ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1375/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1375/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34161/3/2008, la data de

15 septembrie 2008, reclamantele D.D.G.M. și D.D.I.I. au chemat în judecată

pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General și R.A.

Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună: obligarea Primăriei Municipiului București

prin Primarul General să emită o decizie de restituire în natură a corpului C

din imobilul situat în sectorul 1 București și, pe cale de consecință, să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul C; să se constate ca

fiind lovită de nulitate absolută Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de

fosta R.A.L. și să fie obligată pârâta R.A.- A.P.P.S. să emită o decizie de

restituire a corpului A din imobil, compus din teren și construcție în

suprafață de 345 mp - imobil situat în sectorul 1 București.

Prin sentința civilă nr.

833 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins

excepția tardivității contestației formulate împotriva Deciziei nr. 33 din 10

iulie 2001 si a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamante, pe ambele

capete de cerere, ca nefondată.

Pentru a pronunța

aceasta hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamantele din

prezenta cauză au făcut dovada că imobilul situat în București, sector 1, a

cărui componență nu a putut fi demonstrată cu nici un mijloc de probă, a

aparținut autoarei acestora O.T.B., căsătorită cu colonelul M.D. și a fost

preluat în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

poziția 2052 (fila 106 dosar).

Imobilul a fost

administrat de către R.A.L., iar ulterior, prin transformarea acestei regii,

s-a transmis în administrarea RA-APPS.

Din cuprinsul actelor

de stare civilă depuse la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că

reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele, prin înfiere, ale lui M.D. și O.T.B.D.

și au acceptat succesiunea mamei lor, atât prin deschiderea procedurii

notariale, cât și prin soluționarea pe cale judecătorească a procesului de

partaj.

S-a reținut cu

privire la primul capăt de cerere, că reclamantele au solicitat prin notificare

de la Primăria Municipiului București restituirea în natură a corpului A al

imobilului din sectorul 1 și despăgubiri pentru restul imobilului și al

terenului în suprafață de 703 mp, ce a fost naționalizat.

În petitul cererii

s-a solicitat obligarea Primăriei Municipiului București să restituie

reclamantelor corpul C din imobil și să le lase în deplină proprietate și

posesie corpul A, în condițiile în care nu s-a adus nici o dovadă care să

conducă instanța de judecată la o concluzie privind componența imobilului ce

formează obiectul prezentei cauze.

Din cuprinsul

contractului de vânzare cumpărare și a procesului verbal de carte funciară (filele

16, 19 dosar), rezultă că terenul ar avea o suprafață de 349-354 mp, iar

ulterior s-au adăugat 703 mp.

Există

contradictorialitate între notificarea adresată Primăriei Municipiului

București și înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 și primul capăt de cerere

prin care se solicită restituirea corpului C.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că Decizia nr. 33 din 10

iulie 2001 emisă de R.A.L. privind restituirea corpului A din imobil și

comunicată reclamantelor conform dovezilor aflate la filele (119-120 din

dosar), nu a fost atacată de către acestea.

Prin capătul doi de

cerere se invocă nulitatea absolută a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001,

nulitate care poate fi invocată oricând de către cei care demonstrează că li s-a

adus o vătămare prin această decizie, motiv pentru care tribunalul a respins

excepția tardivității contestației formulate împotriva acestei dispoziții.

Față de împrejurarea

că reclamantele nu au indicat nici un motiv de nulitate absolută a acestui act juridic

și anume, a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L., în prezent

RA-APPS, deși prin întâmpinarea formulată la termenul din 7 noiembrie 2008

această pârâtă a invocat faptul că nu s-au indicat motivele de nulitate

absolută, tribunalul a respins acțiunea reclamantelor pe ambele capete de

cerere, ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia civilă nr. 6/ A din 12 ianuarie 2010, a respins ca

nefondat apelul reclamantelor, cu următoarea motivare:

Referitor la Decizia nr.

33/2001 emisă de R.A.L., Curtea a retinut că reclamantele nu au înțeles să-și

exercite dreptul de a o contesta în justiție, conform prevederilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, înțelegând să invoce, însă, nulitatea absolută a

acestui act, pe calea dreptului comun.

Deși apelantele –

reclamante au invocat frauda la lege, atât prin notele de concluzii scrise

formulate în fața instanței de fond, cât si prin motivele de apel, se reține că

în cuprinsul acestor cereri se precizează, în mod generic, că anumite norme au

fost folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor

norme legale imperative.

Frauda la lege

presupune dovedirea unei încălcări oculte a legii, prin abaterea unor

dispoziții legale de la sensul si spiritul lor.

Or, pentru a analiza

în concret această eventuală încălcare, era necesară o precizare din partea

reclamantelor cu privire la norma juridică ce a fost încălcată.

