ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 790 din 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr.

5128/117/2009, s-a admis excepția inadmisibilității; s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. și s-a respins

acțiunea față de acest pârât; s-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Educației și Învățământului,

și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta

Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia, împotriva pârâților Statul Român,

prin M.F.P., Statul Român prin Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, și

Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru constatare nulitate titlu,

rectificare carte funciară, recunoaștere drept de proprietate asupra

imobilului.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, cu privire la excepția lipsei calității

procesuale a Statului Român, prin M.F.P., că aceasta a fost admisă, întrucât

imobilul în litigiu a intrat „în proprietatea Statului Român în administrarea

Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca și face parte din domeniul privat

al statului”.

Potrivit

dispozițiilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, statul este

reprezentat de M.F.P. doar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate

asupra bunului din domeniul public.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Educație și Învățământului, acesta a fost respinsă, întrucât în C.F.

Cluj figurează imobilul teren cu privire la care s-a formulat cererea de revendicare

ca fiind în proprietatea Statului Român și în folosința Ministerului

Învățământului Public, acest pârât fiind necesar a fi menținut în proces pentru

ca hotărârea să-i fie opozabilă.

Potrivit copiei,

imobilul, compus din casă din ciment și cărămidă, cu 3 etaje, acoperită cu

țiglă, constând din: subsol, 3 ateliere și pivniță; parter, 2 localuri pentru

prăvălie, 7 camere, 7 bucătării și 1 cameră de baie; etajul I, 14 camere și

dependințe; etajul II, 15 camere și dependințe, și etajul III, 15 camere și dependințe,

și curte, situat în str. Regele Ferdinand, a constituit proprietatea E.C.R.L.,

iar în baza Decretelor nr. 176/1948, nr. 2566/1948 și 45/1949 a trecut în

proprietatea Statului Român și în folosința Ministerului Învățământului Public.

În baza documentației

tehnice și a cererii Statului Român, imobilul a fost împărțit în imobil teren

cu construcții în suprafață de 721 mp și teren curte în str. Horea, jud. Cluj,

în suprafață de 179 mp.

Conform copiei

contractelor de vânzare depuse la dosarul cauzei, a rezultat că din cele 34 de

spații locative în care a fost dezmembrat imobilul construcție înscris inițial

în C.F. Cluj majoritatea au fost vândute celor care le ocupau cu titlu de

chirie, în prezent fiind în administrarea Consiliului local al municipiului

Cluj-Napoca, precum și terenul aflat în prezent în două cărți funciare.

Cu privire la

excepția inadmisibilității, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată

pentru următoarele considerente.

Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia a reglementat

posibilitatea persoanelor interesate de a solicita instanțelor judecătorești să

analizeze valabilitatea titlului în baza căruia statul a devenit proprietarul

unor imobile. Această analiză a valabilității urma să se raporteze la

îndeplinirea la momentul preluării a condițiilor prevăzute de art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 213/1998. Până la apariția legilor speciale de

retrocedare, Legea nr. 213/1998 a constituit dreptul comun în materia

retrocedării imobilelor preluate în perioada 6 martie 1948 - 22 decembrie 1989,

în măsura în care acestea nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin O.U.G. nr.

94/2000, s-a creat cadrul legal special pentru retrocedarea imobilelor care au

aparținut cultelor religioase și care au fost preluate cu sau fără titlu de

statul român, mai puțin a lăcașurilor de cult. După cum se poate observa,

imobilul în litigiu fiind preluat în baza Decretului nr. 177/1948, și regimul

juridic al acestuia a fost reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Conform dispozițiilor art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, s-a prevăzut un

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia,

iar după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de

retrocedare. Deși O.U.G. nr. 94/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 308 din 4

iulie 2000, aprobarea ei s-a făcut prin Legea nr. 501/2002 publicată în M. Of.

nr. 561 din 31 iulie 2002.

S-a concluzionat, că

a existat un termen rezonabil oferit de legea specială în care persoana îndreptățită

putea formula cererea de retrocedare sau de restituire; că C.E.D.O. s-a

pronunțat în numeroase spețe, în sensul că statul are dreptul de a adopta o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

de către un regim anterior, că, în aceste condiții, existând un concurs între

legea generală și cea specială, cea care se aplică este legea specială, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială, și că practica I.C.C.J. în ceea ce privește

posibilitatea de a formula acțiune în revendicare pe dreptul comun în

condițiile existenței unei legi speciale reiese din Decizia nr. XXXIII/2008

dată în recursul în interesul legii, când s-a confirmat prioritatea legii speciale

în raport cu dreptul comun, exceptând situația când aceasta contravine C.E.D.O.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, pentru a

putea uza de prevederile dreptului comun este necesar a se invoca anumite

neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., neconcordanțe care, în speță,

nu au fost invocate. Abia după ce aceste neconcordanțe ar fi fost constatate,

instanța putea să verifice dacă o asemenea acțiune aduce atingere altui drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Deși acțiunea

reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului se face și prin raportare la dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998. Referitor la imobilele preluate de stat fără

titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, O.U.G. nr.

