ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2173/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2173/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 436 din 27 martie 2009, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins

acțiunea formulată de reclamantul V.A.Ș. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.E.F., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (3) C.

proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală

sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.

10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre definitivă de achitare sau de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

(1) lit. j).

Această condiționare este determinată

de însăși rațiunea instituirii acestei răspunderi a

statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru

săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu.

Acest text legal impune, deci, o condiție de

admisibilitate a unei acțiuni îndreptate - prin invocarea acestui temei

juridic - împotriva statului pentru despăgubiri, de către o

persoană ce a suferit în urma luării unei măsuri de privare sau

restrângere de libertate în mod nelegal. Condiția menționată a

fost apreciată constant în jurisprudența Curții

Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse

de lege pentru exercitarea dreptului de acces liber la justiție, ca fiind

în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21

și art. 126 alin. (2), reținându-se în plus, față de

jurisprudența C.E.D.O., că acest drept nu este absolut și poate

fi, ca atare, subiectul unor limitări sau condiționări atâta

timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Tribunalul a constatat că reclamantul pretinde,

conform prevederilor art. 504 C. proc. pen., acordarea unor despăgubiri

pentru condamnarea și privarea sa de libertate în perioada regimului

comunist, invocând, în susținerea pretențiilor sale, împrejurarea

că a suferit o condamnare politică în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, respectiv aplicarea pedepsei de un an închisoare

corecțională pentru delictul de răspândire de publicații

interzise, prin sentința penală nr. 561 din 29 mai 1950 pronunțată

de Tribunalul Militar București, secția I, în Dosarul nr. 71/1950,

fiind supus ulterior la numeroase abuzuri.

Această condamnare nu a fost niciodată

înlăturată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac (nici

după anul 1989) și, în raport de situația reținută,

care nu poate fi calificată ca fiind situația unui persoane

condamnate din cauza unei erori judiciare, pentru care Statul Român este

ținut să răspundă patrimonial, în condițiile art. 504 C.

proc. pen., Tribunalul a constatat că pretențiile reclamantului

privind acordarea de despăgubiri nu pot fi primite.

În consecință, a respins acțiunea

formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

civilă nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010, a admis apelul formulat de

apelantul-reclamant V.A.Ș. împotriva sentinței sus-menționate, a

desființat hotărârea apelată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de

Apel a reținut următoarele argumente:

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a

solicitat obligarea Statului Român, prin M.E.F., la plata de daune morale în

cuantum de 500.000 euro, ca urmare a condamnării pe nedrept la un an

închisoare corecțională pentru infracțiunea de răspândire

de publicații interzise, conform sentinței penale nr. 561/1950 a

Tribunalului Militar București.

Prin sentința apelată, Tribunalul

București a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru

considerentul neîndeplinirii condițiilor impuse de prevederile art. 504 C.

proc. pen., în sensul că nu se poate reține situația unei

persoane condamnate din cauza unei erori judiciare, care naște în sarcina

Statului Român obligația de a răspunde patrimonial.

Prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 (act normativ

cu un pronunțat caracter reparator), legiuitorul a recunoscut

oricărei persoane, care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic (așa cum sunt definite la art.

1 și 3 din Lege) posibilitatea de a solicita instanței de

judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare,

obligarea Statului Român la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Față de apariția acestui act normativ,

prin care legiuitorul urmărește să dea satisfacție celor

care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau măsuri

administrative cu caracter politic, în condiții mai puțin restrictive

decât prevederile art. 504 C. proc. pen., Curtea a apreciat că se impune

analizarea prezentei cauze și din perspectiva acestei legi.

Faptul că acest act normativ a fost adoptat

și a intrat în vigoare ulterior pronunțării sentinței

apelate nu este de natură să conducă la concluzia inaplicabilității

Legii nr. 221/2009 în prezenta cauză.

Atât art. 1 C. civ., cât și dispozițiile art.

15 alin. (2) din Constituție consacră principiul

neretroactivității legii, ea dispunând numai pentru viitor.

Potrivit acestui principiu, legea nouă nu poate

să fie aplicabilă asupra unor fapte petrecute înainte de intrare sa

în vigoare, ea trebuind să respecte situații juridice definitiv

constituite în scopul asigurării stabilității raporturilor

juridice.

