ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3676/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3676/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 119 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul

Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.P.I. SRL

Tecuci împotriva pârâtei SC A.P. SA Deva pe care a obligat-o să

plătească suma de 135.846,28 lei din care 85.235 lei reprezintă

rest de plată, iar 50.011,28 lei, cu titlu de dobândă legală pe

perioada mai 2003 – decembrie 2007.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că reclamanta a livrat pârâtei bunuri ce au

făcut obiectul unei licitații, emițându-se factura din 16 mai

2004, în valoare de 1.025.999.996 lei (vechi) din care pârâta a achitat prin

compensare și cu ordin de plată suma de 167.653.889 lei,

rămânând de achitat suma de 85.034,61 lei.

De asemenea, instanța a avut în

vedere că pârâta nu a făcut dovada refuzului plății

facturii (total sau parțial și că abia atunci când a fost

convocată pentru plata diferenței, aceasta a invocat imposibilitatea

utilizării produselor (la 5 ani după data livrării bunurilor).

Prin aceeași

sentință, instanța a dispus disjungerea cererii

reconvenționale prin care pârâta reclamantă a solicitat să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare,

încheiat între părți – în formă simplificată – constând în

factura din 16 mai 2003, motivat de eroarea asupra calității

substanțiale ale bunurilor achiziționate. Prin cererea

reconvențională s-a mai solicitat și repunerea

părților în situația anterioară, restituirea

prestațiilor executate și obligarea reclamantei - pârâte la

restituirea sumei de 16.765,35 lei (plăți efectuate de pârâta –

reclamantă).

Prin decizia nr. 58 din 19 iunie 2009,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a admis apelul pârâtei

declarat împotriva sentinței, a anulat sentința atacată și

a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Deva,

care a dat eficiență prevederilor art. 181 C. proc. civ. a stabilit

că în cauză, competența materială dată de valoarea

obiectului litigiului aparține judecătoriei, iar nu tribunalului.

Recursul declarat de reclamanta SC

G.P.I. SRL Tecuci a fost admis prin decizia nr. 2402 din 14 octombrie 2009 de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, care a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Cererea reconvențională

disjunsă – în condițiile arătate anterior – a fost

înregistrată separat în dosarul nr. 165/97/2009 pe rolul Tribunalului

Hunedoara, care prin sentința nr. 465/2009 a respins-o ca

neîntemeiată.

În considerentele acestei

sentințe, instanța a reținut că reclamanta a precizat ca

motiv de nulitate absolută al convenției eroarea asupra

calităților substanțiale ale bunurilor ce au format obiectul

acestuia, considerând că și în situația în care s-ar fi invocat

nulitatea absolută pe motivul erorii substanțiale fizice al

obiectului actului, nu erau îndeplinite condițiile acestui viciu de

consimțământ.

S-a apreciat că, deși

achiziționarea bunurilor a fost urmarea unei proceduri de achiziție

publică, între părți nu s-a încheiat niciun document astfel

că, nu se poate stabili ce anume calități fizice sau materiale

ori ce parametri a intenționat să achiziționeze reclamanta.

Mai mult, reclamanta nu a fost în

măsură să prezinte un alt document prin care să fi

solicitat pârâtei să-i livreze anumite produse din care să rezulte ce

calități substanțiale trebuie să aibă acestea și

oricum, a achitat parte din acestea.

Împotriva sentinței reclamanta

a declarat apel.

Constatându-se că prin

încheierea de ședință din 24 martie 2010 instanța de apel a

dispus conexarea apelului declarat împotriva sentinței nr. 465/2000

(pronunțată în dosarul nr. 165/97/2009) la dosarul nr. 305/324/2007 –

care avea drept obiect soluționarea apelului declarat împotriva

sentinței nr. 119/CA/2009, Curtea de Apel a soluționat ambele apeluri

pe care le-a respins prin decizia nr. 54 din 23 aprilie 2010, în considerentele

căreia a reținut următoarele:

În ce privește sentința nr.

