ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2702/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2702/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Reclamanta SNP P. sucursala Argeș, a chemat

în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA Suc. Muntenia, solicitând ca în baza

contractului de asigurare, să fie obligată la deschiderea dosarului de daună cu

acceptare la plată pentru riscul nerambursării creditului sub formă de marfă în

sumă de 2.218.380.000 RON, acordat SC G.M. SRL, polițele de asigurare având

beneficiar această ultimă societate comercială.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a solicitat introducerea în cauză a brokerului SC L.G.C. SRL

ca reprezentant al reclamantei ce a semnat polițele de asigurare cu scopul

vădit de a acoperi lipsurile deja existente în gestiunea comisionarilor.

Tribunalul Argeș,

prin sentința comercială, nr. 971/C din 6 iulie 2004, a admis acțiunea

reclamantei, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.409.616.250 RON despăgubiri

cuvenite din contractul, a respins cererea de chemare în garanție și a obligat

pe pârâtă la 102.000.000 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut, în esență, că prin contractul de asigurare părțile au stabilit riscul

concret care s-a și produs, iar pentru plata despăgubirilor recunoscute de

pârâtă, aceasta a condiționat-o de încheierea contractelor de asigurare în

următorii 3 ani. Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 266/A-C din 24

noiembrie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și

pe fond a respins acțiunea obligând pe reclamantă la 26.145.581 RON cheltuieli

de judecată.

Curtea de apel a

considerat că una dintre condițiile angajării răspunderii contractuale a

asigurătorului era prevăzută în art. II alin. (2) pct. a din contract prin care

asiguratul trebuia să verifice condițiile de solvabilitate a comisionarului SC

G.M. SRL, adică raportul dintre active și totalul pasivelor exigibile,

obligație pe care nu a îndeplinit-o.

A mai reținut Curtea

de Apel că reclamanta nu a întocmit procesul- verbal de constatare a producerii

riscului asigurat cum era prevăzut în art. VII alin. (3) ci s-a mulțumit cu

actul încheiat între asigurător și comisionarul SC M.B. SRL și nici nu a

întocmit în termen de 10 zile înștiințarea scrisă despre producerea

evenimentului.

Prin decizia nr. 5556

din 18 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul

reclamantei, a casat decizia nr. 266/2004 a Curții de Apel Pitești, și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pe care a obligat-o să

stabilească în concret raporturile dintre asigurător și asigurat sub raportul

riscului asigurat, producerii acestuia, înștiințării asigurătorului în raport

cu art. 19 din Legea nr. 136/1995 dar și de înscrisurile prin care asigurătorul

și-a manifestat poziția față de plata despăgubirilor.

Reluând judecata

apelului, prin decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006, Curtea de Apel Pitești, a

admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins

acțiunea, considerând că pentru răspunderea asigurătorului în condițiile art. II

alin. (2) lit. a) asiguratul era obligat să verifice condițiile de

solvabilitate a comisionarului, să înștiințeze pe asigurător în termen de 10

zile de la producerea riscului printr-un proces - verbal de constatare,

obligație neîndeplinită și care dă dreptul refuzului plății indemnizației.

Instanța supremă,

prin decizia nr. 1430 din 20 iunie 2007 admite recursul reclamantei, casează

decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006 și trimite cauza spre rejudecare constatând

că instanța de apel nu a avut în vedere motivele care au condus la prima casare

cu trimitere referitoare la stabilirea raporturilor concrete între părți, a

manifestării de voință a asigurătorului prin adresele de la filele și ale

dosarului de fond dar și în raport cu art. 19 din Legea nr. 136/1995.

Prin decizia nr. 81/A-C

din 29 iunie 2007, Curtea de Apel, a pronunțat aceeași soluție de admitere a

apelului pârâtei și pe fond de respingere a acțiunii, considerând că procesul -

verbal nu întrunește condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 136/1995 și

contravine prevederilor contractuale de la art. VII alin. (3) lit. a) și b), cu

atât mai mult cu cât nu constată întinderea pagubei. A mai reținut instanța de

apel că reclamanta nu a făcut dovada producerii riscului asigurat și nici nu a

înștiințat despre aceasta.

Prin decizia nr. 129

din 23 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a casat decizia nr. 81/AC

din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Pitești, și a trimis cauza spre rejudecare

întrucât aceeași judecători care au pronunțat în apel decizia nr. 50/A-C din 17

mai 2007, au pronunțat și decizia nr. 81/A-C din 29 iunie 2007, iar potrivit

dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre

într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau

recurs și nici în caz de rejudecare după casare.

Curtea de Apel

Pitești, prin decizia nr. 72/A-C din 27 iunie 2008, a respins ca nefondat

apelul pârâtei.

