ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2702/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Reclamanta SNP P. sucursala Argeș, a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA Suc. Muntenia, solicitând ca în baza contractului de asigurare, să fie obligată la deschiderea dosarului de daună cu acceptare la plată pentru riscul nerambursării creditului sub formă de marfă în sumă de 2.218.380.000 RON, acordat SC G.M. SRL, polițele de asigurare având beneficiar această ultimă societate comercială. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat introducerea în cauză a brokerului SC L.G.C. SRL ca reprezentant al reclamantei ce a semnat polițele de asigurare cu scopul vădit de a acoperi lipsurile deja existente în gestiunea comisionarilor.

Tribunalul Argeș, prin sentința comercială, nr. 971/C din 6 iulie 2004, a admis acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.409.616.250 RON despăgubiri cuvenite din contractul, a respins cererea de chemare în garanție și a obligat pe pârâtă la 102.000.000 RON cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în esență, că prin contractul de asigurare părțile au stabilit riscul concret care s-a și produs, iar pentru plata despăgubirilor recunoscute de pârâtă, aceasta a condiționat-o de încheierea contractelor de asigurare în următorii 3 ani. Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 266/A-C din 24 noiembrie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins acțiunea obligând pe reclamantă la 26.145.581 RON cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a considerat că una dintre condițiile angajării răspunderii contractuale a asigurătorului era prevăzută în art. II alin. (2) pct. a din contract prin care asiguratul trebuia să verifice condițiile de solvabilitate a comisionarului SC G.M. SRL, adică raportul dintre active și totalul pasivelor exigibile, obligație pe care nu a îndeplinit-o. A mai reținut Curtea de Apel că reclamanta nu a întocmit procesul- verbal de constatare a producerii riscului asigurat cum era prevăzut în art. VII alin. (3) ci s-a mulțumit cu actul încheiat între asigurător și comisionarul SC M.B. SRL și nici nu a întocmit în termen de 10 zile înștiințarea scrisă despre producerea evenimentului.

Prin decizia nr. 5556 din 18 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantei, a casat decizia nr. 266/2004 a Curții de Apel Pitești, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pe care a obligat-o să stabilească în concret raporturile dintre asigurător și asigurat sub raportul riscului asigurat, producerii acestuia, înștiințării asigurătorului în raport cu art. 19 din Legea nr. 136/1995 dar și de înscrisurile prin care asigurătorul și-a manifestat poziția față de plata despăgubirilor.

Reluând judecata apelului, prin decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006, Curtea de Apel Pitești, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins acțiunea, considerând că pentru răspunderea asigurătorului în condițiile art. II alin. (2) lit. a) asiguratul era obligat să verifice condițiile de solvabilitate a comisionarului, să înștiințeze pe asigurător în termen de 10 zile de la producerea riscului printr-un proces - verbal de constatare, obligație neîndeplinită și care dă dreptul refuzului plății indemnizației.

Instanța supremă, prin decizia nr. 1430 din 20 iunie 2007 admite recursul reclamantei, casează decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006 și trimite cauza spre rejudecare constatând că instanța de apel nu a avut în vedere motivele care au condus la prima casare cu trimitere referitoare la stabilirea raporturilor concrete între părți, a manifestării de voință a asigurătorului prin adresele de la filele și ale dosarului de fond dar și în raport cu art. 19 din Legea nr. 136/1995. Prin decizia nr. 81/A-C din 29 iunie 2007, Curtea de Apel, a pronunțat aceeași soluție de admitere a apelului pârâtei și pe fond de respingere a acțiunii, considerând că procesul - verbal nu întrunește condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 136/1995 și contravine prevederilor contractuale de la art. VII alin. (3) lit. a) și b), cu atât mai mult cu cât nu constată întinderea pagubei.

A mai reținut instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada producerii riscului asigurat și nici nu a înștiințat despre aceasta. Prin decizia nr. 129 din 23 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a casat decizia nr. 81/AC din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Pitești, și a trimis cauza spre rejudecare întrucât aceeași judecători care au pronunțat în apel decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2007, au pronunțat și decizia nr. 81/A-C din 29 iunie 2007, iar potrivit dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 72/A-C din 27 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

S-a reținut că reclamanta a verificat condițiile de solvabilitate a comisionarei SC G.M.

