ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5280/2011

Asupra recursului civil de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 19562/3 din 28 februarie 2002, reclamantul K.A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, solicitând restituirea în natură a imobilului, situat în București, sector 5. În motivarea acțiunii a arătat că este persoană îndreptățită în sensul disp. Legii nr. 10/2001 ca și unic moștenitor al fiicei sale K.E., decedată la 24 noiembrie 2000 care a devenit proprietara imobilului din litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat cu nr. 6650 din 19 iulie 1974. S-a mai arătat că deși a adresat notificare Primăriei Municipiului București pentru restituirea în natură a imobilului, notificarea sa nu a fost soluționată nici până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 856F din 3 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 55 din 13 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă; admițând recursul declarat de același reclamant, prin decizia civilă nr. 982 din 9 februarie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a casat decizia din apel, precum și sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. Prin decizia nr. 107 din 11 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, ca instanță de fond, cu motivarea că, au fost casate ambele hotărâri pronunțate în cauză, astfel că, în speță, competența de soluționare în primă instanță aparține Tribunalului București.

În urma rejudecării, prin sentința civilă nr. 762 din 1 i iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantului și, ca urmare a decesului acestuia continuată de K.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost admisă acțiunea față de Consiliul General al Municipiului București, care a fost obligat să emită în favoarea reclamantei dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 15, aflat în litigiu și cererea de restituire a imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanța a reținut în esență că, reclamanta este persoană îndreptățită în calitate de moștenitoare a reclamantului inițial K.A., care la rândul său a dobândit imobilul din litigiu prin moștenire de la K.E., titulara contractului de vânzare-cumpărare nr. 6650 din 19 iulie 1974, încheiat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 București.

Apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, situație în care nu poate fi restituit în natură și conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent. Prin decizia nr. 618 din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

S-a reținut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001(r.) privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.” Forma în care este redactat textul, cât și interesul public ce vizează rezolvarea cererilor de restituire a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denotă caracterul imperativ și nu dispozitiv al textului de mai sus.

S-a mai arătat că, termenul respectiv începe să curgă fie de la data înregistrării notificării, atunci când dosarul este complet, fie de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorul nu a depus toată documentația din care rezultă calitatea de persoană îndreptățită și regimul juridic al imobilului. Conform actelor de la dosar s-a reținut că reclamanta și-a completat documentația cu toate actele necesare începând cu 13 mai 2003, dată de la care a început să curgă termenul pentru soluționarea notificării de către unitatea deținătoare. Avându-se în vedere și deciziile pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a procedat la soluționarea notificării.

De asemenea, s-a reținut că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente. Dimpotrivă, s-a mai reținut că prin art. 6 paragraful 1 din CEDO și art. 21 alin. (2) din Constituția României se instituie dreptul de acces la justiție, ce nu trebuie să fie iluzoriu, ci efectiv, având ca scop protejarea drepturilor recunoscute de lege.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, reprezentat prin Primarul General care invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut că aceasta este nelegală. Fără a trece la expunerea motivului de recurs invocat și la analiza criticii formulată de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nesemnat. Potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ. „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă”. De fapt, cererea de recurs este semnată de consilierul juridic al acesteia și nu de către organul abilitat, respectiv Directorul executiv al Direcției juridice, contencios și legislație, împuternicit prin dispoziția Primarului General nr. 1808/2008, așa cum rezultă din partea introductivă a cererii de recurs.

În această situație, conform alin. (2) al art. 133 C. proc. civ. „lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul judecății”. În sensul textului enunțat, Înalta Curte la termenul din 13 septembrie 2010, constatând că recursul nu este semnat a amânat cauza la 8 noiembrie 2010 și apoi, în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea recursului, constatând că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina recurentului prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, dând posibilitatea acestuia să-și semneze recursul. Cauza a fost repusă pe rol la cererea intimatei-reclamante K.I., constatându-se că nici pentru termenul din 28 martie 2011 recursul nu a fost semnat, motiv pentru care s-a acordat un ultim termen la 20 iunie 2011 în același scop.

În final, constatând nesemnarea recursului, se reține incidența dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302 1 lit. d) C. proc. civ. și urmează să se constate nul recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 618 din 27 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2011.