ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7279/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7279/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la 08 ianuarie 2010 la Tribunalul Caraș-Severin,

sub nr. 116/115/2010, reclamanta T.S. (născută B.) a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri

morale pentru tatăl său, B.D., în prezent decedat, care a fost condamnat

politic.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că, prin Sentința nr. 63 din 30 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara,

tatăl său a fost condamnat la 2 ani închisoare contravențională și 2 ani

interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

reținându-se ajutorul pe care l-a acordat partizanilor; că pedeapsa a fost

executată la Penitenciarul din Timișoara, unde tatăl său a fost bătut, torturat

și lipsit de hrană până a fost adus într-o stare precară de sănătate, și că, în

toată această perioadă, a suferit și familia, atât psihic, fiind izolată de

comunitate, cât și material, fiindu-i confiscate toate sursele de hrană.

La data de 18 februarie 2010, a depus la

dosar cerere de intervenție D.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat, în calitate de fiică a lui

B.D., alături de reclamanta T.S., pentru aceleași motive, obligarea pârâtului

la despăgubiri morale de 1.000.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 628 din 13 aprilie

2010, pronunțată în Dosarul nr. 116/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta T.S. și cererea de intervenție

formulată de intervenienta D.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Caraș-Severin; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă

și intervenientă a sumei de 200.000 euro cu titlul de despăgubiri morale,

reținând că, prin Sentința nr. 63 din 30 ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul

Militar Timișoara, în Dosarul nr. 1635/1949, tatăl reclamantei și

intervenientei, B.D., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și 2

ani interdicție corecțională, executând 2 ani de închisoare pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, conform art. 209 pct. IV și art. 157 C. pen.;

că, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, întreaga familie a reclamantei

și a intervenientei a avut de suferit de pe urma detenției tatălui lor,

fiindu-le confiscate bunurile și afectată starea de sănătate; că

repercursiunile acestei detenții au durat și după data eliberării din detenție,

toți membrii familiei fiind catalogați ca și dușmani ai regimului, și că, prin condamnarea

suferită, i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale

ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i

știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce

țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea

de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale,

inclusiv după momentul eliberării, prin afectarea vieții de familie, a imaginii

și a surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii

instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul despăgubirilor morale,

prima instanță a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată este exagerată;

că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie

evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu

prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului

moral prin aspectul importanței valorii morale lezate, și că, față de atingerea

adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei și intervenientei, o

indemnizație echitabilă pentru cei 2 ani de detenție executați de autorul lor o

reprezintă suma de 200.000 euro.

Prin Decizia civilă nr. 423/A din 10

noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a

schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâtul la plata în

favoarea reclamantei și intervenientei a sumei de 4.000 euro, cu titlul de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, reținând, în esență, că apelul este întemeiat

numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Faptul că reclamanta și intervenienta au

beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu

le exceptează de la aplicarea Legii nr. 221/2009, însă într-o asemenea situație,

instanța trebuie să țină seama și de aceste măsuri la stabilirea cuantumului

despăgubirilor ce se vor acorda în baza Legii nr. 221/2009.

Tatăl reclamantei și intervenientei a fost

condamnat și a executat o pedeapsă de 2 ani închisoare contravențională pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de

art. 209 pct. IV C. pen. din 1936.

Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, o asemenea condamnare constituie de drept condamnare cu caracter

politic.

Reclamanta T.S. (născută B.) și intervenienta

D.F., în calitatea de succesoare ale lui B.D., au dreptul la despăgubiri morale

în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În speță, prejudiciul moral este evident,

întrucât orice condamnare nedreaptă pricinuiește celor în cauză și familiilor

acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea,

demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, și

din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea

unei compensații materiale.

În ceea ce privește însă cuantumul

despăgubirilor morale acordate de prima instanță reclamantei și intervenientei,

acesta a fost apreciat ca nelegal în raport cu forma actuală a legii, întrucât

prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a modificat și completat Legea nr.

221/2009, iar art. 5 alin. (1) lit. a) are un alt conținut.

O.U. nr. 62/2010, prin art. II, a stabilit că

dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate

prin ordonanță, „se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare

nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

Din cele prezentate anterior, rezultă că

pentru despăgubirile morale legea stabilește expres limite maxime ce nu pot fi

depășite de instanță, iar aceste dispoziții legale se aplică și cauzelor aflate

pe rol, în măsura în care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

definitivă.

În consecință, s-a reținut că în cauza de

față se aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma

modificată, impunându-se reducerea despăgubirilor morale acordate de către

prima instanță și că, în cazul reclamantei și intervenientei, descendente de

gradul I ale persoanei care a suferit o condamnare cu caracter politic, suma

maximă ce le poate fi acordată conform aceluiași text de lege este de 5.000

euro, însă această sumă nu poate fi acordată în mod automat, întrucât

reprezintă doar limita maximă până la care instanța poate stabili cuantumul

despăgubirilor în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

În speță, instanța a considerat că suma de

4.000 euro în total reprezintă o despăgubire justificată, ce se încadrează în

limitele legii, prin raportare și la criteriile prevăzute cu titlu

exemplificativ în art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, respectiv durata pedepsei

privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, măsurile

reparatorii acordate deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și

consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social asupra persoanei

condamnate și a familiei sale.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal, reclamanta T.S. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

În dezvoltarea criticilor de recurs,

reclamanta T.S. a arătat următoarele:

Instanța de apel a reținut în considerentele

deciziei recurate faptul că aceasta are dreptul la despăgubiri morale, că

prejudiciul moral este evident, că orice condamnare nedreaptă pricinuiește

celor în cauză și familiilor acestora suferințe pe plan moral, social și

profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale

ocrotite de lege, și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral

ce justifică acordarea de compensații morale, însă, în privința cuantumului

despăgubirilor acordate de instanță, acesta este nelegal în raport cu forma

actuală a Legii nr. 221/2009, având în vedere modificarea și completarea

acesteia adusă prin O.U.G. nr. 62 din 20 iunie 2010, întrucât prin apelul

declarat de pârât la data de 25 iunie 2010 nu s-au invocat aceste aspecte și

nici nu avea cum raportat la data apariției O.U.G. nr. 62 /2010.

