ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2173/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 436 din 27 martie 2009, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul V.A.Ș. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.E.F., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Această condiționare este determinată de însăși rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu. Acest text legal impune, deci, o condiție de admisibilitate a unei acțiuni îndreptate - prin invocarea acestui temei juridic - împotriva statului pentru despăgubiri, de către o persoană ce a suferit în urma luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal.

Condiția menționată a fost apreciată constant în jurisprudența Curții Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului de acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2), reținându-se în plus, față de jurisprudența C.E.D.O., că acest drept nu este absolut și poate fi, ca atare, subiectul unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. Tribunalul a constatat că reclamantul pretinde, conform prevederilor art. 504 C. proc.

pen., acordarea unor despăgubiri pentru condamnarea și privarea sa de libertate în perioada regimului comunist, invocând, în susținerea pretențiilor sale, împrejurarea că a suferit o condamnare politică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv aplicarea pedepsei de un an închisoare corecțională pentru delictul de răspândire de publicații interzise, prin sentința penală nr. 561 din 29 mai 1950 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția I, în Dosarul nr. 71/1950, fiind supus ulterior la numeroase abuzuri. Această condamnare nu a fost niciodată înlăturată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac (nici după anul 1989) și, în raport de situația reținută, care nu poate fi calificată ca fiind situația unui persoane condamnate din cauza unei erori judiciare, pentru care Statul Român este ținut să răspundă patrimonial, în condițiile art. 504 C. proc.

pen., Tribunalul a constatat că pretențiile reclamantului privind acordarea de despăgubiri nu pot fi primite. În consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant V.A.Ș. împotriva sentinței sus-menționate, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele argumente: Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin M.E.F., la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro, ca urmare a condamnării pe nedrept la un an închisoare corecțională pentru infracțiunea de răspândire de publicații interzise, conform sentinței penale nr. 561/1950 a Tribunalului Militar București.

Prin sentința apelată, Tribunalul București a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru considerentul neîndeplinirii condițiilor impuse de prevederile art. 504 C. proc. pen., în sensul că nu se poate reține situația unei persoane condamnate din cauza unei erori judiciare, care naște în sarcina Statului Român obligația de a răspunde patrimonial. Prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 (act normativ cu un pronunțat caracter reparator), legiuitorul a recunoscut oricărei persoane, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic (așa cum sunt definite la art. 1 și 3 din Lege) posibilitatea de a solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare, obligarea Statului Român la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Față de apariția acestui act normativ, prin care legiuitorul urmărește să dea satisfacție celor care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, în condiții mai puțin restrictive decât prevederile art. 504 C. proc. pen., Curtea a apreciat că se impune analizarea prezentei cauze și din perspectiva acestei legi. Faptul că acest act normativ a fost adoptat și a intrat în vigoare ulterior pronunțării sentinței apelate nu este de natură să conducă la concluzia inaplicabilității Legii nr. 221/2009 în prezenta cauză. Atât art. 1 C. civ., cât și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție consacră principiul neretroactivității legii, ea dispunând numai pentru viitor.

Potrivit acestui principiu, legea nouă nu poate să fie aplicabilă asupra unor fapte petrecute înainte de intrare sa în vigoare, ea trebuind să respecte situații juridice definitiv constituite în scopul asigurării stabilității raporturilor juridice. Cu toate acestea, noua lege se va aplica de la intrarea în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situațiilor juridice ce se vor naște, modifica ori stinge după această dată, ci, de regulă, și situațiilor juridice în curs de formare, modificare, stingere la data intrării ei în vigoare, precum și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Având în vedere aceste ultime considerente, în raport de elementele concrete ale acțiunii deduse judecății, anterior menționate și de scopul urmărit de către reclamant, prin formulara acțiunii introductive - obținerea unor despăgubiri ca urmare a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat în urma condamnării sale politice în perioada comunistă și a executării acestei condamnări, Curtea a apreciat că se impune ca, în cauza de față, să se facă aplicarea imediată a Legii nr. 221/2009, care are ca obiect de reglementare tocmai răspunderea statului pentru condamnările cu caracter politic, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, menționate în art. 1 - 3 din acest act normativ, această măsură fiind apreciată totodată ca fiind conformă principiului consacrat în legislația europeană - al ocrotirii și garantării dreptului efectiv de acces la justiție al apelantului.