S-a reținut că

reclamanta a verificat condițiile de solvabilitate a comisionarei SC G.M. SRL

în sensul că aceasta deține spații de depozitare și autovehicule proprii pentru

transportul buteliilor, are experiență în domeniu, iar cifra de afaceri de

1.192.888.000 RON la finele anului 2000. Existența unor pierderi datorate

riscurilor petrecute înainte de intrarea în vigoare a poliței de asigurare a

fost considerată de instanța de apel nedovedită, în raport cu procesul verbal

de predare-primire, iar relațiile dintre reclamantă și comisionară afectate de

refuzul comisionarei de a restitui contravaloarea mărfurilor primite, antamează

răspunderea asigurătorului, care de altfel a acceptat plata la data de 10

septembrie 2002.

A mai reținut

instanța de apel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 136/1995

întrucât cauza riscului asigurat era cunoscută și consta în refuzul

comisionarei de a restitui marfa, după rezilierea contractului, iar întinderea

pagubei era reprezentată de numărul de butelii menționate în procesul-verbal.

Împotriva deciziei

astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întrucât pe dispozițiile art. 304 pct.

4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel nu a răspuns celor patru motive de apel, relative la

încălcarea normelor de procedură cu privire la admisibilitatea probelor

nesocotind dispozițiile art. 167 și urm. și art. 138 și urm. C. proc. civ., la

interpretarea clauzei contractuale privind obligația asiguratului de a verifica

solvabilitatea comisionarului și a intenției reclamantei de a acoperi

prejudiciul.

Astfel, recurenta

apreciază că instanța de apel nu și-a îndeplinit atribuția sa jurisdicțională

de a cerceta sub toate aspectele hotărârea instanței de fond și nu numai

criticile aduse sentinței atacate, obligație prescrisă de art. 292, art. 129 și

art. 298 C. proc. civ., iar prin limitarea verificării a modificat obiectul

cererii de chemare în judecată. Unul dintre contractele de asigurare a fost

încheiat ulterior rezilierii contractului de comision iar instanța contrar

voinței reclamantei, care nu și-a precizat în acest sens acțiunea, a considerat

efectele produse anterior contractului.

Mai susține recurenta

că instanța l-a exonerat pe asigurat de răspunderea stabilită în art. 23 din

Legea nr. 136/1995, neținând cont de perioada lungă de timp scursă până la

înștiințarea asigurătorului, de producerea și constatarea daunei. Conform

clauzei contractuale sarcina probei producerii riscului asigurat revenea

reclamantei, însă niciuna dintre instanțe nu a stabilit data producerii

riscului asigurat pentru care pârâta a fost obligată la daune în afara cadrului

legal stabilit de reclamantă care prin acțiune a solicitat deschiderea

dosarului de daune cu acceptarea la plată pentru începerea procedurii de

despăgubire. Dosarul de daune nu s-a încheiat și nu se putea încheia în lipsa

documentelor prevăzute în cap.VII din contract și art. 19 din Legea nr. 136/1995.

Pe cale de excepție,

recurenta a solicitat să se constate lipsa capacității de folosință a

reclamantei fapt ce determină nulitatea acțiunii.

Asupra excepției

invocate, instanța urmează a o respinge pentru următoarele considerente.

Capacitatea de

folosință a persoanei juridice constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și

obligații în raport cu scopul pentru care a fost înființată.

Sucursala Pitești a

fost autorizată prin decizia nr. 56/1997 a SNP P. să fie reprezentată în fața

instanțelor judecătorești prin organele proprii, delegându-se în acest mod

exercițiul puterilor societății mamă.

Astfel, sucursala

acționează în numele și pe seama societății care a înființat-o, iar radierea ei

nu pune în discuție capacitatea persoanei juridice care-și continuă existența

și confirmă în nume propriu asumarea drepturilor și obligațiilor.

În privința

recursului, acesta este nefondat și va fi respins:

Prevederile art. 304 pct.

4 C. proc. civ., statuează asupra casării hotărârii atacate când instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, manifestând astfel un exces de

putere sau altfel spus o imixtiune a judecătorului în atribuțiile puterii

legislative sau executive. Niciunul dintre motivele de recurs dezvoltate de

recurentă nu relevă intervenția instanței în atributele altei puteri ale

statului. Stabilirea datei încheierii unui contract, contrar voinței uneia

dintre părți sau fără ca reclamanta să-și precizeze acțiunea, poate cel mult să

facă obiectul interpretării voinței interne a părților (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.) nicidecum al depășirii atribuțiilor puterii judecătorești. În

competența instanțelor de judecată, legiuitorul a atribuit și interpretarea

actelor și faptelor juridice prin care sunt stabilite situațiile de fapt și de

drept ale raportului juridic dedus judecății.

Încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității evocate ca o altă critică a

deciziei atacate, nu relevă măsura în care vreun act de procedură al instanței

încalcă ordinea publică ori nu respectă unul dintre principiile generale de

drept procesual, așa încât el apare ca nefondat.

