ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2502/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2663 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții B.D.A., D.D.A., P.A.V. T.A., B.C., N.E.C., T.E.C., N.C.M., C.C.C., I.D., C.F., R.G., D.D., G.I.C., C.I.M., C.I.G., G.C.I., S.M., A.M.M., R.M., C.M.E., C.N., H.O.A., E.R.A., B.R.E., S.R.A., P.R., P.R.N., A.R.G., D.R.A., M.S.I., I.S.G., V.S.V., S.I., G.M., R.I.G., C.G., S.M.D., D.D., I.M.C., S.F., R.M., M.M., G.C.S., C.A.N., D.D.V., A.D., T.M., M.T., B.F., P.A.I., M.O.N., N.V., C.M., I.P.C., M.I., G.L., V.V.A., C.S., S.R., A.D., B.E., D.C., O.D., G.C.D., S.L., G.G., M.A.I., R.D., M.N.A., R.E.C., C.R.G., G.D., B.B.C., B.A., B.M.M., C.M., O.F., P.D.B.

și R.J.R.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamanților diferența dintre indemnizațiile acordate și cele cuvenite, începând cu data de 1 ianuarie 2005 la zi, actualizate cu rata inflației, prin echivalarea funcțiilor cu cele diplomatice și consulare, conform anexei 1 a Legii nr. 495/2004, pozițiile 4-8, și aplicarea indexărilor stabilite prin O.G. nr. 14/2005, O.G. nr. 29/2006, Legea nr. 232/2007 și Legea nr. 334/2007. De asemenea, instanța de judecată, prin sentința nr. 3040 din 6 octombrie 2009, a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 2663 din 23 iunie 2009, în sensul obligării pârâtului la modificarea mențiunilor din carnetele de muncă ale reclamanților, în raport cu drepturile salariale stabilite de instanță, și la plata către reclamanți a sumei de 4760 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții beneficiază, sub aspectul salarizării, de prevederile O.U.G. nr. 11/2004, raportate la cele ale Legii nr. 495/2004, conform cărora, și după transferarea la Ministerul Finanțelor Publice, aceștia și-au păstrat funcțiile publice de execuție pe care le-au deținut în cadrul Ministerului Integrării Europene, funcții care sunt asimilate unor funcții diplomatice și consulare prevăzute în anexa 1, pozițiile 4-8 la acest din urmă act normativ. Instanța de judecată a reținut, de asemenea, că, pentru aceleași rațiuni, reclamanții trebuie să beneficieze inclusiv de creșterile salariale stabilite prin actele normative adoptate ulterior Legii nr. 495/2004, respectiv O.G.

nr. 14/2005, O.G. nr. 29/2006, Legea nr. 232/2007 și Legea nr. 334/2007. Totodată, arată prima instanță, se impune ca pârâtul să efectueze rectificări în carnetele de muncă ale reclamanților, care să reflecte salariile corecte ce s-ar fi cuvenit acestora, începând cu data de 1 ianuarie 2005. Împotriva celor două sentințe pronunțate de instanța de fond, considerându-le netemeinice și nelegale, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul.

Motivarea recursului vizează, însă, numai sentința inițială, nu și cea de completare a sa, pârâtul arătând, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanța de judecată nu a menționat în considerente motivele pentru care a respins apărările formulate de pârât, și este lipsită de temei legal, întrucât în textul Legii nr. 495/2004, invocat de instanța de fond ca temei al drepturilor acordate reclamanților, nu se face nici o precizare cu privire la salarizarea personalului preluat de către Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene, potrivit O.U.G. nr. 11/2004.

