ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 375/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 375/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 239/D din 7

iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 105/242/2011, Tribunalul Cluj, secția

penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

)

C. proc. pen. și art. 320

1

C. proc. pen., a dispus achitarea

inculpatului B.C.I. pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă,

prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., iar, în temeiul art. 91 C. pen., a

aplicat acestuia sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 lei.

S-a constatat că în

cauză nu au fost formulate pretenții civile, iar, în temeiul art. 192 pct. 1 lit.

d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1.300 lei

cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că, la data de 11 martie

2010, în timp ce conducea un autoturism, pe DN 1E60, în sensul de circulație

Cluj-Napoca - Oradea, în afara localității Izvorul Crișului, inculpatul a

pierdut controlul volanului și a intrat pe contrasens, izbind frontal o

autoutilitară, condusă regulamentar de numitul V.A., provocând, astfel, moartea

minorei B.A.E., fiica sa, în vârstă de 8 ani, aflată în propria mașină pe locul

din dreapta față.

În ședința de

judecată din data de 31 mai 2011, Tribunalul a admis cererea inculpatului de a

fi judecat în procedura specială prevăzută de art. 320

1

C. proc.

pen., acesta recunoscând comiterea faptei așa cum a fost reținută de către

organele de urmărire penală, cunoscând și însușindu-și probele administrate în

cauză în faza urmării penale și anume: procesul-verbal de cercetare la fața

locului, raportul de constatare medico-legală, buletinul de analiză

toxicologică-alcoolemie, declarațiile martorilor, înscrisurile și imaginile

foto depuse la dosar.

Având în vedere

ansamblul probator administrat în cauză, însușit de către inculpat, instanța fondului

a constatat că fapta comisă de acesta întrunește teoretic, abstract, elementele

constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin.

(2) C. pen., însă, în concret, s-a apreciat că faptei săvârșite îi lipsește una

dintre trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, și anume gradul de pericol

social concret, la evaluarea căruia a ținut seama de criteriile stabilite prin

dispozițiile alin. (2) al art. 18

1

C. pen. În acest context,

instanța a reținut împrejurarea că,  anterior comiterii faptei, inculpatul a

avut o conduită pozitivă în societate și la locul de muncă, având calitatea de

agent șef în structura poliției judiciare a I.P.J. Botoșani, cu caracterizări

deosebite din partea conducerii și colegilor. De asemenea, are o familie închegată,

ale cărei probleme, respectiv starea de sănătate precară a fiicei minore, l-au

adus în acea zi nefastă a producerii accidentului rutier, fiind obligat să se

deplaseze periodic din municipiul Botoșani la Băile Felix Oradea, pentru ca minora

să urmeze proceduri speciale pentru recuperare fizică, fiind adusă cu mașina

drum lung și obositor atât pentru ea cât și pentru inculpat, care conducea

autoturismul. S-a arătat de către instanță că la fel s-a întâmplat și în ziua

accidentului, când este posibil ca inculpatul să fi ațipit la volan și atunci

să fi pierdut controlul mașinii. Judecătorul fondului a mai avut în vedere și

impactul psihic deosebit al evenimentului rutier produs asupra inculpatului,

dovadă fiind scriptele medicale de la dosar, care indică pierderea memoriei pe

termen scurt, fiind un șoc pentru acesta atât accidentul în sine, cât mai ales

urmarea lui, respectiv moartea singurului copil. Totodată, instanța a raportat

atât fapta, cât și posibilitățile legale concrete de sancționare a acesteia la

principiul proporționalității, având în vedere, pe de o parte, gradul de

pericol social concret al faptei, iar, pe de altă parte, consecințele unei

condamnări penale pentru autorul ei.

Față de aceste

considerente și ținând seama de circumstanțele reale și personale, instanța a

concluzionat că fapta comisă de către inculpat este de natură a aduce doar o

atingere minimă valorii sociale protejate prin legea penală încălcată și este

în mod vădit lipsită de importanță.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a arătat în

cuprinsul motivelor de apel că aplicarea procedurii simplificate, reglementată

de art. 320

1

C. proc. pen., este incompatibilă cu pronunțarea unei

hotărâri de achitare în temeiul art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.,

invocându-se ca argument de text alin. (7) al articolului menționat, care

prevede că, în cazul recunoașterii vinovăției și a admiterii cererii de

judecare a cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală,

instanța de judecata va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de

reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

În ceea ce privește

netemeinicia soluției de achitare, s-a arătat de către Parchet că, raportat la

gradul de pericol social abstract, fapta inculpatului prezintă gradul de

pericol social al unei infracțiuni, avându-se în vedere culpa exclusivă a

acestuia în comiterea evenimentului rutier, urmările culpei sale, precum și

condițiile efective de timp și de loc în care s-a produs accidentul. S-a mai

făcut trimitere la dispozițiile art. 97 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.

