ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5333/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.M.D., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Finanțelor Publice Cluj Napoca, a solicitat suspendarea raportului de inspecție fiscală nr. 46499/31 martie 2011 precum și a Deciziei de impunere nr. 46499/31 martie 2011. În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența unui caz bine justificat și la iminența producerii unei pagube.

Pârâta, Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. art. 14 din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 420/2011 pronunțată în data de 9 august 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.M.D., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Finanțelor Publice Cluj Napoca și, în consecință, a dispus suspendarea raportului de inspecție fiscală nr. 46499 din 31 martie 2011 și a deciziei de impunere nr. 46499 din 31 martie 2011, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a vândut, împreună cu mai multe persoane, un număr de 140 de apartamente cu parcări, construite de către reclamantă și asociați, activitatea desfășurată fiind apreciată de către organul fiscal ca fiind o activitate economică, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, intrând astfel în categoria persoanelor impozabile, conform art. 127 alin. (1) și alin. (2) din C. fisc. Instanța a constatat în ceea ce privește condiția existenței unui caz bine justificat, că acțiunile reclamantei sunt interpretate într-o anumită manieră de către organul fiscal și sunt considerate ca fiind activități comerciale ce au generat un anumit profit comercial pentru reclamantă și asociații ei.

Mai arată că organul fiscal indica drept temei legal dispozițiile, art. 127 alin. (1) și alin. (2) din C. fisc., însă acest text legal nu individualizează activitățile la care se referă, fiind în sarcina organului fiscal să le identifice și să procedeze mai apoi la impunere. Așadar, reține instanța că,în această situație, cerința cazului bine justificat este îndeplinită, textul legal indicat de către organul fiscal având o aplicabilitate generală și nu specială la activitatea de vânzare de imobile. Referitor la cerința pagubei iminente, instanța fondului a reținut că suma calculată de către organul fiscal este consistentă, executarea silită fiind aptă prin ea însăși să afecteze traiul reclamantei și al familiei sale.

3. Recursurile declarate de paratele Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Finanțelor Publice Cluj Napoca Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Finanțelor Publice Cluj Napoca, formulând critici pe care le-au circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 9 precum și art. 304 1 C. proc. civ. În esență, ambele recurente susțin că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ignorând apărările lor. Simpla existență a convențiilor din 5 ianuarie 2007 și 30 octombrie 2009, încheiate cu constructorii C. și B. nu are aptitudinea de a conduce la exonerarea reclamantei de obligațiile fiscale.

4. Apărările formulate de intimata S.M.D. Intimata S.M.D. nu a depus întâmpinare în cauză dar prin concluziile scrise înregistrate la data de 9 noiembrie 2011 a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Intimata a punctat aspectele esențiale ale litigiului, indicând că, între timp, Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj a emis Decizia nr. 367 din 22 august 2011, privind soluționarea nefavorabilă a contestației sale administrative, motiv pentru care a formulat acțiune în anulare ce formează obiectul dosarului nr. 1138/33/2011 pe rolul Curții de Apel Cluj. Intimata a arătat că atât inspecția fiscală cât și raportul final al acesteia sunt construite pe premise fundamental greșite, ea fiind considerată ab initio ca fiind în culpă; nu s-a ținut seama de faptul că nu era înregistrată ca plătitor de TVA, nu a încheiat tranzacții care să impună obligativitatea înregistrării în acest scop și nu a colectat niciodată TVA.

Expunând detaliat contextul și clauzele convențiilor încheiate cu soții C., respectiv soții B., intimata insistă că acestea trebuie să prevaleze în pofida aparențelor generate de împrejurarea că înstrăinarea apartamentelor din blocul amplasat administrativ în localitatea Florești s-a făcut pe numele său și al soțului (S.D.F.) ori că împreună cu soțul a fost întabulată în Cartea funciară ca și coproprietară a tuturor celor 140 de apartamente în cotă de 1/3. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă S.M.D. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal competentă cu o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 46499 din 31 martie 2011 privind TVA stabilită de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj - Activitatea de Inspecția Fiscală, precum și a raportului de inspecție fiscală în baza căruia a fost emisă, întocmit în aceeași zi: 31 martie 2011. Prin actele enunțate organele fiscale au stabilit în sarcina intimatei ca obligații de plată către bugetul de stat următoarele sume: - 444.189,00 RON cu titlu de TVA pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009; - 366.044,00 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere și penalități).

Cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text care are următorul cuprins: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.” De asemenea, în cauză au fost avute în vedere și dispozițiile art. 215 din O.G.

nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, intimata consemnând o cauțiune în cuantum de 8.104 RON. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că intimata nu a probat îndeplinirea condiției „cazului bine justificat”, sintagmă definită legal în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca reprezentând „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. În concret, aspectul reținut, cum că temeiul legal indicat de organul fiscal: art. 127 alin. (1) și (2) din C. fiscal „nu individualizează activitățile la care se referă, fiind în sarcina organului fiscal să le identifice și să procedeze mai apoi la impunere”, nu poate justifica îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Astfel, în raportul de inspecție fiscală, Capitolul III Constatări privind TVA, pct. 1 - Stabilirea calității de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, se prezintă atât situația de fapt cât și motivele de drept care au justificat soluția administrativ fiscală dispusă în final. Organul fiscal nu a indicat generic prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 cum a constatat curtea de apel, ci a explicat și de ce construirea unor imobile compuse din apartamente, respectiv vânzarea a 157 apartamente cu parcări, reprezintă operațiuni taxabile potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din același act normativ, lămurindu-se și sintagma „imobile noi”, potrivit art. 141 alin. (2) pct. 37 din H.G.

nr. 44/2004. Cele două convenții la care face referire intimata, din 5 ianuarie 2007 și 30 octombrie 2009, au fost avute în vedere cu ocazia inspecției fiscale, în baza lor concluzionându-se în sensul că intimatei îi revine o cotă parte de 50% din cele 20 de apartamente situate în str. F. nr. 148 din localitatea Florești și de 16,66% în cazul celorlalte tranzacții imobiliare. Este real că pentru determinarea stării de fapt fiscale este necesară lămurirea efectelor pe care le-au generat contractele încheiate cu terțe persoane, străine de raportul juridic fiscal analizat și, implicit, valoarea probatorie a acestora dar această operațiune juridică nu se poate realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) C. proc.

civ., ci doar în cadrul acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ fiscal, adică la fondul cauzei. În orice caz, intimata însăși relevă în cuprinsul concluziilor scrise o serie de acte juridice care aparent s-au făcut pe numele său și al soțului său dar în realitate beneficiarii au fost alte persoane, susținând că din cele 157 apartamente vândute, doar 6 au fost proprietatea lor. În acest context ar fi excesiv a reține că există o „îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în această materie (relevată, de ex.

prin Deciziile nr. 550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în sensul că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ demonstrează îndeplinirea „cazului bine justificat”, ci, dimpotrivă, au această aptitudine doar îndoielile serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituționale, ori în mod evident inaplicabile, etc. Respectarea principiului proporționalității în această materie și punerea în balanță, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumția de legalitate, fără a fi afectat de vădite neregularități și, pe de altă parte, a interesului particularului care nu se prevalează de apărări de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității acestuia, conduce, de asemenea, la concluzia că nu există temeiuri pentru ca în această etapă să se acorde suspendarea executării.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre cele două condiții cerute cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se vor admite recursurile declarate și se va modifica sentința în sensul respingerii cererii de suspendare a executării formulate de S.M.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Cluj-Napoca împotriva Sentinței nr. 420 din 2011 din 9 august 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2011.