ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2502/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2663 din 23

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de

reclamanții B.D.A., D.D.A., P.A.V. T.A., B.C., N.E.C., T.E.C., N.C.M., C.C.C.,

I.D., C.F., R.G., D.D., G.I.C., C.I.M., C.I.G., G.C.I., S.M., A.M.M., R.M., C.M.E.,

C.N., H.O.A., E.R.A., B.R.E., S.R.A., P.R., P.R.N., A.R.G., D.R.A., M.S.I., I.S.G.,

V.S.V., S.I., G.M., R.I.G., C.G., S.M.D., D.D., I.M.C., S.F., R.M., M.M., G.C.S.,

C.A.N., D.D.V., A.D., T.M., M.T., B.F., P.A.I., M.O.N., N.V., C.M., I.P.C., M.I.,

G.L., V.V.A., C.S., S.R., A.D., B.E., D.C., O.D., G.C.D., S.L., G.G., M.A.I., R.D.,

M.N.A., R.E.C., C.R.G., G.D., B.B.C., B.A., B.M.M., C.M., O.F., P.D.B. și R.J.R.V.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, și a

obligat pârâtul să plătească reclamanților diferența

dintre indemnizațiile acordate și cele cuvenite, începând cu data de

1 ianuarie 2005 la zi, actualizate cu rata inflației, prin echivalarea

funcțiilor cu cele diplomatice și consulare, conform anexei 1 a Legii

nr. 495/2004, pozițiile 4-8, și aplicarea indexărilor stabilite

prin O.G. nr. 14/2005, O.G. nr. 29/2006, Legea nr. 232/2007 și Legea nr. 334/2007.

De asemenea, instanța de judecată, prin sentința nr. 3040 din 6

octombrie 2009, a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 2663 din

23 iunie 2009, în sensul obligării pârâtului la modificarea

mențiunilor din carnetele de muncă ale reclamanților, în raport

cu drepturile salariale stabilite de instanță, și la plata

către reclamanți a sumei de 4760 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență,

că reclamanții beneficiază, sub aspectul salarizării, de

prevederile O.U.G. nr. 11/2004, raportate la cele ale Legii nr. 495/2004,

conform cărora, și după transferarea la Ministerul

Finanțelor Publice, aceștia și-au păstrat funcțiile

publice de execuție pe care le-au deținut în cadrul Ministerului

Integrării Europene, funcții care sunt asimilate unor funcții

diplomatice și consulare prevăzute în anexa 1, pozițiile 4-8 la

acest din urmă act normativ.

Instanța de judecată a

reținut, de asemenea, că, pentru aceleași rațiuni, reclamanții

trebuie să beneficieze inclusiv de creșterile salariale stabilite

prin actele normative adoptate ulterior Legii nr. 495/2004, respectiv O.G. nr. 14/2005,

O.G. nr. 29/2006, Legea nr. 232/2007 și Legea nr. 334/2007.

Totodată, arată prima

instanță, se impune ca pârâtul să efectueze rectificări în

carnetele de muncă ale reclamanților, care să reflecte salariile

corecte ce s-ar fi cuvenit acestora, începând cu data de 1 ianuarie 2005.

Împotriva celor două

sentințe pronunțate de instanța de fond, considerându-le

netemeinice și nelegale, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul.

Motivarea recursului vizează,

însă, numai sentința inițială, nu și cea de completare

a sa, pârâtul arătând, în esență, că hotărârea

atacată este nemotivată, întrucât instanța de judecată nu a

menționat în considerente motivele pentru care a respins

apărările formulate de pârât, și este lipsită de temei

legal, întrucât în textul Legii nr. 495/2004, invocat de instanța de fond

ca temei al drepturilor acordate reclamanților, nu se face nici o

precizare cu privire la salarizarea personalului preluat de către

Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene,

potrivit O.U.G. nr. 11/2004.

De asemenea, arată autoritatea

recurentă, față de lipsa răspunsului acesteia la petiția

adresată de intimați, anterior formulării acțiunii,

instanța de judecată nu avea decât soluția obligării sale

la soluționarea, pe fond, a cererii petenților; mai susține

recurentul că prima instanță a nesocotit soluția dată

de Curtea Constituțională conflictului juridic dintre autoritatea

judecătorească și puterea legislativă, respectiv cea

executivă, potrivit căreia instanțele judecătorești nu

pot să instituie, să modifice sau abroge norme juridice cu putere de

lege și nici să acorde drepturi salariale prin hotărâre

judecătorească, fără ca acestea să fie reglementate

printr-un act normativ.