Reținând, însă, că prima instanță nu a procedat la a analiza pe fond și integral a acțiunii cu care a fost sesizată, analiza judecătorească în față primei instanțe limitându-se la verificarea exclusiv a aspectului legat de îndeplinirea în cauză a situației premisă, impusă de art. 504 C. proc. pen. - existența unei condamnări nelegale a reclamantului, fără a viza verificarea înregistrării, de către reclamant, a unui prejudiciu ca urmare a acestei condamnări, natura și cuantumul acestuia, Curtea a constatat că, în cauză, sunt incidente cerințele impuse de art. 297 C. proc. civ., astfel că a admis apelul, a desființat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, din perspectiva noilor dispoziții legale apreciate anterior ca fiind incidente în cauză.

În același sens, Curtea a avut în vedere și necesitatea respectării dreptului tuturor părților la un proces echitabil, impus de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., apreciind că analizarea direct în apel a acestor elemente ale răspunderii statului, în condițiile anterior reținute, ar contraveni acestui principiu. De asemenea, solicitarea apelantului – reclamant, de soluționare a cauzei prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu poate fi calificată drept o cerere nouă în apel, interzisă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Legiuitorul a instituit această interdicție în scopul conservării cadrului procedural, stabilit în fața primei instanțe, sub aspectul părților, obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată.

Rațiunea interzicerii formulării unei cereri noi în apel își găsește suportul în caracterul devolutiv al apelului, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond a ceea ce a fost supus spre analiză în fața primei instanțe. Pornind de la această premisă, Curtea a constatat că interdicția instituită prin dispozițiile art. 294 C. proc. civ. (si care reprezintă și una dintre limitele efectului devolutiv al apelului) vizează acele situații în care completează petitul acțiunii cu alte capete de cerere, tinde la introducerea în proces a altor persoane cu neobservarea regulilor procedurale, la schimbarea temeiul juridic al acțiunii sau se aduc în atenția instanței orice alte aspecte de fapt sau de drept care nu au fost invocate în fața primei instanțe.

Curtea a reținut că, în cauza de față, nu există o astfel situație, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare după pronunțarea hotărârii apelate, iar acest act normativ are caracter reparatoriu, este de imediată aplicare, așa cum s-a arătat în cele ce preced. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive: Susținerile formulate de reclamant, prin motivele de apel, au vizat faptul că, în judecata la fond, instanța n-ar fi avut în vedere, la pronunțarea hotărârii atacate, faptul că acesta a solicitat daune și pentru o perioadă de 8 luni de zile în care a fost doar privat de libertate în mod nelegal, nu și condamnat, fapt pentru care nu este necesară o hotărâre judecătorească de achitare a sa.

Instanța a admis apelul formulat de reclamant, apreciind, în mod greșit, faptul că, deși acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 - 506 C. proc.

pen., aceasta ar fi admisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, act normativ intrat în vigoare la 11 iunie 2009, respectiv după pronunțarea sentinței instanței de fond, care a avut loc la 27 martie 2009. Chiar dacă în susținerea apelului formulat, reclamantul a invocat, ca și mijloc de apărare, dispozițiile Legii nr. 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) intrată în vigoare la 11 iunie 2009, acestea nu pot determina desființarea hotărârii instanței de fond, pentru simplul fapt că legea mai sus menționată nu era în vigoare la momentul pronunțării sentinței civile atacate și nici nu cuprinde prevederea expresă de aplicare a acesteia la situații juridice anterioare adoptării ei, instanța de fond judecând, în mod legal și temeinic, cauza în raport de legislația în vigoare la momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ.: „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.” Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menționate rezultă fără putință de tăgadă faptul că, chiar dacă, în motivarea apelului, se pot invoca noi mijloace de apărare (în cazul de față este vorba despre apariția unei noi legi) instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Ca urmare, apelantul-reclamant poate invoca, ca și mijloc de apărare, o nouă lege prin motivele de apel, dar instanța de apel este ținută de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport de situația de fapt și legislația în vigoare la momentul pronunțării hotărârii atacate. Cum la momentul pronunțării sentinței civile nr. 586 din 27 martie 2009, Legea nr. 221/2009 nu era în vigoare, instanța de fond nu putea pronunța o hotărâre judecătorească în baza unei legi care nu era în vigoare la momentul judecării cauzei. Este cunoscut faptul că aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, și anume principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Constituția dispune, la art. 15 alin. (2), că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.” Legislativ, acest principiu este consacrat expres în chiar art. 1 C. civ.: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă.” Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

Excepțiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt: retroactivitatea legii civile noi și ultraactivitatea legii civile vechi, ceea ce nu este cazul în speță. Ca urmare, întrucât dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu erau în vigoare la momentul pronunțării sentinței civile nr. 436 din 27 martie 2009, instanța de fond, în mod corect, a analizat admisibilitatea acțiunii în raport de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., în conformitate cu care, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea, de către stat, a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Cum, în cazul de față, reclamantul nu a făcut dovada faptului că ar fi fost vreodată achitat și nici nu s-a constatat că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal în baza unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală sau a unei hotărâri de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), în litigiu, nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și, ca urmare, acțiunea promovată de reclamant în baza acestui temei de drept este inadmisibilă. Având în vedere cele mai sus menționate, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurentul a criticat hotărârea Curții deoarece această instanță a desființat sentința apelată pentru a se ține seama de o lege care nu era în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri, temeiul juridic al acțiunii reclamantului fiind art. 504 - 506 C. proc.

pen. Mai afirmă și că nu sunt incidente în cauză excepțiile de la principiile care guvernează aplicarea în timp a legii civile, și anume principiul neretroactivității legii civile noi și cel al aplicării imediate a legii civile noi, redând conținutul celor două principii evocate. Criticile referitoare la limitele judecării în apel și la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată vor fi cenzurate de prezenta instanță din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar cele referitoare la încălcarea principiilor de drept civil enunțate mai sus, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. 1. La data intentării acțiunii, 25 noiembrie 2008, nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

După pronunțarea sentinței atacate și anterior înregistrării apelului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009, legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a definit ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” (art. 1 alin. (1)), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art. 1 alin. (2)), a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege (art. 1 alin. (3)) și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4). În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 561 din 29 mai 1950 a Tribunalului Militar București, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului, astfel cum a reținut, în mod corect și instanța de apel. Faptul că această lege a apărut ulterior pronunțării sentinței atacate și, prin urmare, în mod logic, prima instanță nu a avut cum să țină seama de acest act normativ este real, dar aceasta nu înseamnă că, raportându-se la legea menționată, Curtea de Apel ar fi încălcat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sau limitele judecății în apel, din perspectiva art. 294 C. proc.

civ. Astfel, într-o formulă succintă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de cel ce sesizează instanță, încadrată în drept. Operațiunea calificării juridice, și anume a stabilirii actului normativ incident în cauză, aparține instanței de judecată, aceasta din urmă neputând aduce modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant. Or, considerentele Curții de Apel, în sensul că, în raport de apariția Legii nr. 221/2009, pretențiile reclamantului trebuie verificate, în primă instanță, din perspectiva acestui act normativ, sunt corecte și nu echivalează cu schimbarea temeiului juridic invocat în cererea introductivă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamantul a solicitat aplicarea acestui act normativ, legea nouă este de imediată aplicare, verificarea va avea loc în primă instanță, deci, nu se poate considera că s-ar răpi părților vreun grad de jurisdicție, legea prevede un termen de formulare a cererii de despăgubiri de trei ani de la intrarea sa în vigoare, iar solicitarea reclamantului de a fi avută în vedere această lege la soluționarea cererii sale a fost formulată înăuntrul acestui termen (cu ocazia concluziilor orale prezentate la termenul din 14 ianuarie 2010). În plus, art. 6 din C.E.D.O. reglementează principiul desfășurării procesului într-un termen rezonabil, astfel încât ar fi excesiv și în afara solicitării reclamantului, dar și a dispozițiilor legale în materie, de a impune acestuia să urmeze o procedură separată pentru a obține analizarea pretențiilor sale de către o instanță de judecată.

Pe de altă parte, solicitarea reclamantului de a fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 se subsumează unui motiv de ordine publică, din moment ce analiza legii incidente poate și trebuie verificată și din oficiu, de către instanță. Ca atare, acest motiv nu trebuie formulat în mod obligatoriu prin cererea de apel, așa încât nu se poate constata că instanța de apel ar fi depășit limitele de învestire în raport de conținutul cererii prin care s-a motivat calea de atac și care vizează critici ce țin de aplicarea art. 504 C. proc. pen. Nu au fost încălcate, astfel, dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel trebuie să verifice legalitatea și temeinicia sentinței atacate în raport de limitele prezentate în cererea de apel.

