ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4823/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 550/2012 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul T.F.C., în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală 180029 din 25 aprilie 2012, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prima condiție privind declanșarea contenciosului administrativ în privința actului a cărui suspendare se solicită a fost îndeplinită în cauză, întrucât reclamantul a contestat Decizia de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012 în procedura instituită de legiuitor; că împrejurarea invocată de reclamant cu privire la o ipotetică impunere în alte limite decât cele apreciate de acesta ca fiind corectă nu poate constitui o situație în care să se aprecieze că suntem în prezența cazului bine justificat; că în cauză nu se poate reține a fi îndeplinită condiția pagubei iminente, având în vedere situația concretă în care suma contestată a fost determinată, prin raportare la existența unui număr de 100 de tranzacții imobiliare derulate în perioada de referință, astfel că nu se poate reține existența unui dezechilibru major în patrimoniu.

A mai reținut instanța că împrejurarea că actul administrativ contestat și a cărui suspendare se solicită nu a fost încă suspus analizei instanței de contencios administrativ, deși a fost declanșat demersul judiciar, nu constituie un motiv de suspendare a executării actului, atâta timp cât timp în nici un mod nu a fost evidențiată o astfel de nelegalitate care să constituie caz bine justificat. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că nu ar deveni incidente nici Recomandările Comitetului de Miniștrii ai Consiliului Europei, întrucât executarea deciziei administrative, chiar dacă vizează o sumă importantă, are ca fundament tocmai derularea unor activități de aceeași amploare al căror rezultat se află tot în patrimoniul persoanei vizate de actul atacat, astfel că protecția provizorie nu apare ca justificată.

Instanța a concluzionat că suspendarea executării actelor administrative constituie o situație de excepție, care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate, situație care nu este prezentă în litigiul dedus judecății, cazul bine justificat nefiind prezent, iar paguba iminentă nefiind fiind imposibil de reparat, astfel că rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.F.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că motivarea din cadrul hotărârii recurate este o motivare în abstracto, aproape lipsită de invocarea oricăror aspecte particulare indicate de către reclamant în cererea de suspendare formulată, ceea ce în opinia acestuia echivalează în fapt cu lipsa unei motivări.

În al doilea rând, recurentul arată că practic instanța nu a procedat nici un moment la analizarea circumstanțelor de fapt și de drept învederate de către acesta în cuprinsul cererii de suspendare a deciziei de impunere, pe care recurentul le reiterează în motivele de recurs. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Instanța de recurs apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. potrivit căruia „hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii”. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Conform art. 15 alin. (1) din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea actului.

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. După cum se constată, prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat”, deoarece recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative fiscale a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod corect, prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză. Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

În mod corect a reținut instanța de fond că în speță nu se poate reține îndeplinirea condiției pagubei iminente, având în vedere situația concretă în care suma contestată a fost determinată prin raportare la existența unui număr de 100 de tranzacții imobiliare derulate în perioada de referință, astfel că nu se poate reține existența unui dezechilibru major în patrimoniu. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.F.C. împotriva Sentinței civile nr. 550/2012 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013.