Cu toate acestea, noua lege se va aplica de la

intrarea în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai

situațiilor juridice ce se vor naște, modifica ori stinge după

această dată, ci, de regulă, și situațiilor juridice

în curs de formare, modificare, stingere la data intrării ei în vigoare,

precum și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice

trecute.

Având în vedere aceste ultime considerente, în raport

de elementele concrete ale acțiunii deduse judecății, anterior

menționate și de scopul urmărit de către reclamant, prin

formulara acțiunii introductive - obținerea unor despăgubiri ca

urmare a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat în urma condamnării

sale politice în perioada comunistă și a executării acestei

condamnări, Curtea a apreciat că se impune ca, în cauza de

față, să se facă aplicarea imediată a Legii nr. 221/2009,

care are ca obiect de reglementare tocmai răspunderea statului pentru

condamnările cu caracter politic, pronunțate în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989, menționate în art. 1 - 3 din acest act normativ,

această măsură fiind apreciată totodată ca fiind

conformă principiului consacrat în legislația europeană - al

ocrotirii și garantării dreptului efectiv de acces la justiție

al apelantului.

Reținând, însă, că prima

instanță nu a procedat la a analiza pe fond și integral a acțiunii

cu care a fost sesizată, analiza judecătorească în

față primei instanțe limitându-se la verificarea exclusiv a

aspectului legat de îndeplinirea în cauză a situației premisă,

impusă de art. 504 C. proc. pen. - existența unei condamnări

nelegale a reclamantului, fără a viza verificarea înregistrării,

de către reclamant, a unui prejudiciu ca urmare a acestei condamnări,

natura și cuantumul acestuia, Curtea a constatat că, în cauză,

sunt incidente cerințele impuse de art. 297 C. proc. civ., astfel că

a admis apelul, a desființat sentința apelată și a dispus

trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, din

perspectiva noilor dispoziții legale apreciate anterior ca fiind incidente

în cauză.

În același sens, Curtea a avut în vedere și

necesitatea respectării dreptului tuturor părților la un proces

echitabil, impus de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., apreciind că analizarea

direct în apel a acestor elemente ale răspunderii statului, în

condițiile anterior reținute, ar contraveni acestui principiu.

De asemenea, solicitarea apelantului – reclamant, de

soluționare a cauzei prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009,

nu poate fi calificată drept o cerere nouă în apel, interzisă de

dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Legiuitorul a instituit această interdicție

în scopul conservării cadrului procedural, stabilit în fața primei

instanțe, sub aspectul părților, obiectului și a cauzei

cererii de chemare în judecată. Rațiunea interzicerii formulării

unei cereri noi în apel își găsește suportul în caracterul

devolutiv al apelului, în sensul că provoacă o nouă

judecată în fond a ceea ce a fost supus spre analiză în fața

primei instanțe.

Pornind de la această premisă, Curtea a

constatat că interdicția instituită prin dispozițiile art. 294

C. proc. civ. (si care reprezintă și una dintre limitele efectului

devolutiv al apelului) vizează acele situații în care

completează petitul acțiunii cu alte capete de cerere, tinde la

introducerea în proces a altor persoane cu neobservarea regulilor procedurale,

la schimbarea temeiul juridic al acțiunii sau se aduc în atenția

instanței orice alte aspecte de fapt sau de drept care nu au fost invocate

în fața primei instanțe.

Curtea a reținut că, în cauza de

față, nu există o astfel situație, în condițiile în

care Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare după pronunțarea

hotărârii apelate, iar acest act normativ are caracter reparatoriu, este

de imediată aplicare, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul

Român, prin M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive:

Susținerile formulate de reclamant, prin motivele

de apel, au vizat faptul că, în judecata la fond, instanța n-ar fi

avut în vedere, la pronunțarea hotărârii atacate, faptul că

acesta a solicitat daune și pentru o perioadă de 8 luni de zile în

care a fost doar privat de libertate în mod nelegal, nu și condamnat, fapt

pentru care nu este necesară o hotărâre judecătorească de

achitare a sa.