SRL în sensul că aceasta deține spații de depozitare și autovehicule proprii pentru transportul buteliilor, are experiență în domeniu, iar cifra de afaceri de 1.192.888.000 RON la finele anului 2000. Existența unor pierderi datorate riscurilor petrecute înainte de intrarea în vigoare a poliței de asigurare a fost considerată de instanța de apel nedovedită, în raport cu procesul verbal de predare-primire, iar relațiile dintre reclamantă și comisionară afectate de refuzul comisionarei de a restitui contravaloarea mărfurilor primite, antamează răspunderea asigurătorului, care de altfel a acceptat plata la data de 10 septembrie 2002. A mai reținut instanța de apel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 136/1995 întrucât cauza riscului asigurat era cunoscută și consta în refuzul comisionarei de a restitui marfa, după rezilierea contractului, iar întinderea pagubei era reprezentată de numărul de butelii menționate în procesul-verbal.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întrucât pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel nu a răspuns celor patru motive de apel, relative la încălcarea normelor de procedură cu privire la admisibilitatea probelor nesocotind dispozițiile art. 167 și urm. și art. 138 și urm. C. proc. civ., la interpretarea clauzei contractuale privind obligația asiguratului de a verifica solvabilitatea comisionarului și a intenției reclamantei de a acoperi prejudiciul. Astfel, recurenta apreciază că instanța de apel nu și-a îndeplinit atribuția sa jurisdicțională de a cerceta sub toate aspectele hotărârea instanței de fond și nu numai criticile aduse sentinței atacate, obligație prescrisă de art. 292, art. 129 și art. 298 C. proc.

civ., iar prin limitarea verificării a modificat obiectul cererii de chemare în judecată. Unul dintre contractele de asigurare a fost încheiat ulterior rezilierii contractului de comision iar instanța contrar voinței reclamantei, care nu și-a precizat în acest sens acțiunea, a considerat efectele produse anterior contractului. Mai susține recurenta că instanța l-a exonerat pe asigurat de răspunderea stabilită în art. 23 din Legea nr. 136/1995, neținând cont de perioada lungă de timp scursă până la înștiințarea asigurătorului, de producerea și constatarea daunei. Conform clauzei contractuale sarcina probei producerii riscului asigurat revenea reclamantei, însă niciuna dintre instanțe nu a stabilit data producerii riscului asigurat pentru care pârâta a fost obligată la daune în afara cadrului legal stabilit de reclamantă care prin acțiune a solicitat deschiderea dosarului de daune cu acceptarea la plată pentru începerea procedurii de despăgubire.

Dosarul de daune nu s-a încheiat și nu se putea încheia în lipsa documentelor prevăzute în cap.VII din contract și art. 19 din Legea nr. 136/1995. Pe cale de excepție, recurenta a solicitat să se constate lipsa capacității de folosință a reclamantei fapt ce determină nulitatea acțiunii. Asupra excepției invocate, instanța urmează a o respinge pentru următoarele considerente. Capacitatea de folosință a persoanei juridice constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații în raport cu scopul pentru care a fost înființată. Sucursala Pitești a fost autorizată prin decizia nr. 56/1997 a SNP P. să fie reprezentată în fața instanțelor judecătorești prin organele proprii, delegându-se în acest mod exercițiul puterilor societății mamă.

Astfel, sucursala acționează în numele și pe seama societății care a înființat-o, iar radierea ei nu pune în discuție capacitatea persoanei juridice care-și continuă existența și confirmă în nume propriu asumarea drepturilor și obligațiilor. În privința recursului, acesta este nefondat și va fi respins: Prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., statuează asupra casării hotărârii atacate când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, manifestând astfel un exces de putere sau altfel spus o imixtiune a judecătorului în atribuțiile puterii legislative sau executive. Niciunul dintre motivele de recurs dezvoltate de recurentă nu relevă intervenția instanței în atributele altei puteri ale statului.

Stabilirea datei încheierii unui contract, contrar voinței uneia dintre părți sau fără ca reclamanta să-și precizeze acțiunea, poate cel mult să facă obiectul interpretării voinței interne a părților (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) nicidecum al depășirii atribuțiilor puterii judecătorești. În competența instanțelor de judecată, legiuitorul a atribuit și interpretarea actelor și faptelor juridice prin care sunt stabilite situațiile de fapt și de drept ale raportului juridic dedus judecății. Încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității evocate ca o altă critică a deciziei atacate, nu relevă măsura în care vreun act de procedură al instanței încalcă ordinea publică ori nu respectă unul dintre principiile generale de drept procesual, așa încât el apare ca nefondat.

