel de datorie față de intimată. Se susține că prin simplul fapt al indicării izvorului concret al obligației (contractul din 2003 și factura din 1 iulie 2004) nu se poate trage concluzia că s-ar fi făcut de fapt referire la un drept determinat, respectiv la o creanță care să rezulte din actele menționate.

- De asemenea, recurenta consideră că reținerile instanței de apel sunt eronate întrucât, fiind vorba despre o acțiune în constatare negativă, reclamantul debitor nu poate invoca un drept al său, ci doar un izvor de drepturi care sunt în favoarea părții în contradictoriu cu care înțelege să se judece, iar pe de altă parte, plata efectuată nu este datorată pârâtei în temeiul titlului, ci în temeiul contractului și facturii, care reprezintă numai izvorul concret al obligațiilor. Pe acest aspect, se apreciază că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. - Instanța de apel a sesizat eroarea în care s-a aflat prima instanță care a analizat cauza dedusă judecății prin prisma unei contestații la executare dar a conferit o interpretare proprie considerentelor instanței de fond, când ar fi trebuit să constate că de fapt, hotărârea primei instanțe nu este motivată.

- Greșit s-a reținut că faza executării silite a unei hotărâri judecătorești face parte din cadrul judecății și nu se poate susține că promovarea unei acțiuni în constatare negativă este echivalentă unei contestații la executare sau că o contestație la executare suplinește o hotărâre judecătorească și înlătură dreptul persoanei de a promova o acțiune de drept comun, iar interpretarea instanței de apel nu poate conduce decât la anihilarea drepturilor procedurale pe care le apără art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Prin întâmpinarea depusă de intimata SC M.S. SRL se solicită – în principal – respingerea recursului întrucât acțiunea reclamantei a rămas fără obiect prin recuperarea întregului debit în cuantum de 461.365,49 lei, prin executare silită, conform extrasului de cont din 21 iulie 2009, iar în subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata SC C. SRL a solicitat prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Așa cum s-a reținut în mod corect de către instanța de apel, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. prin care a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei SC M.S. SRL împotriva sa (dreptul de creanță născut în baza contractului din 2003 și a facturii din 1 iulie 2004) prin plata valabilă efectuată către pârâta SC C. SRL Din modul de redactare a acțiunii deduse judecății rezultă cu evidență că scopul urmărit de reclamant este acela de a obține un titlu din care să rezulte că nu mai are vreo datorie față de pârâta SC M.S.

SRL, situație inadmisibilă în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ. care se referă la posibilitatea constatării existenței ori inexistenței unui drept al titularului unei astfel de cereri, iar nu a unui fapt. În raport de această situație nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul considerentelor străine pricinii, conținute de decizia atacată. De asemenea, instanța nu poate reține nici motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ce ar fi atras schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de o parte, recurentul nu indică actul aflat în această situație, iar pe de altă parte argumentele folosite în susținerea acestui motiv de recurs prin care se face trimitere la contractul părților și factura menționată care ar sta la baza dreptului de creanță al pârâtei, nu sunt de natură a fundamenta nelegalitatea deciziei atacate pe aspectul invocat. Ambele instanțe au reținut în mod corect că recurentul, prin demersul său judiciar încearcă să invoce o plată valabilă efectuată către o terță persoană astfel încât să anihileze o eventuală executare silită ce s-ar porni împotriva sa pentru realizarea creanței pe care societatea pârâtă o deține ceea ce este inadmisibil pe calea unei acțiuni în constatare, iar prin soluția dată reclamantei nu i s-a îngrădit niciunul din drepturile procesuale prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult, având în vedere și faptul că pârâta SC M.S. SRL a făcut cunoscut instanței că și-a recuperat întreaga creanță deținută împotriva reclamantei, în cadrul executării silite, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Orașul Buftea, prin primar, împotriva deciziei comerciale nr. 118 din 22 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.