Instanța a admis apelul formulat de reclamant,

apreciind, în mod greșit, faptul că, deși acțiunea

reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 - 506 C.

proc. pen., aceasta ar fi admisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 –

22 decembrie 1989, act normativ intrat în vigoare la 11 iunie 2009, respectiv

după pronunțarea sentinței instanței de fond, care a avut

loc la 27 martie 2009.

Chiar dacă în susținerea apelului formulat,

reclamantul a invocat, ca și mijloc de apărare, dispozițiile

Legii nr. 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989) intrată în vigoare la 11 iunie 2009,

acestea nu pot determina desființarea hotărârii instanței de

fond, pentru simplul fapt că legea mai sus menționată nu era în

vigoare la momentul pronunțării sentinței civile atacate și

nici nu cuprinde prevederea expresă de aplicare a acesteia la

situații juridice anterioare adoptării ei, instanța de fond

judecând, în mod legal și temeinic, cauza în raport de legislația în

vigoare la momentul pronunțării hotărârii

judecătorești.

Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ.:

„Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la

prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea

probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.:

„Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din

oficiu.”

Din coroborarea celor două texte de lege mai sus

menționate rezultă fără putință de

tăgadă faptul că, chiar dacă, în motivarea apelului, se pot

invoca noi mijloace de apărare (în cazul de față este vorba

despre apariția unei noi legi) instanța de apel va verifica, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță.

Ca urmare, apelantul-reclamant poate invoca, ca

și mijloc de apărare, o nouă lege prin motivele de apel, dar

instanța de apel este ținută de a verifica legalitatea și

temeinicia hotărârii atacate în raport de situația de fapt și

legislația în vigoare la momentul pronunțării hotărârii

atacate.

Cum la momentul pronunțării sentinței

civile nr. 586 din 27 martie 2009, Legea nr. 221/2009 nu era în vigoare,

instanța de fond nu putea pronunța o hotărâre

judecătorească în baza unei legi care nu era în vigoare la momentul

judecării cauzei.

Este cunoscut faptul că aplicarea legii civile în

timp este guvernată de două principii, și anume principiul

neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării

imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivității legii civile

este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se

aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după

adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute; într-o

altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii

civile noi.

Constituția dispune, la art. 15 alin. (2),

că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai

favorabile.”

Legislativ, acest principiu este consacrat expres în

chiar art. 1 C. civ.: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere

retroactivă.”

Principiul aplicării imediate a legii civile noi

este regula de drept potrivit căreia, de îndată ce a fost

adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite

după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

Excepțiile de la cele două principii ale

aplicării legii civile în timp sunt: retroactivitatea legii civile noi

și ultraactivitatea legii civile vechi, ceea ce nu este cazul în

speță.

Ca urmare, întrucât dispozițiile prevăzute

de Legea nr. 221/2009 nu erau în vigoare la momentul pronunțării

sentinței civile nr. 436 din 27 martie 2009, instanța de fond, în mod

corect, a analizat admisibilitatea acțiunii în raport de dispozițiile

art. 504 C. proc. pen., în conformitate cu care, persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea, de către stat, a

pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz,

prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre

definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută

de art. 10 alin. (1) lit. j).

Cum, în cazul de față, reclamantul nu a

făcut dovada faptului că ar fi fost vreodată achitat și

nici nu s-a constatat că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal în

baza unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală sau a

unei hotărâri de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), în litigiu, nu pot fi

aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și, ca urmare,

acțiunea promovată de reclamant în baza acestui temei de drept este

inadmisibilă.

Având în vedere cele mai sus menționate,

recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea

deciziei civile atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă.

Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a

solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată, în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În esență, recurentul a criticat

hotărârea Curții deoarece această instanță a

desființat sentința apelată pentru a se ține seama de o

lege care nu era în vigoare la data pronunțării acestei

hotărâri, temeiul juridic al acțiunii reclamantului fiind art. 504 - 506

C. proc. pen.

Mai afirmă și că nu sunt incidente în

cauză excepțiile de la principiile care guvernează aplicarea în

timp a legii civile, și anume principiul neretroactivității

legii civile noi și cel al aplicării imediate a legii civile noi,

redând conținutul celor două principii evocate.