În ce privește încălcarea de către instanță a principiului disponibilității în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, se constată că reclamanta, prin acțiune, a solicitat deschiderea dosarului de daună cu acceptarea la plată motivat de faptul că pârâta și-a manifestat voința de plată propunând eșalonarea plății prin lichidarea dosarelor de daună în sistem de compensare a primelor de asigurare la noile contracte de asigurare. Pe de altă parte critica este formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului și nu este un motiv de ordine publică. Critica apare speculativă având în vedere demersurile anterioare chemării în judecată, dar și stabilirea taxei de timbru eferentă pretențiilor invocate și nu în cuantum fix caracteristic acțiunii având ca obiect obligația de a face, înțelegând prin aceasta că „acceptarea la plată” reprezintă daunele solicitate.

Este neîntemeiată evocarea prevederilor art. 138 și art. 167 C. proc. civ. relative la încălcarea formelor de procedură privind administrarea probelor. Textele de lege enunțate au drept scop accelerarea judecății, însă, în același timp și nevoia de administrare a probelor la care judecătorii sunt datori să stăruie, pentru a preveni orice greșeală, este în egală măsură obligatorie pentru aflarea adevărului. În privința greșitei interpretări a clauzelor privind verificarea solvabilității comisioanelor, este de reținut că odată cu încheierea contractelor (noiembrie 2000), reclamanta a solicitat ORC Teleorman certificate contestatoare și a verificat atât potențialul uman și material care să asigure depozitarea materialelor cât și cifra de afaceri a fiecărui comisionar.

De altfel la data de 4 decembrie 2000 s-a încheiat procesul verbal de predare – primire prin care atestă primirea de către societate a bunurilor conform contractului. Faptul că între reclamantă și societățile comisionare a fost reziliat contractul pentru nerespectarea de către comisionare a clauzelor contractuale, cu consecința refuzului de a restitui valoarea mărfurilor primite, a determinat activarea contractului de asigurare al cărui obiect era chiar acela de a „asigura riscul de neplată a contravalorii stelajelor buteliilor și încărcăturilor G.P.L.”.

În aceeași măsură avizul favorabil dat prin adresa din 8 aprilie 2002 a pârâtei – recurente, pentru plata daunelor, chiar condiționată de încheierea unui nou contract, precum și corespondența înregistrată, reclamanta, confirmă voința acesteia de plată a daunelor, fără a fi invocate prevederile contractuale art. VII lit. a) și b). Mai mult convenția nu prevedea ca termen de 10 zile de înștiințare a asigurătorului decât situația în care comisionarul nu acceptă acoperirea prejudiciului. Nefondată este și susținerea potrivit căreia hotărârile instanțelor de fond nu fac trimitere la actele care dovedesc dauna. Instanța de apel a examinat procesele verbale și din , prin care a fost stabilită existența și întinderea daunei și corespondența dintre părți finalizată prin adresa pârâtei, concluzionând asupra refuzului nejustificat de plată.

Din această perspectivă, evocarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 36/1995 și ale cap.VIII nu sunt pertinente, producerea riscului asigurat fiind însăși refuzul comisionarelor de a restitui bunurile, consemnat în procesul verbal. Apare subiectivă și evocarea lipsei condițiilor răspunderii pentru producerea riscului anterior încheierii contractului, față de situația că pentru a se asigura riscul de neplată și pentru bunuri, contractul de asigurare s-a încheiat pentru o perioadă de un an, iar procesul verbal de constatare a prejudiciului a fost încheiat. În aceeași măsură argumentele neîndeplinirii în termen a obligațiilor prevăzute de Cap.VII și art. 19 din Legea nr. 136/1995 nu sunt fondate.

Între părți a existat o corespondență pe o perioadă lungă de timp, ajungându-se la data de 8 aprilie 2002 la stabilirea modalităților de plată așa încât susținerea nu se regăsește în principiile de drept, etică și echitate. Cu privire la rolul activ al judecătorului și caracterul devolutiv al apelului este de menționat că instanța a cărei decizie este atacată prin prezentul recurs a fost învestitiă prin decizia de casare, prin care instanța de control judiciar a dat îndrumări obligatorii instanței de trimitere. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondată excepția lipsei capacității de folosință invocată de recurentă și ca nefondat recursul împotriva deciziei 72/A-C din 27 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția capacității de folosință invocată de recurenta pârâtă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA sucursala Muntenia Pitești împotriva deciziei nr. 72/A-C din 27 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.