De asemenea, s-a mai arătat că prin Decizia

nr. 1354 din data de 20 octombrie 2010, definitivă și obligatorie, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/ 2009.

În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin a arătat că decizia recurată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, în speță, reclamanta și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin.

(1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la

acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicat, și al

O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Or, reclamanta a primit o indemnizație lunară

în temeiul Hotărârii nr. 4456 din 12 ianuarie 1994 a Comisiei Județene

Caraș-Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și,

prin urmare, suma acordată de instanță prin decizia recurată în cuantum de

4.000 euro reprezentând despăgubiri, este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea

un echivalent valoric,deci nu pot fi evaluate în bani și constă în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, care se referă la existența

fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la

demnitate, onoare, prestigiu profesional și la alte valori similare.

Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu

în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului și nu

pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la

aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul

„moral” este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să

poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantei, cu

respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului

moral, s-a arătat că aceasta nu este supusă unor criterii precise de

determinare, întrucât cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor morale, instanța de

judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității, iar cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit, gravitatea prejudiciului

constituind un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate

reparării prejudiciilor morale.

S-a conchis, că, raportat la împrejurările

speței, o statuare în echitate, care să asigure o reparație morală și nu una

având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului

despăgubirilor solicitate.

Examinând decizia recurată, în limitele

criticilor formulate de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente :

Reclamanta T.S. critică decizia civilă

recurată pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei aplicări în speță a

prevederilor Legii nr. 221/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr.

62/2010, deși acest aspect nu a fost invocat prin motivele de apel, cât și

faptul că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 .

Într-adevăr, prin motivele de apel formulate

de pârât, la 25 iunie 2010, nu există critici pe aspectul greșitei aplicări în

speță a prevederilor O.U.G. nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie

2010, însă, față de dispozițiile art. II din respectiva ordonanță de urgență,

potrivit cărora „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și

completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică persoanelor și cererilor

pentru a căror soluționare nu a fost pronunțară o hotărâre judecătorească

definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”,

se constată că în speță nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă,

ceea ce s-a realizat la 10 noiembrie 2010, prin pronunțarea deciziei recurate,

astfel că legal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr.

221/2009, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62 din 20

iunie 2010, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ,

modificat, potrivit căruia, în cazul reclamantei și intervenientei, ca

descendente de gradul I ale autorului B.D., cuantumul despăgubirilor

reprezentând prejudiciul moral la care acestea erau îndreptățite s-a plafonat

la suma de 5.000 euro.

De aceea, critica formulată de reclamantă pe

acest aspect este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Și critica formulată de reclamantă potrivit

căreia la soluționarea cauzei instanța de apel nu a ținut seama că prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, definitivă

și obligatorie, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 221/2009 este, de asemenea, nefondată.

Cu alte cuvinte, reclamanta invocă lipsirea

de efecte a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și

completată prin O.U.G. nr. 62/2010, pe temeiul unei hotărâri a instanței de

jurisdicție constituțională, cu caracter general obligatoriu.

Caracterul general obligatoriu al deciziei

Curții Constituționale, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât

și pentru particulari, își produce efectele numai pentru viitor, potrivit art.

147 (1) din Constituția României, și față de faptul că Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a publicat în M. Of. nr.

765 la 15 noiembrie 2010, iar decizia recurată s-a pronunțată la 10 noiembrie

2010, decizia Curții Constituționale nu era obligatorie pentru instanța de

apel.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, se constată că acesta a vizat

nelegalitatea deciziei recurate în sensul că la stabilirea cuantumului

despăgubirii, reprezentând prejudiciul moral, de 4.000 euro, nu s-a ținut seama

de dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, acesta

fiind prea mare față de circumstanțele cauzei, astfel că nu se poate transforma

într-un izvor de îmbogățire fără just temei al reclamantei și intervenientei,

și că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate acestora nu s-au

respectat principiile proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și al

echității.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce

succed:

Potrivit art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, republicată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va

ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările completările ulterioare.

Prin urmare, art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, republicată, prevede, în mod expres, acordarea de

despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic.

O soluție de această natură este în

concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin

condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci

recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca

aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, prin

criticile formulate, a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că

aceasta este mare față de circumstanțele cauzei.

Rezultă că, ceea ce se impută instanței de

apel este și aprecierea dimensiunii daunelor morale acordate reclamantei și

intervenientei, prin raportare la circumstanțele cauzei, în sensul că, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanța nu a ținut seama de

faptul că acestea au primit măsuri reparatorii pentru aceeași condamnare cu

caracter politic și în baza altor acte de reparații.

Or, dimpotrivă, la stabilirea cuantumului

daunelor morale, instanța de apel, potrivit art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate

reclamantei și intervenientei în baza Decretului-lege nr. 118/1991, pentru

aceeași condamnare cu caracter politic, atunci când a admis apelul pârâtului și

a redus cuantumul daunelor morale acordate acestora de prima instanță la suma de

4.000 euro, cu respectarea principiilor proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată și al echității, ținând seama și de gravitatea

prejudiciului suferit de autorul reclamantei și intervenientei prin condamnarea

politică a acestuia.

Pentru considerentele expuse, instanța, în

baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate

de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva

Deciziei nr. 423/A din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

octombrie 2011.

Procesat

de GGC - GV