Criticile referitoare la limitele judecării în

apel și la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată vor fi cenzurate de prezenta instanță din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar cele referitoare la

încălcarea principiilor de drept civil enunțate mai sus, din

perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din

același cod.

2008, nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului

comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare

situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

După pronunțarea sentinței atacate

și anterior înregistrării apelului, la data de 2 iunie 2009,

Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009,

legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396.

Prin acest act normativ, legiuitorul a definit ce se

înțelege prin „condamnare cu caracter politic” (art. 1 alin. (1)), a

enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art.

1 alin. (2)), a prevăzut condițiile în care și alte fapte se

încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres

în lege (art. 1 alin. (3)) și, totodată, a prevăzut

posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare

de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru

constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât

cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4). În art. 5 lit. a) al

legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu

caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în

judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr.

561 din 29 mai 1950 a Tribunalului Militar București, Înalta Curte

constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma

căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia

pretențiilor reclamantului, astfel cum a reținut, în mod corect

și instanța de apel.

Faptul că această lege a apărut

ulterior pronunțării sentinței atacate și, prin urmare, în

mod logic, prima instanță nu a avut cum să țină seama

de acest act normativ este real, dar aceasta nu înseamnă că,

raportându-se la legea menționată, Curtea de Apel ar fi încălcat

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sau limitele

judecății în apel, din perspectiva art. 294 C. proc. civ.

Astfel, într-o formulă succintă, temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația

de fapt expusă de cel ce sesizează instanță, încadrată

în drept. Operațiunea calificării juridice, și anume a

stabilirii actului normativ incident în cauză, aparține

instanței de judecată, aceasta din urmă neputând aduce

modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant.

Or, considerentele Curții de Apel, în sensul

că, în raport de apariția Legii nr. 221/2009, pretențiile

reclamantului trebuie verificate, în primă instanță, din

perspectiva acestui act normativ, sunt corecte și nu echivalează cu

schimbarea temeiului juridic invocat în cererea introductivă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamantul a

solicitat aplicarea acestui act normativ, legea nouă este de imediată

aplicare, verificarea va avea loc în primă instanță, deci, nu se

poate considera că s-ar răpi părților vreun grad de

jurisdicție, legea prevede un termen de formulare a cererii de

despăgubiri de trei ani de la intrarea sa în vigoare, iar solicitarea

reclamantului de a fi avută în vedere această lege la

soluționarea cererii sale a fost formulată înăuntrul acestui

termen (cu ocazia concluziilor orale prezentate la termenul din 14 ianuarie 2010).

În plus, art. 6 din C.E.D.O. reglementează

principiul desfășurării procesului într-un termen rezonabil,

astfel încât ar fi excesiv și în afara solicitării reclamantului, dar

și a dispozițiilor legale în materie, de a impune acestuia să

urmeze o procedură separată pentru a obține analizarea

pretențiilor sale de către o instanță de judecată.

Pe de altă parte, solicitarea reclamantului de a

fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 se subsumează unui

motiv de ordine publică, din moment ce analiza legii incidente poate

și trebuie verificată și din oficiu, de către

instanță.

Ca atare, acest motiv nu trebuie formulat în mod

obligatoriu prin cererea de apel, așa încât nu se poate constata că

instanța de apel ar fi depășit limitele de învestire în raport

de conținutul cererii prin care s-a motivat calea de atac și care

vizează critici ce țin de aplicarea art. 504 C. proc. pen.

Nu au fost încălcate, astfel, dispozițiile art.

295 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel trebuie să

verifice legalitatea și temeinicia sentinței atacate în raport de

limitele prezentate în cererea de apel. Tot acest text de lege, în alin. (1)

teza a II-a, face vorbire de posibilitatea invocării motivelor de ordine

publică direct în apel și din oficiu, cu atât mai mult de către

oricare dintre părțile interesate, în speță, de către

reclamant.

Deoarece nu se poate considera că,

făcându-se referire la actul normativ incident, s-ar fi încălcat, de

către Curte, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, nu se

poate reține nerespectarea art. 294 C. proc. civ., text de lege care interzice,

printre altele, schimbarea cauzei acestei cereri.