195/2002, potrivit cărora conducătorilor de autovehicule le este interzis să

transporte copii cu vârste de până al 12 ani pe scaunul din față, în timpul

deplasării pe drumurile publice, obligație pe care inculpatul a încălcat-o,

decesul minorei fiind determinat și de lipsa oricărui dispozitiv de susținere

în scaun a acesteia.

În concluzie, s-a

solicitat de către Parchet admiterea apelului, desființarea sentinței penale

atacate și, în rejudecare, condamnarea inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii de ucidere din culpă la pedeapsa închisorii, cu suspendarea

condiționată a executării acesteia, și aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

Prin decizia penală nr.

169/A din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a

respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj,

dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de

acesta.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a constatat că instanța de fond a reținut o

stare de fapt conformă cu realitatea și necontestată de inculpat, care a

recunoscut săvârșirea faptei și a solicitat aplicarea în cauză a dispozițiilor art.

320

1

C. proc. pen.

De asemenea, s-a

arătat că prima instanță a făcut o corectă apreciere a gradului de pericol

social concret al faptei, ținând seama de toate datele ce caracterizează

persoana inculpatului, respectiv împrejurarea că nu are antecedente penale, are

un loc de muncă stabil, fiind agent șef de poliție, iar, în activitatea

desfășurată, a dat dovadă de corectitudine, obiectivitate, răspundere,

perseverență, principialitate și integritate morală, fiind apreciat de colegi

și de superiori.

În ceea ce privește

susținerile Parchetului în sensul că aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. înlătură achitarea inculpatului în baza art. 18

1

C.

pen., acestea au fost apreciate de Tribunal ca fiind neîntemeiate, arătându-se

că declarația inculpatului luată în condițiile art. 320

1

C. proc. pen.

a vizat recunoașterea faptei și nu a infracțiunii de care este acuzat. Instanța

de apel a concluzionat că recunoașterea faptei de către inculpat nu este

incompatibilă cu formularea unor apărări ale acestuia legate de lipsa

pericolului social concret al faptei comise, apărări care nu necesită un

probatoriu suplimentar.

Împotriva acestor

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Cluj, criticându-le pe motive de nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul

greșitei achitări a inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen.

Reiterând întocmai

motivele de apel, Ministerul Public a solicitat, invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., admiterea

căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare

și, în rejudecare, condamnarea inculpatului B.C.I. pentru comiterea

infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., la

o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, reținându-se și

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Verificând cauza sub

aspectul motivelor de recurs invocate, în cadrul cazului de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., conform dispozițiilor

obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 8/2009 a instanței supreme, Înalta

Curte apreciază sentința pronunțată de instanța de fond și decizia dată în apel

ca fiind legale și temeinice și ca nefondat recursul declarat de Parchet, având

în vedere în acest sens următoarele considerente:

Definind noțiunea de

infracțiune prin trimitere la trăsăturile sale esențiale, Codul penal prevede

în art. 17 alin. (1) că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social,

săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Așadar, pentru ca o

faptă să fie inclusă în sfera ilicitului penal și, deci, calificată ca

infracțiune, este necesar ca aceasta să prezinte trei trăsături esențiale,

precis arătate în textul de lege, și anume să prezinte pericol social, să fie

săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală.

În cursul procesului

penal, organele judiciare chemate să aplice legea în cadrul conflictelor de

drept penal trebuie să constate existența în fapta săvârșită a tuturor acestor

trăsături, lipsa vreuneia dintre ele conducând la inexistența infracțiunii, cu

toate consecințele ce decurg din această situație.

Prin introducerea în

Codul de procedură penală a art. 320

1

, ca urmare a intrării în

vigoare a Legii nr. 202/2010, legiuitorul a reglementat o procedură judiciară

simplificată în cazul în care inculpatul recunoaște, până la începerea

cercetării judecătorești, săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare și

solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală.

Astfel cum se

menționează atât în cuprinsul alin. (1), (2) și (4) ale art. 320

1

,

care fac referire la „recunoașterea faptelor", cât și în titlul marginal

al articolului în discuție, respectiv „Judecata în cazul recunoașterii

vinovăției", atitudinea procesuală a inculpatului, susceptibilă să atragă

aplicarea procedurii simplificate, nu trebuie să constea în recunoașterea

infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, ci doar a faptelor care

formează obiectul actului de inculpare, fapte pe care acesta acceptă că le-a

comis cu vinovăție. Așadar, în această situație, organele judiciare nu mai au

obligația legală de a administra noi probe în cursul judecății pentru a

constata existența unor fapte săvârșite cu vinovăție, ca trăsătură esențială a

infracțiunii, însă, în opinia Înaltei Curți, au îndatorirea de a stabili dacă

sunt întrunite și celelalte două trăsături esențiale prevăzute de art. 17 C.

pen. pentru ca respectivele fapte să poată fi incluse în sfera ilicitului penal

și să se pronunțe o hotărâre de condamnare, conform dispozițiilor alin. (7) al art.