Tot acest text de lege, în alin. (1) teza a II-a, face vorbire de posibilitatea invocării motivelor de ordine publică direct în apel și din oficiu, cu atât mai mult de către oricare dintre părțile interesate, în speță, de către reclamant. Deoarece nu se poate considera că, făcându-se referire la actul normativ incident, s-ar fi încălcat, de către Curte, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, nu se poate reține nerespectarea art. 294 C. proc. civ., text de lege care interzice, printre altele, schimbarea cauzei acestei cereri. De asemenea, nu subzistă nici critica privind încălcarea art. 292 din același cod, care arată că „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.”.

Din moment ce motivele de ordine publică pot fi invocate și direct în apel, conform art. 295 din același cod ar însemna că aplicarea strictă a art. 292 ar lipsi de conținutul textul de lege ulterior, care permite invocarea unor asemenea motive. Or, de cele mai multe ori, asemenea motive nu au fost formulate în fața primei instanțe, iar legea permite invocarea lor direct în apel datorită caracterului lor, de ordine publică, ceea ce înseamnă apărarea unui interes general în procesul respectiv. Oricum, art. 295 nu condiționează posibilitatea invocării unui motiv de ordine publică în această fază procesuală de formularea lui și în fața instanței anterioare. În cele din urmă, este adevărat că, în calea de atac, se exercită controlul judiciar asupra hotărârii atacate în raport de situația de fapt stabilită și de dispozițiile legale în vigoare la data pronunțării hotărârii (ca regulă).

Dar motivele de ordine publică, ce pot fi invocate și direct în apel, necondiționat de formularea lor în faza procesuală anterioară, presupun tocmai că nu a existat o astfel de analiză din partea instanței a cărei hotărâre a fost apelată; de asemenea, soluția de desființare a unei hotărâri nu implică întotdeauna motive imputabile instanței care a pronunțat-o, cum este și cazul de față. Prin urmare, în mod corect Curtea a admis apelul declarat de reclamant și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, pentru a se ține seama de legea nouă, care se circumscrie, ca temei de drept, pretențiilor reclamantului. Nu sunt, în consecință, întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care vizează încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din Cod. 2. Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist. Ca atare, nu se poate reține că, prin soluția pronunțată, Curtea ar fi încălcat principiul neretroactivității legii civile noi, reglementat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, și nici pe cel al aplicării imediate a legii civile noi, care reprezintă consecința primului.

Cum s-a arătat în precedent, Legea nr. 221/2009 este o lege specială de reparație, care se aplică tocmai unor situații trecute, după cum rezultă din ansamblul dispozițiilor sale, și anume celor care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, pretențiile reclamantului vizează daune morale pentru deținerea și repercusiunile produse ca urmare a sentinței penale din anul 1950 și în afara acesteia, dar tot în perioada prevăzută de lege, astfel încât, în mod corect, Curtea a făcut referire la actul normativ nou, de imediată aplicare, ce urmează să fie avut în vedere de prima instanță, la soluționarea cauzei.

Nu se poate pune problema, astfel, a încălcării celor două principii din moment ce legea, având scop reparator pentru abuzurile petrecute în regimul politic trecut, vizează situații anterioare intrării sale în vigoare, cum se invocă și de către reclamant și tocmai pentru că este de imediată aplicare, intervenind pe parcursul desfășurării procesului, trebuie avută în vedere la soluționarea cererii formulată de acesta. Ca atare, nu sunt incidente cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susținerile recurentului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii din perspectiva dispozițiilor art. 504 și următoarele C. proc. pen.

nu au legătură cu decizia atacată deoarece Curtea nu a procedat la o astfel de analiză, soluția de desființare a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, fundamentându-se exclusiv pe incidența legii noi, iar nu pe întrunirea condițiilor de promovare a unei acțiuni în repararea erorilor judiciare conform dispozițiilor C. proc. pen. În consecință, nu vor fi examinate de prezenta instanță. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor de drept procedural și a principiilor ce guvernează aplicarea legii civile în timp, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.