ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 790 din 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 5128/117/2009, s-a admis excepția inadmisibilității; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. și s-a respins acțiunea față de acest pârât; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Educației și Învățământului, și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia, împotriva pârâților Statul Român, prin M.F.P., Statul Român prin Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru constatare nulitate titlu, rectificare carte funciară, recunoaștere drept de proprietate asupra imobilului.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, prin M.F.P., că aceasta a fost admisă, întrucât imobilul în litigiu a intrat „în proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca și face parte din domeniul privat al statului”. Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de M.F.P. doar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului din domeniul public. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Educație și Învățământului, acesta a fost respinsă, întrucât în C.F.

Cluj figurează imobilul teren cu privire la care s-a formulat cererea de revendicare ca fiind în proprietatea Statului Român și în folosința Ministerului Învățământului Public, acest pârât fiind necesar a fi menținut în proces pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă. Potrivit copiei, imobilul, compus din casă din ciment și cărămidă, cu 3 etaje, acoperită cu țiglă, constând din: subsol, 3 ateliere și pivniță; parter, 2 localuri pentru prăvălie, 7 camere, 7 bucătării și 1 cameră de baie; etajul I, 14 camere și dependințe; etajul II, 15 camere și dependințe, și etajul III, 15 camere și dependințe, și curte, situat în str. Regele Ferdinand, a constituit proprietatea E.C.R.L., iar în baza Decretelor nr. 176/1948, nr. 2566/1948 și 45/1949 a trecut în proprietatea Statului Român și în folosința Ministerului Învățământului Public.

În baza documentației tehnice și a cererii Statului Român, imobilul a fost împărțit în imobil teren cu construcții în suprafață de 721 mp și teren curte în str. Horea, jud. Cluj, în suprafață de 179 mp. Conform copiei contractelor de vânzare depuse la dosarul cauzei, a rezultat că din cele 34 de spații locative în care a fost dezmembrat imobilul construcție înscris inițial în C.F. Cluj majoritatea au fost vândute celor care le ocupau cu titlu de chirie, în prezent fiind în administrarea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, precum și terenul aflat în prezent în două cărți funciare. Cu privire la excepția inadmisibilității, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente.

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a solicita instanțelor judecătorești să analizeze valabilitatea titlului în baza căruia statul a devenit proprietarul unor imobile. Această analiză a valabilității urma să se raporteze la îndeplinirea la momentul preluării a condițiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998. Până la apariția legilor speciale de retrocedare, Legea nr. 213/1998 a constituit dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate în perioada 6 martie 1948 - 22 decembrie 1989, în măsura în care acestea nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Prin O.U.G. nr. 94/2000, s-a creat cadrul legal special pentru retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate cu sau fără titlu de statul român, mai puțin a lăcașurilor de cult.

După cum se poate observa, imobilul în litigiu fiind preluat în baza Decretului nr. 177/1948, și regimul juridic al acestuia a fost reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. Conform dispozițiilor art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, s-a prevăzut un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia, iar după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Deși O.U.G. nr. 94/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 308 din 4 iulie 2000, aprobarea ei s-a făcut prin Legea nr. 501/2002 publicată în M. Of. nr. 561 din 31 iulie 2002. S-a concluzionat, că a existat un termen rezonabil oferit de legea specială în care persoana îndreptățită putea formula cererea de retrocedare sau de restituire; că C.E.D.O.

s-a pronunțat în numeroase spețe, în sensul că statul are dreptul de a adopta o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, că, în aceste condiții, existând un concurs între legea generală și cea specială, cea care se aplică este legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, și că practica I.C.C.J. în ceea ce privește posibilitatea de a formula acțiune în revendicare pe dreptul comun în condițiile existenței unei legi speciale reiese din Decizia nr. XXXIII/2008 dată în recursul în interesul legii, când s-a confirmat prioritatea legii speciale în raport cu dreptul comun, exceptând situația când aceasta contravine C.E.D.O.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, pentru a putea uza de prevederile dreptului comun este necesar a se invoca anumite neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., neconcordanțe care, în speță, nu au fost invocate. Abia după ce aceste neconcordanțe ar fi fost constatate, instanța putea să verifice dacă o asemenea acțiune aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Deși acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului se face și prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, O.U.G. nr. 94/2000 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 94/2000 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, că „Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special”.