De asemenea, nu subzistă nici critica privind

încălcarea art. 292 din același cod, care arată că

„Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la

prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare.”.

Din moment ce motivele de ordine publică pot fi

invocate și direct în apel, conform art. 295 din același cod ar

însemna că aplicarea strictă a art. 292 ar lipsi de conținutul

textul de lege ulterior, care permite invocarea unor asemenea motive.

Or, de cele mai multe ori, asemenea motive nu au fost

formulate în fața primei instanțe, iar legea permite invocarea lor

direct în apel datorită caracterului lor, de ordine publică, ceea ce

înseamnă apărarea unui interes general în procesul respectiv. Oricum,

art. 295 nu condiționează posibilitatea invocării unui motiv de

ordine publică în această fază procesuală de formularea lui

și în fața instanței anterioare.

În cele din urmă, este adevărat că, în

calea de atac, se exercită controlul judiciar asupra hotărârii

atacate în raport de situația de fapt stabilită și de

dispozițiile legale în vigoare la data pronunțării hotărârii

(ca regulă). Dar motivele de ordine publică, ce pot fi invocate

și direct în apel, necondiționat de formularea lor în faza

procesuală anterioară, presupun tocmai că nu a existat o astfel

de analiză din partea instanței a cărei hotărâre a fost

apelată; de asemenea, soluția de desființare a unei

hotărâri nu implică întotdeauna motive imputabile instanței care

a pronunțat-o, cum este și cazul de față.

Prin urmare, în mod corect Curtea a admis apelul

declarat de reclamant și a trimis cauza spre rejudecare la prima

instanță, pentru a se ține seama de legea nouă, care se

circumscrie, ca temei de drept, pretențiilor reclamantului.

Nu sunt, în consecință, întrunite

cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care vizează încălcarea formelor procedurale prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din Cod.

soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât

reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind

expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de

erori săvârșite în perioada regimului comunist.

Ca atare, nu se poate reține că, prin

soluția pronunțată, Curtea ar fi încălcat principiul

neretroactivității legii civile noi, reglementat de art. 1 C. civ.

și art. 15 alin. (2) din Constituția României, și nici pe cel al

aplicării imediate a legii civile noi, care reprezintă

consecința primului.

Cum s-a arătat în precedent, Legea nr. 221/2009

este o lege specială de reparație, care se aplică tocmai unor

situații trecute, după cum rezultă din ansamblul

dispozițiilor sale, și anume celor care au suferit un prejudiciu prin

condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, pretențiile reclamantului vizează daune

morale pentru deținerea și repercusiunile produse ca urmare a

sentinței penale din anul 1950 și în afara acesteia, dar tot în

perioada prevăzută de lege, astfel încât, în mod corect, Curtea a

făcut referire la actul normativ nou, de imediată aplicare, ce

urmează să fie avut în vedere de prima instanță, la

soluționarea cauzei.

Nu se poate pune problema, astfel, a

încălcării celor două principii din moment ce legea, având scop

reparator pentru abuzurile petrecute în regimul politic trecut, vizează

situații anterioare intrării sale în vigoare, cum se invocă

și de către reclamant și tocmai pentru că este de

imediată aplicare, intervenind pe parcursul desfășurării

procesului, trebuie avută în vedere la soluționarea cererii

formulată de acesta.

Ca atare, nu sunt incidente cerințele motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile recurentului referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii din perspectiva dispozițiilor art. 504

și următoarele C. proc. pen. nu au legătură cu decizia atacată

deoarece Curtea nu a procedat la o astfel de analiză, soluția de

desființare a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunal, fundamentându-se exclusiv pe incidența legii noi, iar nu pe

întrunirea condițiilor de promovare a unei acțiuni în repararea

erorilor judiciare conform dispozițiilor C. proc. pen. În

consecință, nu vor fi examinate de prezenta instanță.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte

constată că decizia atacată a fost pronunțată cu

respectarea dispozițiilor de drept procedural și a principiilor ce

guvernează aplicarea legii civile în timp, astfel încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 martie 2011.