Aspectele invocate de

către apelante, cu privire la emiterea deciziei de respingere fără a se ține

seama de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, atât în ceea ce privește

dovada dreptului de proprietate, cât si a calității de moștenitor, conformarea

apelantelor față de exigentele Legii nr. 10/2001 privind formularea

notificărilor, precum și cele referitoare la nesocotirea obligațiilor stabilite

conform art. 25 din lege, nu constituie cauze de nulitate ale acestei decizii

pentru frauda la lege, nefiind dovedită o încălcare ocultă a legii, ci

eventuale motive de nelegalitate/netemeinicie, care puteau fi invocate numai pe

calea contestației împotriva deciziei, conform dispozițiilor art. 26 din legea

specială.

Referitor la soluția

de respingere a primului capăt de cerere privind restituirea corpului C de

clădire, Curtea a reținut următoarele:

Conform adresei,

dosarul format ca urmare a notificării înregistrate sub nr. 224 din 22 mai 2001

a fost transmis de Primarul Municipiului București către pârâta RA-APPS, care a

pronunțat ulterior Decizia nr. 33/2001.

Prin urmare, la

momentul formulării acțiunii pârâta nu mai era investită cu soluționarea

cererii de despăgubiri formulată de reclamante, astfel încât, nu exista nici un

temei în baza căruia instanța să poată dispune obligarea acesteia la emiterea

unei decizii de restituire în favoarea apelantelor, cu atât mai mult cu cât, la

momentul formulării notificării s-a solicitat ca pentru acest corp de clădire

să se acorde numai despăgubiri.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate prin

prisma motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurentele reclamante arată că, deși instanța de fond a apreciat în mod corect

că acțiunea acestora se circumscrie caracterului imprescriptibilității, în

conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 referitor la

prescripția exctinctivă, datorită invocării nulității absolute a Deciziei nr.

33 din 10 iulie 2001 emise de către fosta R.A.L. si a respins excepția

tardivității formulării contestației împotriva acestei decizii, instanța de

apel a indicat, în mod greșit, contestația în temeiul Legii nr. 10/2001, ca

fiind unicul demers juridic la dispoziția reclamantelor, care trebuia formulată

înlăuntrul termenului legal de 30 de zile de la comunicare.

S-a invocat în cauză,

că Decizia nr. 33/2001 emisă de către fosta R.A.L. este lovită de nulitate

absolută prin încercarea de abatere a legii de la finalitatea ei, prin

fraudarea legii, ceea ce constituie un abuz de drept, sancționat prin

dispozițiile legale ale art. 1 si 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice.

De asemenea, instanța

de apel nu a înțeles să se pronunțe cu privire la respectarea prevederilor art.

25 din legea specială, potrivit căruia, persoanele notificatoare au dreptul de

a „susține în fața organelor de conducere ale unității deținătoare cererea de

restituire în natură”, față de obligația unităților deținătoare de „a le invita

în scris, în timp util”.

Așadar, în mod greșit

s-a procedat la emiterea Deciziei nr. 33/2001, în sensul că recurentele

reclamante nu au clarificat aspectele juridice ale ieșirii din indiviziune și succesiunii

asupra imobilului, în condițiile în care acestea au depus la dosar, încă în

fața instanței de fond, toate înscrisurile doveditoare în acest sens.

De aceea nu se poate

susține nici poziția intimatei pârâte Primăria Municipiului București prin

Primar General în sensul că, nici până în faza de apel, nu s-ar fi depus

documente privind dovada dreptului de proprietate.

Al doilea motiv de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care

prevede: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În susținerea acestui

motiv de recurs se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile

legii speciale față de situația de fapt a imobilului, aflat în folosința

Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia de a emite o decizie, în

contextul în care s-a făcut dovada că și în prezent aceasta deține o parte din

imobil închiriată către o persoană fizică.

Primăria Municipiului

București a transmis notificarea nr. 224 din 22 mai 2001 către fosta R.A.L.,

iar prin adresa din 04 septembrie 2001 s-a comunicat că în baza H.G.R. nr. 240/2001

(fila 58 din setul de acte depuse de R.A.P.P.S.), suprafața de 157 m.p. teren

din corp clădire A situat în sectorul 1 se află în administrarea R.A.L., fără

să se pronunțe asupra restului suprafeței de teren din totalul de 703 m.p. din

actul de proprietate.

Reclamantele au

parcurs procedura specială în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 și, deși în

anul 2001 au solicitat despăgubiri, consideră că regula privind acordarea

măsurilor reparatorii este aceea de restituire în natură a imobilelor.

În recurs, intimata

R.A.A.P.P.S. a formulat și depus întâmpinare cu respectarea dispozițiilor art. 308

alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru

considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la primul

motiv de recurs, se constată că recurentele reclamante invocă art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., respectiv instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, sens în care susțin că, eronat, instanța de apel a indicat

contestația ca fiind unicul demers juridic la dispoziția acestora, pentru a

obține anularea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece

susținerile recurentelor reclamante nu se referă la greșita interpretare a

naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic,

în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de

nelegalitate, ci vizează regimul juridic al sancțiunii aplicabile actului

juridic invocat, respectiv legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă,

critica se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, motiv care însă, nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prin Notificarea

înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 la Primăria Municipiului București

(Dosarul nr. 1888), transmisă în vederea soluționării către R.A.L., unde a fost

înregistrată sub nr. 4923 din 23 mai 2001, recurentele reclamante D.D.G.M. și D.D.I.I.

au solicitat restituirea în natură a corpului A al imobilului situat în sectorul

1, București și despăgubiri pentru restul imobilului și terenul în suprafață

totală de 703 m.p. ce a fost naționalizat abuziv de statul român.