Prin aceeași decizie, s-a arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În concluzie, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile oricărei legi speciale de reparație nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., aceasta fiind și practica unitară a I.C.C.J. Prin decizia civilă nr. 167/ A din 16 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, reținând, în esență, următoarele: Imobilul în litigiu a constituit proprietatea E.C.R.L., iar în baza Decretului nr. 176/1948, nr. 2566/1948 și 45/1949 a trecut în proprietatea Statului Român, în folosința Ministerului Învățământului Public.

În mod legal instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, întrucât imobilul în litigiu a aparținut cultului religios romano-catolic, iar în materia restituirii imobilelor, altele decât lăcașele de cult, preluate în perioada 06 martie 1945 – 21 decembrie 1989, abuziv, cu sau fără titlu, a fost adoptată O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase. Acest act normativ special prevedea o procedură pe care persoanele juridice îndreptățite trebuiau să o parcurgă. În ședința publică din 16 martie 2011, reprezentanta reclamantei a arătat că nu a urmat această procedură și nu a fost notificată comisia specială de retrocedare pentru acest imobil.

Reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun, invocând dispozițiile art. 480 – 481 C. civ., în 25 septembrie 2009, cu mult după expirarea termenului în care putea să formuleze notificarea în baza legii speciale. Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât și fără titlu, astfel că argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare a legii speciale și legii de revendicare pe drept comun, nu poate fi primit. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost reglementată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție și atunci când a decis că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989. Deși decizia nr. 33/2008 vizează raportul dintre o acțiune în revendicare pe drept comun și Legea nr. 10/2001, aceasta se aplică și în privința altor legi reparatorii în materia restituirii imobilelor. O.U.G. nr. 94/2000, la fel ca și Legea nr. 10/2001, instituie o procedură administrativă prealabilă, anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv.

Astfel, aplicând principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială, „specialia generalibus derogant” s-a reținut că, legal, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei. Reclamanta nu a invocat faptul că a formulat această acțiune după intrarea în vigoare a legii reparatorii datorită unor motive independente de voința acesteia, care ar fi împiedicat-o să depună notificare, astfel încât acțiunea este inadmisibilă.

Nu a fost primită nici critica formulată de reclamantă potrivit căreia chestiune opțiunii aplicării legii speciale și a dreptului comun, cât și raportul între legea internă și C.E.D.O., trebuie examinate într-un context mai larg, întrucât raportului dintre legea generală și legea specială i se aplică principiul de drept mai sus enunțat, iar în ipoteza în care reclamanta ar fi uzat de procedura legii speciale, doar în această ipoteză se putea analiza dacă legea specială de retrocedare a imobilelor este concordantă cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ori, reclamanta nu a uzat de legea specială și în aceste circumstanțe nu se poate prevala de opțiunea de a invoca dispozițiile Convenției în raport cu legea generală.

Faptul că imobilul a fost nelegal preluat de Statul Român, precum și că nu există dovada că acest imobil a servit învățământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr. 176/1949, sunt probleme care vizează fondul acțiunii, și care nu vor fi analizate, întrucât acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 137 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, instanța de apel, prin decizia recurată, nu a ținut seama de faptul că prin Decizia nr. 33/2008 s-a statuat că, în situația existenței unor neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, situație în care, singurul aspect care trebuia cercetat este acela al existenței unei neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Chestiunea existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință și dreptul comun, respectiv Codul civil, în materia revendicării, cât și a raportului între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie examinată într-un context mai larg, ținându-se cont de datele particulare ale fiecărei cauze, nefiind suficientă raportarea strictă la momentul introducerii acțiunii și respectiv la opțiunea celui în cauză de a apela direct la dreptul comun, întrucât o asemenea abordare ar putea fi de natură să afecteze dreptul la un tribunal, chiar în substanța sa, în sensul art. 6 din Convenție și în consecință respingerea acțiunii având în vedere doar acest aspect este nelegală.

