ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3676/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 119 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.P.I. SRL Tecuci împotriva pârâtei SC A.P. SA Deva pe care a obligat-o să plătească suma de 135.846,28 lei din care 85.235 lei reprezintă rest de plată, iar 50.011,28 lei, cu titlu de dobândă legală pe perioada mai 2003 – decembrie 2007. În considerentele sentinței, instanța a reținut că reclamanta a livrat pârâtei bunuri ce au făcut obiectul unei licitații, emițându-se factura din 16 mai 2004, în valoare de 1.025.999.996 lei (vechi) din care pârâta a achitat prin compensare și cu ordin de plată suma de 167.653.889 lei, rămânând de achitat suma de 85.034,61 lei.

De asemenea, instanța a avut în vedere că pârâta nu a făcut dovada refuzului plății facturii (total sau parțial și că abia atunci când a fost convocată pentru plata diferenței, aceasta a invocat imposibilitatea utilizării produselor (la 5 ani după data livrării bunurilor). Prin aceeași sentință, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale prin care pârâta reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat între părți – în formă simplificată – constând în factura din 16 mai 2003, motivat de eroarea asupra calității substanțiale ale bunurilor achiziționate. Prin cererea reconvențională s-a mai solicitat și repunerea părților în situația anterioară, restituirea prestațiilor executate și obligarea reclamantei - pârâte la restituirea sumei de 16.765,35 lei (plăți efectuate de pârâta – reclamantă).

Prin decizia nr. 58 din 19 iunie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a admis apelul pârâtei declarat împotriva sentinței, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Deva, care a dat eficiență prevederilor art. 181 C. proc. civ. a stabilit că în cauză, competența materială dată de valoarea obiectului litigiului aparține judecătoriei, iar nu tribunalului. Recursul declarat de reclamanta SC G.P.I. SRL Tecuci a fost admis prin decizia nr. 2402 din 14 octombrie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, care a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cererea reconvențională disjunsă – în condițiile arătate anterior – a fost înregistrată separat în dosarul nr. 165/97/2009 pe rolul Tribunalului Hunedoara, care prin sentința nr. 465/2009 a respins-o ca neîntemeiată.

În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut că reclamanta a precizat ca motiv de nulitate absolută al convenției eroarea asupra calităților substanțiale ale bunurilor ce au format obiectul acestuia, considerând că și în situația în care s-ar fi invocat nulitatea absolută pe motivul erorii substanțiale fizice al obiectului actului, nu erau îndeplinite condițiile acestui viciu de consimțământ. S-a apreciat că, deși achiziționarea bunurilor a fost urmarea unei proceduri de achiziție publică, între părți nu s-a încheiat niciun document astfel că, nu se poate stabili ce anume calități fizice sau materiale ori ce parametri a intenționat să achiziționeze reclamanta. Mai mult, reclamanta nu a fost în măsură să prezinte un alt document prin care să fi solicitat pârâtei să-i livreze anumite produse din care să rezulte ce calități substanțiale trebuie să aibă acestea și oricum, a achitat parte din acestea.

Împotriva sentinței reclamanta a declarat apel.

Constatându-se că prin încheierea de ședință din 24 martie 2010 instanța de apel a dispus conexarea apelului declarat împotriva sentinței nr. 465/2000 (pronunțată în dosarul nr. 165/97/2009) la dosarul nr. 305/324/2007 – care avea drept obiect soluționarea apelului declarat împotriva sentinței nr. 119/CA/2009, Curtea de Apel a soluționat ambele apeluri pe care le-a respins prin decizia nr. 54 din 23 aprilie 2010, în considerentele căreia a reținut următoarele: În ce privește sentința nr. 465/2009 – prin care s-a soluționat cererea principală de anulare a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat în formă simplificată (factura din 16 mai 2003) s-a constatat că, de vreme ce reclamanta nu a indicat sub nicio formă, la momentul achiziției, anumite calități sau caracteristici tehnice ale produselor achiziționate și pe care le-ar fi considerat substanțiale în raport de întrebuințarea pe care acestea urmau să o primească nu-i poate imputa pârâtei eventualele lipsuri calitative considerate, ulterior, ca fiind substanțiale.

S-a considerat că nu poate fi acoperitoare simpla susținere în sensul căreia „a dorit achiziționarea unor bunuri a căror parametrii de funcționare și a căror caracteristici să corespundă specificului rețelelor publice de transport și distribuție a apei potabile”, acesta fiind și motivul pentru care prima instanță a respins solicitarea de a fi efectuată o expertiză tehnică. Referitor la apelul declarat de SC A.P. SA Deva împotriva sentinței nr. 199/CA/2009 s-a reținut că prima critică ce a vizat soluționarea separată a celor două cereri nu mai subzistă, iar în ceea ce privește critica privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei s-a constatat că este neîntemeiată. S-a avut în vedere că pârâta a fost notificată în decursul anilor 2003, 2004 și 2006 (notificări efectuate prin intermediul executorului judecătoresc și prin convenția la conciliere directă) în legătură cu creanța deținută.

Inclusiv, din situația plăților efectuate de pârâtă a rezultat că prescripția nu operează, ultima plată făcută la 13 februarie 2004 relevând un termen mai mic de 3 ani față de data introducerii acțiunii – 26 februarie 2007, raportat la adresa din 27 septembrie 2004 prin care pârâta a refuzat plata diferenței, motiv pentru care s-a reținut că pârâta datorează atât prețul produselor achiziționate cât și dobânda legală aferentă. SC A.P. SA Deva a declarat recurs împotriva deciziei prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele: - Decizia atacată este rezultatul unei greșite interpretări și încălcări a dispozițiilor art. 954 C. civ., precum și a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă.