320

1

C. proc. pen., constatarea prevederii faptelor în legea penală

și a gradului de pericol social al acestora fiind atributul exclusiv al

instanței de judecată, fără a putea fi deduse din conduita procesuală a

acuzatului manifestată după trimiterea lui în judecată.

Ca urmare, Înalta

Curte apreciază că solicitarea inculpatului adresată instanței de judecată de a

urma procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen. nu

atrage în mod automat pronunțarea unei hotărâri de condamnare, ci numai în

situația în care organul judiciar, ținând eventual seama și de înscrisurile la

care face referire alin. (2) al art. 320

1

, stabilește că faptele ce

fac obiectul actului de inculpare, fapte prevăzute de legea penală, prezintă,

în concret, gradul de pericol social al unei infracțiuni, în caz contrar urmând

să se facă aplicarea dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen.

Este adevărat că alin.

(7) al art. 320

1

C. proc. pen. se referă în mod imperativ la

pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura

simplificată, însă aceste prevederi nu pot fi aplicate decât prin coroborare cu

celelalte dispoziții ale aceluiași articol, astfel cum au fost anterior

interpretate, și care conduc la concluzia că, numai în situația constatării de

către instanță, cu privire la faptele recunoscute de inculpat, a tuturor

trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, poate fi pronunțată o soluție de

condamnare față de acesta, conform textului de lege anterior menționat.

Pe de altă parte,

dacă s-ar admite teza potrivit căreia, în cazul aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., nu poate fi pronunțată decât o hotărâre de condamnare, s-ar

ajunge la crearea unei situații discriminatorii pentru cei care uzează de

această procedură, în sensul că aceștia, deși au avut o atitudine procesuală sinceră

și cooperantă, nu pot beneficia de prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen., spre deosebire de alți acuzați care, cu toate că nu au recunoscut

comiterea faptelor, au manifestat o conduită oscilantă sau au uzat de dreptul

la tăcere, sunt îndreptățiți la aplicarea respectivelor dispoziții legale.

Având în vedere toate

aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte va înlătura critica formulată

de Parchet referitoare la incompatibilitatea dintre procedura prevăzută de art.

320

1

C. proc. pen. și pronunțarea unei hotărâri de achitare în

temeiul art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.

Totodată, nu pot fi

reținute nici celelalte critici invocate de Ministerul Public, Înalta Curte

apreciind, pe baza materialului probator administrat în cauză, că, în mod

întemeiat, instanțele inferioare au făcut aplicarea față de intimatul inculpat

a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

) C.

proc. pen.

Astfel, potrivit art.

18

1

C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege

și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea

concretă a gradului de pericol social, se ține seama de toate criteriile

prevăzute de art. 18

1

alin. (2) C. pen., gravitatea faptei săvârșite

și periculozitatea socială a făptuitorului apreciindu-se pe baza unui complex

de elemente și date de ordin subiectiv, dar și a circumstanțelor obiective în

care s-a comis actul de conduită interzis.

În cauză, modalitatea

în care s-au derulat evenimentele (inculpatul deplasându-se împreună cu fiica

sa minoră de la Botoșani spre Oradea, Băile Felix, pentru ca aceasta să urmeze

anumite proceduri speciale în vederea recuperării fizice, fiind posibil ca, din

cauza problemelor legate de starea de sănătate a minorei și datorită oboselii,

să fi ațipit la volan și, astfel, să fi pierdut controlul mașinii), faptul că

așezarea minorei pe scaunul din față s-a datorat problemelor grave de sănătate

pe care aceasta le avea, suferind de o boală rară care îi afecta membrele

inferioare și superioare, astfel încât supravegherea sa permanentă din partea

tatălui, singura persoană prezentă în autoturism, era absolut necesară, precum

și datele ce caracterizează persoana inculpatului.

Având în vedere

aceste considerente și constatând, pentru motivele anterior expuse că, în

cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., făcându-se, în speță, o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 18

1

C. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Față de soluția ce va

fi pronunțată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., se va dispune

rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva

deciziei penale nr. 169/A/2011 din 06 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

penală și de minori, privind pe inculpatul B.C.I.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezența

apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 februarie 2012.