94/2000 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

O.U.G. nr. 94/2000 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema

raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același

mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul

legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr.

LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, că „Prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special”.

Prin aceeași decizie,

s-a arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, s-a

apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În concluzie, s-a

reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

oricărei legi speciale de reparație nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., aceasta fiind și

practica unitară a I.C.C.J.

Prin decizia civilă

nr. 167/ A din 16 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, reținând, în

esență, următoarele:

Imobilul în litigiu a

constituit proprietatea E.C.R.L., iar în baza Decretului nr. 176/1948, nr.

2566/1948 și 45/1949 a trecut în proprietatea Statului Român, în folosința

Ministerului Învățământului Public.

În mod legal instanța

de fond a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, întrucât imobilul în

litigiu a aparținut cultului religios romano-catolic, iar în materia

restituirii imobilelor, altele decât lăcașele de cult, preluate în perioada 06

martie 1945 – 21 decembrie 1989, abuziv, cu sau fără titlu, a fost adoptată

O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase. Acest act normativ special prevedea o

procedură pe care persoanele juridice îndreptățite trebuiau să o parcurgă.

În ședința publică

din 16 martie 2011, reprezentanta reclamantei a arătat că nu a urmat această

procedură și nu a fost notificată comisia specială de retrocedare pentru acest

imobil.

Reclamanta a investit

instanța cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun, invocând dispozițiile

art. 480 – 481 C. civ., în 25 septembrie 2009, cu mult după expirarea

termenului în care putea să formuleze notificarea în baza legii speciale.

Cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele

preluate abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989,

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în

recurs în interesul legii, a statuat că „concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială”.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât și fără titlu, astfel

că argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de

reglementare a legii speciale și legii de revendicare pe drept comun, nu poate

fi primit. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură

cu imobilele preluate abuziv de stat. De altfel, problema raportului dintre

legea specială și legea generală a fost reglementată în același mod de Înalta

Curte de Casație și Justiție și atunci când a decis că dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu se aplică acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989.

Deși decizia nr.

33/2008 vizează raportul dintre o acțiune în revendicare pe drept comun și

Legea nr. 10/2001, aceasta se aplică și în privința altor legi reparatorii în

materia restituirii imobilelor.

O.U.G. nr. 94/2000,

la fel ca și Legea nr. 10/2001, instituie o procedură administrativă

prealabilă, anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv.

Astfel, aplicând

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală și legea

specială, „specialia generalibus derogant” s-a reținut că, legal, a fost

respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Reclamanta nu a

invocat faptul că a formulat această acțiune după intrarea în vigoare a legii

reparatorii datorită unor motive independente de voința acesteia, care ar fi

împiedicat-o să depună notificare, astfel încât acțiunea este inadmisibilă.

Nu a fost primită

nici critica formulată de reclamantă potrivit căreia chestiune opțiunii

aplicării legii speciale și a dreptului comun, cât și raportul între legea

internă și C.E.D.O., trebuie examinate într-un context mai larg, întrucât

raportului dintre legea generală și legea specială i se aplică principiul de

drept mai sus enunțat, iar în ipoteza în care reclamanta ar fi uzat de

procedura legii speciale, doar în această ipoteză se putea analiza dacă legea

specială de retrocedare a imobilelor este concordantă cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ori, reclamanta nu a

uzat de legea specială și în aceste circumstanțe nu se poate prevala de

opțiunea de a invoca dispozițiile Convenției în raport cu legea generală.

Faptul că imobilul a

fost nelegal preluat de Statul Român, precum și că nu există dovada că acest

imobil a servit învățământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr.

176/1949, sunt probleme care vizează fondul acțiunii, și care nu vor fi

analizate, întrucât acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind astfel

aplicabile dispozițiile art. 137 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Arhiepiscopia Romano

Catolică Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat că, instanța de apel, prin decizia

recurată, nu a ținut seama de faptul că prin Decizia nr. 33/2008 s-a statuat

că, în situația existenței unor neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate, situație în care, singurul aspect care trebuia cercetat este

acela al existenței unei neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Chestiunea existenței

unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință și dreptul comun, respectiv

Codul civil, în materia revendicării, cât și a raportului între legea internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie examinată într-un context

mai larg, ținându-se cont de datele particulare ale fiecărei cauze, nefiind

suficientă raportarea strictă la momentul introducerii acțiunii și respectiv la

opțiunea celui în cauză de a apela direct la dreptul comun, întrucât o asemenea

abordare ar putea fi de natură să afecteze dreptul la un tribunal, chiar în

substanța sa, în sensul art. 6 din Convenție și în consecință respingerea

acțiunii având în vedere doar acest aspect este nelegală.