Se susține că, în privința cererii de anulare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în formă simplificată, instanța de apel a reluat aceleași argumente ca și instanța de fond pentru a justifica respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, citându-se paragraful din considerentele deciziei prin care s-a argumentat în esență că, la momentul achiziționării produselor nu au fost indicate anumite calități pe care acestea ar fi trebuit să le aibă, calități care să fie substanțiale în raport cu întrebuințarea pe care urmau să o primească. Recurenta consideră că acest argument al instanței este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 954 C. civ., instanța asimilând eroarea asupra substanței lucrului cu viciul de consimțământ al dolului.

Se concluzionează că în speță nu se pune problema de a imputa vânzătorului anumite lipsuri calitative bunurilor livrate, ci aceea de a stabili care a fost voința cumpărătorului la momentul încheierii contractului. De asemenea, se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 954 C. civ. și prin prisma faptului că instanța a considerat necesară prezentarea unor înscrisuri pentru probarea motivului de nulitate invocat, ignorând că eroarea este un fapt, nu un act juridic, proba acesteia nefiind condiționată de existența unor înscrisuri. Prin urmare, recurenta a apreciat că argumentele instanțelor în respingerea probei cu expertiză sunt contrare legii și că administrarea unei astfel de probe era absolut necesară pentru a dovedi eroarea în care s-a aflat la momentul încheierii contractului cu privire la calitățile substanțiale ale bunurilor achiziționate.

- Argumentele folosite de instanță cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei sunt contrare dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin care sunt reglementate cazurile de interpretare ale prescripției întrucât modificările cu privire la creanță, chiar comunicate prin executorul judecătoresc, nu pot fi asimilate cazurilor prevăzute de textul menționat, neputând fi asimilate actului începător de executare silită, respectiv somației. Mai mult, afirmă recurenta că la momentul comunicării notificărilor, deja i se adusese la cunoștință societății SC G.P.I. SRL, faptul că bunurile sunt inutilizabile scopului pentru care au fost achiziționate și că înțelege să refuze plata restului de preț (adresa din 27 septembrie 2004). Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate de instanța apelului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În esență criticile recurentei vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 954 C. civ. și a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. În ce privește pretinsa interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 954 C. civ. se constată că – în mare parte – criticile sunt invocate prin prisma faptului că ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de specialitate, probă pe care recurenta o considera esențială în dezlegarea pricinii dar care a fost respinsă în mod nejustificat de către instanțele anterioare. Examinând decizia atacată sub acest prim aspect se constată, contrar susținerilor recurentei, că instanțele anterioare au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 954 C. civ.

Astfel, potrivit art. 954 alin. (1) C. civ. – nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției. Atunci când se aduc în discuție calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic, trebuie să se aibă în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci și conținutul prestației ce constituie obiectul actului juridic, iar cum prestația este determinată de părțile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite sau nu ca substanțiale după cum părțile au intenționat sau nu să le dea acest caracter. Mai mult, substanța obiectului actului juridic este constituită din acele calități ale sale care au fost determinate pentru părți într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul nu s-ar mai fi încheiat.

În cauză, pe bună – dreptate s-a constatat că la momentul achiziționării (în formă simplificată – factura din 16 mai 2004 – ca urmare a unei licitații de achiziții de bunuri) SC A.P. SA nu a indicat anumite calități sau caracteristici tehnice care să poată fi apreciate ca substanțiale în raport de întrebuințarea pe care bunurile respective urmau să o primească. Simpla susținere a acesteia în sensul că a dorit să achiziționeze bunuri ai căror parametri de funcționare și ale căror caracteristici să corespundă specificului rețelelor publice de transport și distribuire a apei potabile nu este fundamentată și nici susținută de actele de la dosar, iar în lipsa unor elemente clare, care să fi fost convenite de părți ca fiind substanțiale pentru produsele achiziționate, nu se poate imputa instanțelor anterioare, respingerea efectuării unei expertize tehnice și nici nelegalitatea refuzului administrării unei asemenea probe.

- Nici critica prin care se susține încălcarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi primită, impunându-se următoarele precizări: Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția și prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

În cauză, instanța apelului s-a raportat la prima ipoteză [lit. a)], constatând corect că ultima plată efectuată la 13 februarie 2004 are rolul unei recunoașteri tacite făcută de debitor, știut fiind că recunoașterea este tacită atunci când rezultă din orice act de fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui acțiune așa cum este și plata parțială efectuată în contul valorii menținute de factura din 16 mai 2003. Față de data formulării acțiunii – 30 ianuarie 2007 – (data de 26 februarie 2007, reținută în decizie este primul termen acordat cererii) acțiunea nu este prescrisă. Este adevărat că, în cuprinsul considerentelor deciziei se face vorbire de o serie de notificări adresate prin intermediul executorului judecătoresc însă instanța nu s-a raportat la acestea și nu le-a considerat ca acte întrerupătoare ale cursului prescripției.

În consecință, urmare considerentelor expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul. Potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat conform dovezii depuse (chitanța din 26 octombrie 2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.P. SA Deva împotriva deciziei comerciale nr. 54/A/2010 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei – reclamante SC G.P.I. SRL Tecuci suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.