ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1375/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34161/3/2008, la data de 15 septembrie 2008, reclamantele D.D.G.M. și D.D.I.I. au chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General și R.A. Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea Primăriei Municipiului București prin Primarul General să emită o decizie de restituire în natură a corpului C din imobilul situat în sectorul 1 București și, pe cale de consecință, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul C; să se constate ca fiind lovită de nulitate absolută Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de fosta R.A.L.

și să fie obligată pârâta R.A.- A.P.P.S. să emită o decizie de restituire a corpului A din imobil, compus din teren și construcție în suprafață de 345 mp - imobil situat în sectorul 1 București. Prin sentința civilă nr. 833 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția tardivității contestației formulate împotriva Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 si a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamante, pe ambele capete de cerere, ca nefondată. Pentru a pronunța aceasta hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Reclamantele din prezenta cauză au făcut dovada că imobilul situat în București, sector 1, a cărui componență nu a putut fi demonstrată cu nici un mijloc de probă, a aparținut autoarei acestora O.T.B., căsătorită cu colonelul M.D.

și a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 2052 (fila 106 dosar). Imobilul a fost administrat de către R.A.L., iar ulterior, prin transformarea acestei regii, s-a transmis în administrarea RA-APPS. Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele, prin înfiere, ale lui M.D. și O.T.B.D. și au acceptat succesiunea mamei lor, atât prin deschiderea procedurii notariale, cât și prin soluționarea pe cale judecătorească a procesului de partaj. S-a reținut cu privire la primul capăt de cerere, că reclamantele au solicitat prin notificare de la Primăria Municipiului București restituirea în natură a corpului A al imobilului din sectorul 1 și despăgubiri pentru restul imobilului și al terenului în suprafață de 703 mp, ce a fost naționalizat.

În petitul cererii s-a solicitat obligarea Primăriei Municipiului București să restituie reclamantelor corpul C din imobil și să le lase în deplină proprietate și posesie corpul A, în condițiile în care nu s-a adus nici o dovadă care să conducă instanța de judecată la o concluzie privind componența imobilului ce formează obiectul prezentei cauze. Din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare și a procesului verbal de carte funciară (filele 16, 19 dosar), rezultă că terenul ar avea o suprafață de 349-354 mp, iar ulterior s-au adăugat 703 mp. Există contradictorialitate între notificarea adresată Primăriei Municipiului București și înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 și primul capăt de cerere prin care se solicită restituirea corpului C. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L.

privind restituirea corpului A din imobil și comunicată reclamantelor conform dovezilor aflate la filele (119-120 din dosar), nu a fost atacată de către acestea. Prin capătul doi de cerere se invocă nulitatea absolută a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001, nulitate care poate fi invocată oricând de către cei care demonstrează că li s-a adus o vătămare prin această decizie, motiv pentru care tribunalul a respins excepția tardivității contestației formulate împotriva acestei dispoziții. Față de împrejurarea că reclamantele nu au indicat nici un motiv de nulitate absolută a acestui act juridic și anume, a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L., în prezent RA-APPS, deși prin întâmpinarea formulată la termenul din 7 noiembrie 2008 această pârâtă a invocat faptul că nu s-au indicat motivele de nulitate absolută, tribunalul a respins acțiunea reclamantelor pe ambele capete de cerere, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 6/ A din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, cu următoarea motivare: Referitor la Decizia nr. 33/2001 emisă de R.A.L., Curtea a retinut că reclamantele nu au înțeles să-și exercite dreptul de a o contesta în justiție, conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înțelegând să invoce, însă, nulitatea absolută a acestui act, pe calea dreptului comun. Deși apelantele – reclamante au invocat frauda la lege, atât prin notele de concluzii scrise formulate în fața instanței de fond, cât si prin motivele de apel, se reține că în cuprinsul acestor cereri se precizează, în mod generic, că anumite norme au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.

Frauda la lege presupune dovedirea unei încălcări oculte a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul si spiritul lor. Or, pentru a analiza în concret această eventuală încălcare, era necesară o precizare din partea reclamantelor cu privire la norma juridică ce a fost încălcată.