Or, față de situația

concretă din această speță, s-a arătat că este neîndoielnic că statul nu a

dobândit în mod legal dreptul de proprietate prin naționalizare (fără să existe

vreun act în acest sens și fără ca vreunul dintre pârâți să fi indicat actul în

baza căruia imobilul a fost naționalizat, ceea ce rezultă cu evidență din

răspunsurile acestora la interogator), și, mai mult, în ceea ce privește

imobilul în cauză, nu există nicio dovadă că el să fi servit vreodată

învățământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr. 176/1948.

De asemenea, s-a mai

arătat că, față de obiectul concret indicat de reclamantă, este evident că

acțiunea nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate subsecvent sau

securității raporturilor juridice, și că respingerea acțiunii ca inadmisibilă

creează un vădit dezechilibru în defavoarea reclamantei, care, dat fiind faptul

că statul deține și păstrează un bun dobândit în mod vădit în condiții

nelegale, încălcând astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecția

dreptului de proprietate, nu are posibilitatea de a revendica acest imobil,

deși titlul statului este nul.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea

de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond și apel, și care nu

poate fi reevaluată în recurs potrivit actualei structuri a art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ., se reține că imobilul în litigiu, a constituit proprietatea

A.C.R.L. și a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr.

176/1948, nr. 2566/1948 și nr. 45/1941, iar ulterior în folosința Ministerului

Învățământului, și că acesta nu a avut destinația de lăcaș de cult.

Prin urmare, se

constată că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în materia restituirii imobilelor care au

aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult, s-a adoptat o

procedură specială de retrocedare, respectiv O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000,

modificată, care la art. 1 alin. (1) prevede că „imobilele care au aparținut

cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără

titlu, de statul român, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele

de cult, compuse din construcții împreună cu terenul aferent, existente în

natură, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență”, iar la alin. (9) al aceluiași text de lege se prevede că „în toate

cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot

depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de

urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare

a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau

retrocedare”.

O.U.G. nr. 94/2000 a

fost aprobată prin Legea nr. 507/2002, publicată în M. Of. nr. 561 din 31 iulie

2002 ,,astfel că, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi,

reclamanta putea solicita, pe calea procedurii speciale prevăzută de acest act

normativ, retrocedarea imobilului în litigiu, compus din construcții și terenul

aferent, însă, așa cum a reținut instanța de apel, reclamanta nu a uzat de

această procedură specială, ci pe calea prezentei acțiuni a solicitat, în

condițiile dreptului comun, art. 480 și urm. C. civ., restituirea în natură a

acestuia.

Or, aplicând

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală, Codul

civil și legea specială, în speță O.U.G. nr. 94/2000, respectiv, „specialia

generalibus derogant”, se constată că legal instanțele de fond și apel au

respins acțiunea reclamantului pe excepția inadmisibilității, întrucât, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, de natura celui în cauză, s-a adoptat o lege specială care

prevede în ce condiții aceste imobile se restituie în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate reține că legea specială, s-ar putea aplica în

concurs cu dreptul comun.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 prevede că „pot fi revendicare de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale”.

Or, O.U.G. nr.

94/2000 reglementează restituirea imobilelor ce au aparținut cultelor

religioase, altele decât lăcașele de cult, preluate abuziv de stat, inclusiv

fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor astfel de imobilele în justiție.

De altfel, problema

raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același

mod și prin deciziile pronunțate în recurs în interesul Legii nr. LIII/2007 și

nr. 33/2008, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În consecință, se

reține că persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.

94/2000, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Criticile formulate

de reclamantă în sensul că, soluționând cauza pe excepția inadmisibilității

acțiunii pe dreptul comun, pentru retrocedarea imobilului în litigiu, îi este

afectat dreptul la un tribunal, conferit de art. 6 din Convenție, și că, dat

fiind faptul că statul deține și păstrează un bun dobândit în condiții

nelegale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. privind

protecția dreptului de proprietate, sunt nefondate.

Astfel, procedura

prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, pentru retrocedarea unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât

lăcașele de cult, reglementează posibilitatea părții de acces la „un tribunal”,

în sensul art. 6 din C.E.D.O., în condițiile art. 2 alin. (6) din acest act

normativ, potrivit căruia „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea

fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrat în a cărei rază

teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la

comunicarea acestora”, în care părțile propune probe și formulează cereri care

să fie cenzurate de instanță în legătură cu pretenția lor concretă dedusă

judecății.

Pe de altă parte, nu

poate fi primită nici susținerea reclamantei potrivit căreia prin soluționarea

cauzei, de către instanțele de fond și apel, pe excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun în condițiile art. 480 și

urm. C. civ., s-a făcut o vădită încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O., privind protecția dreptului de proprietate,

deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., pentru ca dreptul reclamantei să

intre sub protecția acestei norme convenționale, aceasta trebuie să dețină un

„bun actual” cu privire la imobilul în litigiu, ceea ce presupune existența

unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești definitive, prin

care să se recunoască dreptul de proprietate al acesteia, și nu o speranță de a

i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a

mai fost posibilă o perioadă îndelungată.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba

Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia

împotriva deciziei nr. 167/ A din 16 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2012.