De asemenea, arată autoritatea recurentă, față de lipsa răspunsului acesteia la petiția adresată de intimați, anterior formulării acțiunii, instanța de judecată nu avea decât soluția obligării sale la soluționarea, pe fond, a cererii petenților; mai susține recurentul că prima instanță a nesocotit soluția dată de Curtea Constituțională conflictului juridic dintre autoritatea judecătorească și puterea legislativă, respectiv cea executivă, potrivit căreia instanțele judecătorești nu pot să instituie, să modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege și nici să acorde drepturi salariale prin hotărâre judecătorească, fără ca acestea să fie reglementate printr-un act normativ. Examinând hotărârile atacate, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Intimații-reclamanți sunt funcționari publici, angajați în cadrul autorității recurente, Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a preluării de la Ministerul Integrării Europene, a personalului și a posturilor deținute de acesta, în temeiul O.U.G. nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale. Conform prevederilor art. 10 din acest act normativ, „Ca urmare a desemnării Ministerului Finanțelor Publice ca autoritate de management pentru Cadrul de sprijin comunitar și ca autoritate de management pentru Fondul de coeziune, personalul și posturile preluate de Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene își păstrează funcțiile publice specifice și salarizarea aferentă acestora, prevăzute de O.U.G.

nr. 291/2000 privind organizarea și funcționarea unor ministere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 308/2001, cu modificările ulterioare, până la intrarea în vigoare a legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”, aceste din urmă acte normative făcând trimitere, la rândul lor, la O.G. nr. 65/1998 privind salarizarea diplomaților, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 125/2000. Într-adevăr, O.G. nr. 65/1998, la care se face trimitere în ce privește funcțiile publice specifice și salarizarea aferentă acestora, pentru personalul și posturile preluate de Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene, a fost abrogată prin Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate.

Această împrejurare nu are, însă, drept consecință, așa cum în mod greșit susține recurentul, pierderea de către personalul susmenționat, din care fac parte și intimații-reclamanți, a funcțiilor publice specifice și a drepturilor de salarizare corespunzătoare, deținute de aceștia la Ministerul Integrării Europene și preluate ca atare de Ministerul Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 10 din O.U.G. nr. 11/2004, mai sus citat, ci tocmai aplicarea față de personalul în discuție a noilor prevederi legale privind salarizarea personalului diplomatic și consular, cu care este asimilat sub acest aspect.

Aceasta, întrucât abrogarea actelor normative care reglementau funcțiile publice specifice și salarizarea aferentă acestora, pentru personalul și posturile preluate de Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene, nu reprezintă decât urmarea firească a adoptării, prin Legea nr. 495/2004, a unei noi reglementării în materia salarizării personalului diplomatic și consular. Așadar, consecința directă a abrogării prevederilor legale la care face trimitere art. 10 din O.U.G. nr. 11/2004 este înlocuirea acestora cu noile dispoziții legale în materie, respectiv cele ale Legii nr. 495/2004. Nu poate fi primită critica recurentului, potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 495/2004 nu pot fi aplicate intimaților, pe motiv că nu fac nici o referire expresă la salarizarea personalului preluat de către Ministerul Finanțelor Publice de la Ministerul Integrării Europene, potrivit O.U.G.

nr. 11/2004, întrucât, așa cum rezultă din cele arătate mai sus, se consideră că acest din urmă act normativ face trimitere la dispozițiile legale privind salarizarea personalului diplomatic și consular, la nivel de principiu, de modalitate de reglementare în vigoare. Așa fiind, în mod corect, întemeiat și suficient motivat a reținut instanța de fond că, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 11/2004, intimații-reclamanți beneficiază de încadrarea și salarizarea pe care le-au deținut în cadrul Ministerului Integrării Europene, de la care au fost preluați de autoritatea recurentă, încadrare și salarizare corespunzătoare unor funcții diplomatice și consulare prevăzute de Legea nr. 495/2004, anexa 1, pozițiile 4-8.

Nu poate fi reținută nici critica autorității recurente, potrivit căreia, față de lipsa răspunsului acesteia la petiția adresată de intimați, instanța de judecată nu avea decât soluția obligării sale la soluționarea cererii petenților, întrucât, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal la o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim” este asimilat actelor administrative unilaterale, susținerea recurentului reprezentând, în fapt, o apărare prin invocarea propriei culpe, ceea ce nu poate fi admis. În ceea ce privește Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, la care, fără să o individualizeze, recurentul face referire, susținând că a fost nesocotită de către instanța de fond, Înalta Curte reține că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, întrucât, așa cum rezultă din considerentele arătate, soluția atacată se întemeiază pe dispoziții legale în vigoare la data pronunțării.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se hotărârile atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 2663 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.