Aspectele invocate de către apelante, cu privire la emiterea deciziei de respingere fără a se ține seama de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, atât în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, cât si a calității de moștenitor, conformarea apelantelor față de exigentele Legii nr. 10/2001 privind formularea notificărilor, precum și cele referitoare la nesocotirea obligațiilor stabilite conform art. 25 din lege, nu constituie cauze de nulitate ale acestei decizii pentru frauda la lege, nefiind dovedită o încălcare ocultă a legii, ci eventuale motive de nelegalitate/netemeinicie, care puteau fi invocate numai pe calea contestației împotriva deciziei, conform dispozițiilor art. 26 din legea specială.

Referitor la soluția de respingere a primului capăt de cerere privind restituirea corpului C de clădire, Curtea a reținut următoarele: Conform adresei, dosarul format ca urmare a notificării înregistrate sub nr. 224 din 22 mai 2001 a fost transmis de Primarul Municipiului București către pârâta RA-APPS, care a pronunțat ulterior Decizia nr. 33/2001. Prin urmare, la momentul formulării acțiunii pârâta nu mai era investită cu soluționarea cererii de despăgubiri formulată de reclamante, astfel încât, nu exista nici un temei în baza căruia instanța să poată dispune obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire în favoarea apelantelor, cu atât mai mult cu cât, la momentul formulării notificării s-a solicitat ca pentru acest corp de clădire să se acorde numai despăgubiri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele reclamante arată că, deși instanța de fond a apreciat în mod corect că acțiunea acestora se circumscrie caracterului imprescriptibilității, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția exctinctivă, datorită invocării nulității absolute a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emise de către fosta R.A.L. si a respins excepția tardivității formulării contestației împotriva acestei decizii, instanța de apel a indicat, în mod greșit, contestația în temeiul Legii nr. 10/2001, ca fiind unicul demers juridic la dispoziția reclamantelor, care trebuia formulată înlăuntrul termenului legal de 30 de zile de la comunicare.

S-a invocat în cauză, că Decizia nr. 33/2001 emisă de către fosta R.A.L. este lovită de nulitate absolută prin încercarea de abatere a legii de la finalitatea ei, prin fraudarea legii, ceea ce constituie un abuz de drept, sancționat prin dispozițiile legale ale art. 1 si 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. De asemenea, instanța de apel nu a înțeles să se pronunțe cu privire la respectarea prevederilor art. 25 din legea specială, potrivit căruia, persoanele notificatoare au dreptul de a „susține în fața organelor de conducere ale unității deținătoare cererea de restituire în natură”, față de obligația unităților deținătoare de „a le invita în scris, în timp util”.

Așadar, în mod greșit s-a procedat la emiterea Deciziei nr. 33/2001, în sensul că recurentele reclamante nu au clarificat aspectele juridice ale ieșirii din indiviziune și succesiunii asupra imobilului, în condițiile în care acestea au depus la dosar, încă în fața instanței de fond, toate înscrisurile doveditoare în acest sens. De aceea nu se poate susține nici poziția intimatei pârâte Primăria Municipiului București prin Primar General în sensul că, nici până în faza de apel, nu s-ar fi depus documente privind dovada dreptului de proprietate. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care prevede: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legii speciale față de situația de fapt a imobilului, aflat în folosința Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia de a emite o decizie, în contextul în care s-a făcut dovada că și în prezent aceasta deține o parte din imobil închiriată către o persoană fizică. Primăria Municipiului București a transmis notificarea nr. 224 din 22 mai 2001 către fosta R.A.L., iar prin adresa din 04 septembrie 2001 s-a comunicat că în baza H.G.R. nr. 240/2001 (fila 58 din setul de acte depuse de R.A.P.P.S.), suprafața de 157 m.p. teren din corp clădire A situat în sectorul 1 se află în administrarea R.A.L., fără să se pronunțe asupra restului suprafeței de teren din totalul de 703 m.p.

din actul de proprietate. Reclamantele au parcurs procedura specială în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 și, deși în anul 2001 au solicitat despăgubiri, consideră că regula privind acordarea măsurilor reparatorii este aceea de restituire în natură a imobilelor. În recurs, intimata R.A.A.P.P.S. a formulat și depus întâmpinare cu respectarea dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Referitor la primul motiv de recurs, se constată că recurentele reclamante invocă art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., respectiv instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, sens în care susțin că, eronat, instanța de apel a indicat contestația ca fiind unicul demers juridic la dispoziția acestora, pentru a obține anularea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece susținerile recurentelor reclamante nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci vizează regimul juridic al sancțiunii aplicabile actului juridic invocat, respectiv legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă, critica se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv care însă, nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Prin Notificarea înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 la Primăria Municipiului București (Dosarul nr. 1888), transmisă în vederea soluționării către R.A.L., unde a fost înregistrată sub nr. 4923 din 23 mai 2001, recurentele reclamante D.D.G.M. și D.D.I.I. au solicitat restituirea în natură a corpului A al imobilului situat în sectorul 1, București și despăgubiri pentru restul imobilului și terenul în suprafață totală de 703 m.p.