În ce privește

încălcarea de către instanță a principiului disponibilității în sensul că s-a

acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, se constată că

reclamanta, prin acțiune, a solicitat deschiderea dosarului de daună cu

acceptarea la plată motivat de faptul că pârâta și-a manifestat voința de plată

propunând eșalonarea plății prin lichidarea dosarelor de daună în sistem de

compensare a primelor de asigurare la noile contracte de asigurare. Pe de altă

parte critica este formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului și

nu este un motiv de ordine publică.

Critica apare

speculativă având în vedere demersurile anterioare chemării în judecată, dar și

stabilirea taxei de timbru eferentă pretențiilor invocate și nu în cuantum fix

caracteristic acțiunii având ca obiect obligația de a face, înțelegând prin

aceasta că „acceptarea la plată” reprezintă daunele solicitate.

Este neîntemeiată

evocarea prevederilor art. 138 și art. 167 C. proc. civ. relative la încălcarea

formelor de procedură privind administrarea probelor. Textele de lege enunțate

au drept scop accelerarea judecății, însă, în același timp și nevoia de

administrare a probelor la care judecătorii sunt datori să stăruie, pentru a

preveni orice greșeală, este în egală măsură obligatorie pentru aflarea

adevărului.

În privința greșitei

interpretări a clauzelor privind verificarea solvabilității comisioanelor, este

de reținut că odată cu încheierea contractelor (noiembrie 2000), reclamanta a

solicitat ORC Teleorman certificate contestatoare și a verificat atât

potențialul uman și material care să asigure depozitarea materialelor cât și

cifra de afaceri a fiecărui comisionar.

De altfel la data de

4 decembrie 2000 s-a încheiat procesul verbal de predare – primire prin care

atestă primirea de către societate a bunurilor conform contractului. Faptul că

între reclamantă și societățile comisionare a fost reziliat contractul pentru

nerespectarea de către comisionare a clauzelor contractuale, cu consecința

refuzului de a restitui valoarea mărfurilor primite, a determinat activarea

contractului de asigurare al cărui obiect era chiar acela de a „asigura riscul

de neplată a contravalorii stelajelor buteliilor și încărcăturilor G.P.L.”.

În aceeași măsură

avizul favorabil dat prin adresa din 8 aprilie 2002 a pârâtei – recurente,

pentru plata daunelor, chiar condiționată de încheierea unui nou contract,

precum și corespondența înregistrată, reclamanta, confirmă voința acesteia de

plată a daunelor, fără a fi invocate prevederile contractuale art. VII lit. a)

și b). Mai mult convenția nu prevedea ca termen de 10 zile de înștiințare a

asigurătorului decât situația în care comisionarul nu acceptă acoperirea

prejudiciului.

Nefondată este și

susținerea potrivit căreia hotărârile instanțelor de fond nu fac trimitere la

actele care dovedesc dauna. Instanța de apel a examinat procesele verbale și

din , prin care a fost stabilită existența și întinderea daunei și

corespondența dintre părți finalizată prin adresa pârâtei, concluzionând asupra

refuzului nejustificat de plată. Din această perspectivă, evocarea prevederilor

art. 23 din Legea nr. 36/1995 și ale cap.VIII nu sunt pertinente, producerea

riscului asigurat fiind însăși refuzul comisionarelor de a restitui bunurile,

consemnat în procesul verbal.

Apare subiectivă și

evocarea lipsei condițiilor răspunderii pentru producerea riscului anterior

încheierii contractului, față de situația că pentru a se asigura riscul de

neplată și pentru bunuri, contractul de asigurare s-a încheiat pentru o

perioadă de un an, iar procesul verbal de constatare a prejudiciului a fost

încheiat.

În aceeași măsură

argumentele neîndeplinirii în termen a obligațiilor prevăzute de Cap.VII și art.

19 din Legea nr. 136/1995 nu sunt fondate. Între părți a existat o

corespondență pe o perioadă lungă de timp, ajungându-se la data de 8 aprilie

2002 la stabilirea modalităților de plată așa încât susținerea nu se regăsește

în principiile de drept, etică și echitate.

Cu privire la rolul

activ al judecătorului și caracterul devolutiv al apelului este de menționat că

instanța a cărei decizie este atacată prin prezentul recurs a fost învestitiă

prin decizia de casare, prin care instanța de control judiciar a dat îndrumări

obligatorii instanței de trimitere.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, va

respinge ca nefondată excepția lipsei capacității de folosință invocată de

recurentă și ca nefondat recursul împotriva deciziei 72/A-C din 27 iunie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția capacității

de folosință invocată de recurenta pârâtă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA sucursala Muntenia Pitești împotriva

deciziei nr. 72/A-C din 27 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2010.