Examinând hotărârile atacate,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Intimații-reclamanți sunt

funcționari publici, angajați în cadrul autorității

recurente, Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a preluării de la

Ministerul Integrării Europene, a personalului și a posturilor

deținute de acesta, în temeiul O.U.G. nr. 11/2004 privind stabilirea unor

măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale.

Conform prevederilor art. 10 din

acest act normativ, „Ca urmare a desemnării Ministerului Finanțelor

Publice ca autoritate de management pentru Cadrul de sprijin comunitar și

ca autoritate de management pentru Fondul de coeziune, personalul și

posturile preluate de Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul

Integrării Europene își păstrează funcțiile publice

specifice și salarizarea aferentă acestora, prevăzute de O.U.G. nr.

291/2000 privind organizarea și funcționarea unor ministere, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 308/2001, cu

modificările ulterioare, până la intrarea în vigoare a legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”,

aceste din urmă acte normative făcând trimitere, la rândul lor, la O.G.

nr. 65/1998 privind salarizarea diplomaților, astfel cum a fost

modificată și completată prin O.U.G. nr. 125/2000.

Într-adevăr, O.G. nr. 65/1998,

la care se face trimitere în ce privește funcțiile publice specifice

și salarizarea aferentă acestora, pentru personalul și posturile

preluate de Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării

Europene, a fost abrogată prin Legea nr. 495/2004 privind salarizarea

și alte drepturi bănești ale personalului din administrația

centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile

diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești

din străinătate.

Această împrejurare nu are,

însă, drept consecință, așa cum în mod greșit

susține recurentul, pierderea de către personalul susmenționat,

din care fac parte și intimații-reclamanți, a funcțiilor

publice specifice și a drepturilor de salarizare corespunzătoare,

deținute de aceștia la Ministerul Integrării Europene și preluate

ca atare de Ministerul Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 10

din O.U.G. nr. 11/2004, mai sus citat, ci tocmai aplicarea față de

personalul în discuție a noilor prevederi legale privind salarizarea

personalului diplomatic și consular, cu care este asimilat sub acest

aspect.

Aceasta, întrucât abrogarea actelor

normative care reglementau funcțiile publice specifice și salarizarea

aferentă acestora, pentru personalul și posturile preluate de

Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene,

nu reprezintă decât urmarea firească a adoptării, prin Legea nr.

495/2004, a unei noi reglementării în materia salarizării

personalului diplomatic și consular.

Așadar, consecința

directă a abrogării prevederilor legale la care face trimitere art. 10

din O.U.G. nr. 11/2004 este înlocuirea acestora cu noile dispoziții legale

în materie, respectiv cele ale Legii nr. 495/2004.

Nu poate fi primită critica

recurentului, potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 495/2004 nu pot

fi aplicate intimaților, pe motiv că nu fac nici o referire

expresă la salarizarea personalului preluat de către Ministerul

Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene, potrivit O.U.G.

nr. 11/2004, întrucât, așa cum rezultă din cele arătate mai sus,

se consideră că acest din urmă act normativ face trimitere la

dispozițiile legale privind salarizarea personalului diplomatic și

consular, la nivel de principiu, de modalitate de reglementare în vigoare.

Așa fiind, în mod corect,

întemeiat și suficient motivat a reținut instanța de fond

că, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 11/2004,

intimații-reclamanți beneficiază de încadrarea și

salarizarea pe care le-au deținut în cadrul Ministerului Integrării

Europene, de la care au fost preluați de autoritatea recurentă,

încadrare și salarizare corespunzătoare unor funcții diplomatice

și consulare prevăzute de Legea nr. 495/2004, anexa 1, pozițiile

4-8.

Nu poate fi reținută nici

critica autorității recurente, potrivit căreia, față

de lipsa răspunsului acesteia la petiția adresată de

intimați, instanța de judecată nu avea decât soluția obligării

sale la soluționarea cererii petenților, întrucât, conform art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, „faptul de a nu răspunde solicitantului în

termenul legal la o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”

este asimilat actelor administrative unilaterale, susținerea recurentului

reprezentând, în fapt, o apărare prin invocarea propriei culpe, ceea ce nu

poate fi admis.

În ceea ce privește Decizia nr.

838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, la care, fără

să o individualizeze, recurentul face referire, susținând că a

fost nesocotită de către instanța de fond, Înalta Curte

reține că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, întrucât,

așa cum rezultă din considerentele arătate, soluția

atacată se întemeiază pe dispoziții legale în vigoare la data

pronunțării.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se hotărârile atacate,

ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 2663

din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 mai 2010.