ce a fost naționalizat abuziv de statul român. Prin Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A. Locato, în soluționarea notificării nr. 4923 din 23 mai 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în București, teren și construcție (corp A), deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, decizia fiind comunicată recurentelor reclamante, conform dovezilor aflate la filele 119-120 din dosarul de fond, fără a fi atacată cu contestație pe calea procedurii prevăzută de art. 26 din această lege. În speță, ambele instanțe au reținut că reclamantele ar fi putut contesta legalitatea și temeinicia acestei decizii pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care este actul juridic în baza căreia a fost emis actul a cărui nulitate se solicită, aplicabilă raportului juridic dedus judecății, însă, au invocat nulitatea absolută a acestui act pe calea dreptului comun.

Dacă Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 s-a emis în mod greșit, în sensul că nu s-au clarificat aspectele juridice ale ieșirii din indiviziune și succesiunii asupra imobilului, aceasta este o chestiune care poate fi soluționată numai în cadrul unei contestații introduse în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care este supusă controlului judecătoresc legalitatea și temeinicia soluției de respingere a notificării, respectiv a refuzului de restituire în natură a imobilului solicitat pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.

Existența unei căi procedurale speciale în realizarea dreptului, respectiv contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, face imposibilă valorificarea acelui drept pe calea dreptului comun (C. civ.), corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa una via”, precum și cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag.

1 din C.E.D.O. În speța de față, închiderea acestei căi, a acțiunii în anularea deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de care au uzat recurentele reclamante, întemeiată pe dreptul comun, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoanele interesate. Astfel, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au reținut că reclamantele nu au dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată pentru a statua asupra dreptului lor de a obține anularea Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L. și emitrea unei noi decizii de restituire a corpului A din imobil, ci doar că, pentru valorificarea unei asemenea pretenții, a fost adoptată o lege specială de reparație, ale cărei dispoziții nu pot fi eludate și care ar fi trebuit urmată.

În contextul acestor considerente, va fi înlăturată și susținerea recurentelor în sensul că instanța de apel nu a înțeles să se pronunțe cu privire la respectarea prevederilor art. 25 din legea specială, fiind fără relevanță, atâta timp cât Decizia nr. 33/2001 nu a fost contestată, acesta rămânând valabilă și intrând în circuitul civil. O altă critică formulată prin motivele de recurs privește faptul că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile legii speciale, față de situația imobilului în litigiu aflat în folosința Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia de a emite o decizie, în contextul în care s-a făcut dovada că și în prezent aceasta deține o parte din imobil închiriată către o persoană fizică.

Referitor la acest aspect, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut adresa emisă de Primăria Municipiului București (fila 47 – dosar fond), din care reiese că Dosarul nr. 1888, constituit ca urmare a înregistrării notificării nr. 224 din 22 mai 2001 a fost transmis R.A.A.P.P.S. cu nr. 4923/2001 în vederea soluționării. Prin urmare, notificarea adresată Primăriei Municipiului București a fost transmisă de această instituție către R.A.A.P.P.S., unde a fost înregistrată sub nr. 4923 din 23 mai 2001 și soluționată prin Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001, astfel încât, în mod corect s-a reținut că la momentul formulării cererii de chemare în judecată (15 septembrie 2008), această pârâtă nu mai era investită cu soluționarea cererii de despăgubiri formulată de reclamante.

Prin urmare, nu exista nici un temei în baza căruia instanța să poată dispune obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire a corpului C în favoarea reclamantelor, cu atât mai mult cu cât, la momentul formulării notificării nr. 224/2001 s-a solicitat ca pentru „restul imobilului” să se acorde numai despăgubiri. Reiterând constatarea că Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de către fosta R.A.L. nu a fost contestată de persoanele interesate în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, de altfel, este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea pronunțată de instanța de apel și, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) Cod proc.

civilă, va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.D.G.M. și D.D.I.I. împotriva Deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.