ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4823/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 550/2012 din 10

septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul T.F.C., în

contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 18029/1

din 25 aprilie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală 180029 din 25 aprilie 2012,

emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prima condiție

privind declanșarea contenciosului administrativ în privința actului a cărui

suspendare se solicită a fost îndeplinită în cauză, întrucât reclamantul a

contestat Decizia de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012 în procedura

instituită de legiuitor; că împrejurarea invocată de reclamant cu privire la o

ipotetică impunere în alte limite decât cele apreciate de acesta ca fiind

corectă nu poate constitui o situație în care să se aprecieze că suntem în

prezența cazului bine justificat; că în cauză nu se poate reține a fi

îndeplinită condiția pagubei iminente, având în vedere situația concretă în

care suma contestată a fost determinată, prin raportare la existența unui număr

de 100 de tranzacții imobiliare derulate în perioada de referință, astfel că nu

se poate reține existența unui dezechilibru major în patrimoniu.

A mai reținut

instanța că împrejurarea că actul administrativ contestat și a cărui suspendare

se solicită nu a fost încă suspus analizei instanței de contencios

administrativ, deși a fost declanșat demersul judiciar, nu constituie un motiv

de suspendare a executării actului, atâta timp cât timp în nici un mod nu a

fost evidențiată o astfel de nelegalitate care să constituie caz bine

justificat.

S-a mai

reținut în considerentele hotărârii atacate că nu ar deveni incidente nici

Recomandările Comitetului de Miniștrii ai Consiliului Europei, întrucât

executarea deciziei administrative, chiar dacă vizează o sumă importantă, are

ca fundament tocmai derularea unor activități de aceeași amploare al căror

rezultat se află tot în patrimoniul persoanei vizate de actul atacat, astfel că

protecția provizorie nu apare ca justificată.

Instanța

a concluzionat că suspendarea executării actelor administrative constituie o

situație de excepție, care intervine când legea o prevede, în limitele și

condițiile anume reglementate, situație care nu este prezentă în litigiul dedus

judecății, cazul bine justificat nefiind prezent, iar paguba iminentă nefiind

fiind imposibil de reparat, astfel că rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile

instituite de prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul T.F.C., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că motivarea din cadrul hotărârii recurate este o

motivare în abstracto, aproape lipsită de invocarea oricăror aspecte

particulare indicate de către reclamant în cererea de suspendare formulată,

ceea ce în opinia acestuia echivalează în fapt cu lipsa unei motivări.

În al doilea rând, recurentul

arată că practic instanța nu a procedat nici un moment la analizarea

circumstanțelor de fapt și de drept învederate de către acesta în cuprinsul

cererii de suspendare a deciziei de impunere, pe care recurentul le reiterează

în motivele de recurs.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, este

neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și

de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din

dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție

arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul

civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă

însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor

părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină

soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura

pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu

susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de

Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței.

Instanța de recurs

apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. potrivit căruia „hotărârea este lipsită de temei legal și a fost

dată cu aplicarea greșită a legii”.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Conform art. 15 alin.

(1) din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi

solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea

adresată instanței competente pentru anularea actului.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din

oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea

executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

După cum se constată,

prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în

cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat”,

deoarece recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de

starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor

administrative fiscale a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa

constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie  să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să

producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură

un act administrativ.

Astfel

de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă

o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost

reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un

organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în

temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Recurentul-reclamant,

după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond

a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act

administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului

legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod

corect, prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției

referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării

actelor administrative în cauză.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum

aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci

trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu

s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței

în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se

circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

În mod

corect a reținut instanța de fond că în speță nu se poate reține îndeplinirea

condiției pagubei iminente, având în vedere situația concretă în care suma

contestată a fost determinată prin raportare la existența unui număr de 100 de

tranzacții imobiliare derulate în perioada de referință, astfel că nu se poate

reține existența unui dezechilibru major în patrimoniu.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor

referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, or, în

condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit

îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este temeinică și

legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de T.F.C. împotriva Sentinței civile nr. 550/2012 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.