465/2009 – prin care s-a soluționat cererea principală de anulare a

contractului de vânzare – cumpărare, încheiat în formă

simplificată (factura din 16 mai 2003) s-a constatat că, de vreme ce

reclamanta nu a indicat sub nicio formă, la momentul achiziției,

anumite calități sau caracteristici tehnice ale produselor

achiziționate și pe care le-ar fi considerat substanțiale în

raport de întrebuințarea pe care acestea urmau să o primească

nu-i poate imputa pârâtei eventualele lipsuri calitative considerate, ulterior,

ca fiind substanțiale.

S-a considerat că nu poate fi

acoperitoare simpla susținere în sensul căreia „a dorit

achiziționarea unor bunuri a căror parametrii de funcționare

și a căror caracteristici să corespundă specificului

rețelelor publice de transport și distribuție a apei potabile”,

acesta fiind și motivul pentru care prima instanță a respins

solicitarea de a fi efectuată o expertiză tehnică.

Referitor la apelul declarat de SC

A.P. SA Deva împotriva sentinței nr. 199/CA/2009 s-a reținut că

prima critică ce a vizat soluționarea separată a celor două

cereri nu mai subzistă, iar în ceea ce privește critica privind

prescripția dreptului la acțiune al reclamantei s-a constatat că

este neîntemeiată.

S-a avut în vedere că pârâta a

fost notificată în decursul anilor 2003, 2004 și 2006

(notificări efectuate prin intermediul executorului judecătoresc

și prin convenția la conciliere directă) în legătură

cu creanța deținută.

Inclusiv, din situația

plăților efectuate de pârâtă a rezultat că prescripția

nu operează, ultima plată făcută la 13 februarie 2004

relevând un termen mai mic de 3 ani față de data introducerii

acțiunii – 26 februarie 2007, raportat la adresa din 27 septembrie 2004

prin care pârâta a refuzat plata diferenței, motiv pentru care s-a

reținut că pârâta datorează atât prețul produselor

achiziționate cât și dobânda legală aferentă.

SC A.P. SA Deva a declarat recurs

împotriva deciziei prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut

următoarele:

- Decizia atacată este

rezultatul unei greșite interpretări și încălcări a

dispozițiilor art. 954 C. civ., precum și a dispozițiilor

Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă.

Se susține că, în

privința cererii de anulare a contractului de vânzare - cumpărare

încheiat în formă simplificată, instanța de apel a reluat

aceleași argumente ca și instanța de fond pentru a justifica

respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică,

citându-se paragraful din considerentele deciziei prin care s-a argumentat în

esență că, la momentul achiziționării produselor nu au

fost indicate anumite calități pe care acestea ar fi trebuit să

le aibă, calități care să fie substanțiale în raport

cu întrebuințarea pe care urmau să o primească.

Recurenta consideră că

acest argument al instanței este rezultatul unei interpretări

greșite a dispozițiilor art. 954 C. civ., instanța asimilând

eroarea asupra substanței lucrului cu viciul de consimțământ al

dolului. Se concluzionează că în speță nu se pune problema

de a imputa vânzătorului anumite lipsuri calitative bunurilor livrate, ci

aceea de a stabili care a fost voința cumpărătorului la momentul

încheierii contractului.

De asemenea, se invocă

interpretarea greșită a dispozițiilor art. 954 C. civ. și

prin prisma faptului că instanța a considerat necesară

prezentarea unor înscrisuri pentru probarea motivului de nulitate invocat,

ignorând că eroarea este un fapt, nu un act juridic, proba acesteia

nefiind condiționată de existența unor înscrisuri.

Prin urmare, recurenta a apreciat

că argumentele instanțelor în respingerea probei cu expertiză

sunt contrare legii și că administrarea unei astfel de probe era

absolut necesară pentru a dovedi eroarea în care s-a aflat la momentul

încheierii contractului cu privire la calitățile substanțiale

ale bunurilor achiziționate.

- Argumentele folosite de

instanță cu privire la respingerea excepției prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei sunt contrare dispozițiilor art. 16

din Decretul nr. 167/1958 prin care sunt reglementate cazurile de interpretare

ale prescripției întrucât modificările cu privire la

creanță, chiar comunicate prin executorul judecătoresc, nu pot

fi asimilate cazurilor prevăzute de textul menționat, neputând fi

asimilate actului începător de executare silită, respectiv

somației.