Or, față de situația concretă din această speță, s-a arătat că este neîndoielnic că statul nu a dobândit în mod legal dreptul de proprietate prin naționalizare (fără să existe vreun act în acest sens și fără ca vreunul dintre pârâți să fi indicat actul în baza căruia imobilul a fost naționalizat, ceea ce rezultă cu evidență din răspunsurile acestora la interogator), și, mai mult, în ceea ce privește imobilul în cauză, nu există nicio dovadă că el să fi servit vreodată învățământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr. 176/1948.

De asemenea, s-a mai arătat că, față de obiectul concret indicat de reclamantă, este evident că acțiunea nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate subsecvent sau securității raporturilor juridice, și că respingerea acțiunii ca inadmisibilă creează un vădit dezechilibru în defavoarea reclamantei, care, dat fiind faptul că statul deține și păstrează un bun dobândit în mod vădit în condiții nelegale, încălcând astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecția dreptului de proprietate, nu are posibilitatea de a revendica acest imobil, deși titlul statului este nul. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Cu privire la starea de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond și apel, și care nu poate fi reevaluată în recurs potrivit actualei structuri a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., se reține că imobilul în litigiu, a constituit proprietatea A.C.R.L. și a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 176/1948, nr. 2566/1948 și nr. 45/1941, iar ulterior în folosința Ministerului Învățământului, și că acesta nu a avut destinația de lăcaș de cult. Prin urmare, se constată că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în materia restituirii imobilelor care au aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult, s-a adoptat o procedură specială de retrocedare, respectiv O.U.G.

nr. 94 din 29 iunie 2000, modificată, care la art. 1 alin. (1) prevede că „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, compuse din construcții împreună cu terenul aferent, existente în natură, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”, iar la alin. (9) al aceluiași text de lege se prevede că „în toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia.

După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare”. O.U.G. nr. 94/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 507/2002, publicată în M. Of. nr. 561 din 31 iulie 2002 ,,astfel că, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanta putea solicita, pe calea procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, retrocedarea imobilului în litigiu, compus din construcții și terenul aferent, însă, așa cum a reținut instanța de apel, reclamanta nu a uzat de această procedură specială, ci pe calea prezentei acțiuni a solicitat, în condițiile dreptului comun, art. 480 și urm. C. civ., restituirea în natură a acestuia. Or, aplicând principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală, Codul civil și legea specială, în speță O.U.G.

nr. 94/2000, respectiv, „specialia generalibus derogant”, se constată că legal instanțele de fond și apel au respins acțiunea reclamantului pe excepția inadmisibilității, întrucât, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, de natura celui în cauză, s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se restituie în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate reține că legea specială, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicare de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale”.

Or, O.U.G. nr. 94/2000 reglementează restituirea imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult, preluate abuziv de stat, inclusiv fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor astfel de imobilele în justiție. De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod și prin deciziile pronunțate în recurs în interesul Legii nr. LIII/2007 și nr. 33/2008, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. În consecință, se reține că persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Criticile formulate de reclamantă în sensul că, soluționând cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii pe dreptul comun, pentru retrocedarea imobilului în litigiu, îi este afectat dreptul la un tribunal, conferit de art. 6 din Convenție, și că, dat fiind faptul că statul deține și păstrează un bun dobândit în condiții nelegale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. privind protecția dreptului de proprietate, sunt nefondate. Astfel, procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, pentru retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât lăcașele de cult, reglementează posibilitatea părții de acces la „un tribunal”, în sensul art. 6 din C.E.D.O., în condițiile art. 2 alin. (6) din acest act normativ, potrivit căruia „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrat în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora”, în care părțile propune probe și formulează cereri care să fie cenzurate de instanță în legătură cu pretenția lor concretă dedusă judecății.

Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susținerea reclamantei potrivit căreia prin soluționarea cauzei, de către instanțele de fond și apel, pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun în condițiile art. 480 și urm. C. civ., s-a făcut o vădită încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., privind protecția dreptului de proprietate, deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., pentru ca dreptul reclamantei să intre sub protecția acestei norme convenționale, aceasta trebuie să dețină un „bun actual” cu privire la imobilul în litigiu, ceea ce presupune existența unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate al acesteia, și nu o speranță de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia împotriva deciziei nr. 167/ A din 16 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2012.