ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7279/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la 08 ianuarie 2010 la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 116/115/2010, reclamanta T.S. (născută B.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru tatăl său, B.D., în prezent decedat, care a fost condamnat politic.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Sentința nr. 63 din 30 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, tatăl său a fost condamnat la 2 ani închisoare contravențională și 2 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, reținându-se ajutorul pe care l-a acordat partizanilor; că pedeapsa a fost executată la Penitenciarul din Timișoara, unde tatăl său a fost bătut, torturat și lipsit de hrană până a fost adus într-o stare precară de sănătate, și că, în toată această perioadă, a suferit și familia, atât psihic, fiind izolată de comunitate, cât și material, fiindu-i confiscate toate sursele de hrană. La data de 18 februarie 2010, a depus la dosar cerere de intervenție D.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat, în calitate de fiică a lui B.D., alături de reclamanta T.S., pentru aceleași motive, obligarea pârâtului la despăgubiri morale de 1.000.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 628 din 13 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 116/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.S. și cererea de intervenție formulată de intervenienta D.F.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă și intervenientă a sumei de 200.000 euro cu titlul de despăgubiri morale, reținând că, prin Sentința nr. 63 din 30 ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în Dosarul nr. 1635/1949, tatăl reclamantei și intervenientei, B.D., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, executând 2 ani de închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, conform art. 209 pct. IV și art. 157 C. pen.; că, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, întreaga familie a reclamantei și a intervenientei a avut de suferit de pe urma detenției tatălui lor, fiindu-le confiscate bunurile și afectată starea de sănătate; că repercursiunile acestei detenții au durat și după data eliberării din detenție, toți membrii familiei fiind catalogați ca și dușmani ai regimului, și că, prin condamnarea suferită, i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul eliberării, prin afectarea vieții de familie, a imaginii și a surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul despăgubirilor morale, prima instanță a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată este exagerată; că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate, și că, față de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei și intervenientei, o indemnizație echitabilă pentru cei 2 ani de detenție executați de autorul lor o reprezintă suma de 200.000 euro.

Prin Decizia civilă nr. 423/A din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei și intervenientei a sumei de 4.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reținând, în esență, că apelul este întemeiat numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Faptul că reclamanta și intervenienta au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu le exceptează de la aplicarea Legii nr. 221/2009, însă într-o asemenea situație, instanța trebuie să țină seama și de aceste măsuri la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda în baza Legii nr. 221/2009.

Tatăl reclamantei și intervenientei a fost condamnat și a executat o pedeapsă de 2 ani închisoare contravențională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. IV C. pen. din 1936. Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, o asemenea condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic. Reclamanta T.S. (născută B.) și intervenienta D.F., în calitatea de succesoare ale lui B.D., au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În speță, prejudiciul moral este evident, întrucât orice condamnare nedreaptă pricinuiește celor în cauză și familiilor acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale.

În ceea ce privește însă cuantumul despăgubirilor morale acordate de prima instanță reclamantei și intervenientei, acesta a fost apreciat ca nelegal în raport cu forma actuală a legii, întrucât prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a modificat și completat Legea nr. 221/2009, iar art. 5 alin. (1) lit. a) are un alt conținut. O.U. nr. 62/2010, prin art. II, a stabilit că dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate prin ordonanță, „se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”. Din cele prezentate anterior, rezultă că pentru despăgubirile morale legea stabilește expres limite maxime ce nu pot fi depășite de instanță, iar aceste dispoziții legale se aplică și cauzelor aflate pe rol, în măsura în care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

În consecință, s-a reținut că în cauza de față se aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma modificată, impunându-se reducerea despăgubirilor morale acordate de către prima instanță și că, în cazul reclamantei și intervenientei, descendente de gradul I ale persoanei care a suferit o condamnare cu caracter politic, suma maximă ce le poate fi acordată conform aceluiași text de lege este de 5.000 euro, însă această sumă nu poate fi acordată în mod automat, întrucât reprezintă doar limita maximă până la care instanța poate stabili cuantumul despăgubirilor în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. În speță, instanța a considerat că suma de 4.000 euro în total reprezintă o despăgubire justificată, ce se încadrează în limitele legii, prin raportare și la criteriile prevăzute cu titlu exemplificativ în art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 62/2010, respectiv durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, măsurile reparatorii acordate deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social asupra persoanei condamnate și a familiei sale. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.S. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. În dezvoltarea criticilor de recurs, reclamanta T.S.