Prin Decizia nr. 33

din 10 iulie 2001 emisă de R.A. Locato, în soluționarea notificării nr. 4923

din 23 mai 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în

București, teren și construcție (corp A), deoarece nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, decizia fiind comunicată

recurentelor reclamante, conform dovezilor aflate la filele 119-120 din dosarul

de fond, fără a fi atacată cu contestație pe calea procedurii prevăzută de art.

26 din această lege.

În speță, ambele

instanțe au reținut că reclamantele ar fi putut contesta legalitatea și

temeinicia acestei decizii pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care

este actul juridic în baza căreia a fost emis actul a cărui nulitate se solicită,

aplicabilă raportului juridic dedus judecății, însă, au invocat nulitatea

absolută a acestui act pe calea dreptului comun.

Dacă Decizia nr. 33

din 10 iulie 2001 s-a emis în mod greșit, în sensul că nu s-au clarificat

aspectele juridice ale ieșirii din indiviziune și succesiunii asupra

imobilului, aceasta este o chestiune care poate fi soluționată numai în cadrul

unei contestații introduse în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care

este supusă controlului judecătoresc legalitatea și temeinicia soluției de

respingere a notificării, respectiv a refuzului de restituire în natură a

imobilului solicitat pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

expres de Legea nr. 10/2001.

Existența unei căi

procedurale speciale în realizarea dreptului, respectiv contestația întemeiată

pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, face imposibilă valorificarea

acelui drept pe calea dreptului comun (C. civ.), corelat cu respectarea

principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa

una via”, precum și cu respectarea principiului securității raporturilor

juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

În speța de față,

închiderea acestei căi, a acțiunii în anularea deciziei emisă în procedura

Legii nr. 10/2001 de care au uzat recurentele reclamante, întemeiată pe dreptul

comun, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoanele

interesate.

Astfel, nici

tribunalul și nici curtea de apel nu au reținut că reclamantele nu au dreptul

de a se adresa unei instanțe de judecată pentru a statua asupra dreptului lor

de a obține anularea Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L. și

emitrea unei noi decizii de restituire a corpului A din imobil, ci doar că,

pentru valorificarea unei asemenea pretenții, a fost adoptată o lege specială

de reparație, ale cărei dispoziții nu pot fi eludate și care ar fi trebuit

urmată.

În contextul acestor

considerente, va fi înlăturată și susținerea recurentelor în sensul că instanța

de apel nu a înțeles să se pronunțe cu privire la respectarea prevederilor art.

25 din legea specială, fiind fără relevanță, atâta timp cât Decizia nr. 33/2001

nu a fost contestată, acesta rămânând valabilă și intrând în circuitul civil.

O altă critică

formulată prin motivele de recurs privește faptul că instanța de apel ar fi

aplicat greșit dispozițiile legii speciale, față de situația imobilului în

litigiu aflat în folosința Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia

de a emite o decizie, în contextul în care s-a făcut dovada că și în prezent

aceasta deține o parte din imobil închiriată către o persoană fizică.

Referitor la acest

aspect, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut adresa emisă de

Primăria Municipiului București (fila 47 – dosar fond), din care reiese că

Dosarul nr. 1888, constituit ca urmare a înregistrării notificării nr. 224 din 22

mai 2001 a fost transmis R.A.A.P.P.S. cu nr. 4923/2001 în vederea soluționării.

Prin urmare,

notificarea adresată Primăriei Municipiului București a fost transmisă de

această instituție către R.A.A.P.P.S., unde a fost înregistrată sub nr. 4923

din 23 mai 2001 și soluționată prin Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001, astfel

încât, în mod corect s-a reținut că la momentul formulării cererii de chemare

în judecată (15 septembrie 2008), această pârâtă nu mai era investită cu

soluționarea cererii de despăgubiri formulată de reclamante. Prin urmare, nu

exista nici un temei în baza căruia instanța să poată dispune obligarea

acesteia la emiterea unei decizii de restituire a corpului C în favoarea

reclamantelor, cu atât mai mult cu cât, la momentul formulării notificării nr. 224/2001

s-a solicitat ca pentru „restul imobilului” să se acorde numai despăgubiri.

Reiterând constatarea

că Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de către fosta R.A.L. nu a fost

contestată de persoanele interesate în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001

care, de altfel, este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, Înalta

Curte apreciază ca fiind legală hotărârea pronunțată de instanța de apel și, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) Cod proc. civilă, va respinge ca

nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții D.D.G.M. și D.D.I.I. împotriva Deciziei nr. 6/

A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2011.