ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3759/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3759/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3556 din 28 octombrie 2009, a respins excepția lipsei de interes și respectiv de obiect și pe fond a admis acțiunea formulată de reclamanții A.A.O.A., A.D., A.M., A.V., B.L., B.M., B.V., B.D., B.A.R., B.I., B.M., B.R., B.A., B.A., B.E., C.R., C.D.M., C.M., C.A., C.G.I., D.S.M., D.G., F.V.I., F.A., G.D., G.C.C., G.E.P., G.C.E., G.G., G.I., I.C.A., I.F., I.F., I.M.G., I.A., I.M., I.C.R., I.F.E., L.G., L.C., L.G.A., M.(P.)A.M.S., M.V.M., M.A.M., M.F., M.N., M.B., M.M., N.V., N.V., N.C.V., O.E., P.M., P.E., P.P., P.L., P.G.A., P.F., P.A., P.G., R.E.G., R.M., R.D., R.M., R.S.C., S.V., S.Ș., S.M., S.I., S.G., S.C., Ș.F., T.E.D., T.C.C., T.A.L., T.E., T.G., T.D., V.A., V.E., Z.A.
și Z.M.D. în contradictoriu cu M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința suspendării Ordinului nr. 1472/2009 și a deciziei nr. 1471 din 2 iulie 2009, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la pronunțarea instanței de fond. În acest sens instanța a reținut că, prin Ordinul nr. 1472/2009 dat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, începând cu 1 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin Decizia nr. 1771, aceeași măsură a fost dispusă în privința deciziei nr. 525 din 3 martie 2009 prin care era acordat același spor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul M.P.
Cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, respectiv a lipsei de obiect, în considerarea acelorași împrejurări, prima instanță a reținut că aspectele invocată de pârât, referitoare la faptul că executarea actelor contestate a fot deja suspendată în alte dosare, nu lipsește prezenta acțiune de interes de vreme ce, potrivit alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral se dispune până la pronunțarea instanței investită cu soluționarea fondului pricinii având aceleași părți, adică a cererii în anularea actului promovată de către aceeași reclamanți, împrejurare confirmată și de prevederile art. 14 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004.
Pe fond, s-a apreciat că reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actelor administrative contestate, împrejurarea că acestea retroactivează, având incidentă asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, deși sunt emise la 2 iulie 2009, precum și faptul că la fundamentarea în drept a actelor administrative a căror suspendare se solicită, emitentul lor a avut în vedere, exclusiv, dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 care se referă la modalitatea de plată a sumelor prevăzute în titluri executorii, respectiv drepturi salariale restante și nu la ordinele mai sus menționate care privesc sporuri salariale pentru viitor. S-a mai constatat că prin diminuarea drepturilor salariale cu 50 % ordinele vizate produc reclamanților un prejudiciu previzibil și în raport de speranța lor legitimă cu privire la valoarea patrimonială pe care urmare să o primească.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul reiterând excepția lipsei de interes și a lipsei de obiect a acțiunii. Pe fond acesta a susținut că nu se poate aprecia existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ atacat, atâta vreme cât, prin emiterea acestuia se suspendă plata sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, respectiv lipsa fondurilor alocate de M.F.P., plata urmând a fi făcută în condițiile și în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, astfel încât nu se poate vorbi de o diminuare a drepturilor salariale ci numai de o amânare a plății lor și, prin urmare, nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente.
Recursul este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente: Privitor la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că este neîntemeiată, așa cum, corect a reținut instanța de fond, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanților și în condițiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiția de a face dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor legii. Nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, privind salarizarea unitară, cererea de suspendare formulată în cauză a rămas fără obiect întrucât analizarea de către instanță a cererii cu care este investită trebuie făcută în raport de legislația în vigoare la data emiterii actului contestat.
Astfel, în speță, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Trebuie precizat, de asemenea, că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3556 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.