a arătat următoarele: Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că aceasta are dreptul la despăgubiri morale, că prejudiciul moral este evident, că orice condamnare nedreaptă pricinuiește celor în cauză și familiilor acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea de compensații morale, însă, în privința cuantumului despăgubirilor acordate de instanță, acesta este nelegal în raport cu forma actuală a Legii nr. 221/2009, având în vedere modificarea și completarea acesteia adusă prin O.U.G.

nr. 62 din 20 iunie 2010, întrucât prin apelul declarat de pârât la data de 25 iunie 2010 nu s-au invocat aceste aspecte și nici nu avea cum raportat la data apariției O.U.G. nr. 62 /2010. De asemenea, s-a mai arătat că prin Decizia nr. 1354 din data de 20 octombrie 2010, definitivă și obligatorie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/ 2009. În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, în speță, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Or, reclamanta a primit o indemnizație lunară în temeiul Hotărârii nr. 4456 din 12 ianuarie 1994 a Comisiei Județene Caraș-Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și, prin urmare, suma acordată de instanță prin decizia recurată în cuantum de 4.000 euro reprezentând despăgubiri, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric,deci nu pot fi evaluate în bani și constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și la alte valori similare.

Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului și nu pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral” este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, s-a arătat că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare, întrucât cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității, iar cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, gravitatea prejudiciului constituind un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. S-a conchis, că, raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure o reparație morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Examinând decizia recurată, în limitele criticilor formulate de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente : Reclamanta T.S. critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei aplicări în speță a prevederilor Legii nr. 221/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, deși acest aspect nu a fost invocat prin motivele de apel, cât și faptul că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 . Într-adevăr, prin motivele de apel formulate de pârât, la 25 iunie 2010, nu există critici pe aspectul greșitei aplicări în speță a prevederilor O.U.G.

nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010, însă, față de dispozițiile art. II din respectiva ordonanță de urgență, potrivit cărora „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică persoanelor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțară o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”, se constată că în speță nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce s-a realizat la 10 noiembrie 2010, prin pronunțarea deciziei recurate, astfel că legal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 62 din 20 iunie 2010, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, modificat, potrivit căruia, în cazul reclamantei și intervenientei, ca descendente de gradul I ale autorului B.D., cuantumul despăgubirilor reprezentând prejudiciul moral la care acestea erau îndreptățite s-a plafonat la suma de 5.000 euro. De aceea, critica formulată de reclamantă pe acest aspect este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Și critica formulată de reclamantă potrivit căreia la soluționarea cauzei instanța de apel nu a ținut seama că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, definitivă și obligatorie, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 este, de asemenea, nefondată. Cu alte cuvinte, reclamanta invocă lipsirea de efecte a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, pe temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, cu caracter general obligatoriu. Caracterul general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, își produce efectele numai pentru viitor, potrivit art. 147 (1) din Constituția României, și față de faptul că Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a publicat în M. Of.

nr. 765 la 15 noiembrie 2010, iar decizia recurată s-a pronunțată la 10 noiembrie 2010, decizia Curții Constituționale nu era obligatorie pentru instanța de apel. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, se constată că acesta a vizat nelegalitatea deciziei recurate în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirii, reprezentând prejudiciul moral, de 4.000 euro, nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind prea mare față de circumstanțele cauzei, astfel că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei al reclamantei și intervenientei, și că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate acestora nu s-au respectat principiile proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și al echității.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed: Potrivit art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, republicată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările completările ulterioare. Prin urmare, art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, republicată, prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

O soluție de această natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, prin criticile formulate, a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că aceasta este mare față de circumstanțele cauzei.

Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel este și aprecierea dimensiunii daunelor morale acordate reclamantei și intervenientei, prin raportare la circumstanțele cauzei, în sensul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanța nu a ținut seama de faptul că acestea au primit măsuri reparatorii pentru aceeași condamnare cu caracter politic și în baza altor acte de reparații.

Or, dimpotrivă, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel, potrivit art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate reclamantei și intervenientei în baza Decretului-lege nr. 118/1991, pentru aceeași condamnare cu caracter politic, atunci când a admis apelul pârâtului și a redus cuantumul daunelor morale acordate acestora de prima instanță la suma de 4.000 euro, cu respectarea principiilor proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și al echității, ținând seama și de gravitatea prejudiciului suferit de autorul reclamantei și intervenientei prin condamnarea politică a acestuia. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.S. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 423/A din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011. Procesat de GGC - GV