Mai mult, afirmă recurenta

că la momentul comunicării notificărilor, deja i se adusese la

cunoștință societății SC G.P.I. SRL, faptul că

bunurile sunt inutilizabile scopului pentru care au fost achiziționate

și că înțelege să refuze plata restului de preț

(adresa din 27 septembrie 2004).

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei

pronunțate de instanța apelului.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență criticile

recurentei vizează interpretarea și aplicarea greșită a

prevederilor art. 954 C. civ. și a dispozițiilor art. 16 din Decretul

nr. 167/1958.

În ce privește pretinsa

interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 954 C.

civ. se constată că – în mare parte – criticile sunt invocate prin

prisma faptului că ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de

specialitate, probă pe care recurenta o considera esențială în

dezlegarea pricinii dar care a fost respinsă în mod nejustificat de

către instanțele anterioare.

Examinând decizia atacată sub

acest prim aspect se constată, contrar susținerilor recurentei,

că instanțele anterioare au interpretat și aplicat corect

dispozițiile art. 954 C. civ.

Astfel, potrivit art. 954 alin. (1) C.

civ. – nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului

convenției.

Atunci când se aduc în discuție

calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic, trebuie

să se aibă în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea

lui, ci și conținutul prestației ce constituie obiectul actului

juridic, iar cum prestația este determinată de părțile

actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc

prestația vor fi privite sau nu ca substanțiale după cum părțile

au intenționat sau nu să le dea acest caracter.

Mai mult, substanța obiectului

actului juridic este constituită din acele calități ale sale

care au fost determinate pentru părți într-o asemenea

măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora,

actul nu s-ar mai fi încheiat.

În cauză, pe bună – dreptate

s-a constatat că la momentul achiziționării (în formă

simplificată – factura din 16 mai 2004 – ca urmare a unei licitații

de achiziții de bunuri) SC A.P. SA nu a indicat anumite calități

sau caracteristici tehnice care să poată fi apreciate ca

substanțiale în raport de întrebuințarea pe care bunurile respective

urmau să o primească.

Simpla susținere a acesteia în

sensul că a dorit să achiziționeze bunuri ai căror

parametri de funcționare și ale căror caracteristici să

corespundă specificului rețelelor publice de transport și

distribuire a apei potabile nu este fundamentată și nici

susținută de actele de la dosar, iar în lipsa unor elemente clare,

care să fi fost convenite de părți ca fiind substanțiale

pentru produsele achiziționate, nu se poate imputa instanțelor

anterioare, respingerea efectuării unei expertize tehnice și nici

nelegalitatea refuzului administrării unei asemenea probe.

- Nici critica prin care se

susține încălcarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi

primită, impunându-se următoarele precizări:

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin.

(1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe

prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,

făcută de cel în folosul căruia curge prescripția și

prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,

chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță

judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

În cauză, instanța

apelului s-a raportat la prima ipoteză [lit. a)], constatând corect

că ultima plată efectuată la 13 februarie 2004 are rolul unei

recunoașteri tacite făcută de debitor, știut fiind că

recunoașterea este tacită atunci când rezultă din orice act de

fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui

acțiune așa cum este și plata parțială efectuată

în contul valorii menținute de factura din 16 mai 2003.

Față de data

formulării acțiunii – 30 ianuarie 2007 – (data de 26 februarie 2007,

reținută în decizie este primul termen acordat cererii) acțiunea

nu este prescrisă.

Este adevărat că, în

cuprinsul considerentelor deciziei se face vorbire de o serie de

notificări adresate prin intermediul executorului judecătoresc

însă instanța nu s-a raportat la acestea și nu le-a considerat

ca acte întrerupătoare ale cursului prescripției.

În consecință, urmare

considerentelor expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Potrivit prevederilor art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat conform dovezii depuse

(chitanța din 26 octombrie 2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A.P. SA Deva împotriva deciziei comerciale nr. 54/A/2010 din 23 aprilie

2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă

să plătească intimatei – reclamante SC G.P.I. SRL Tecuci suma de

3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând

onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.