ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1412/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 340 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 269 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.N.A. (fiul lui N. și A.) la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare. În baza art. 269 alin. (3) C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în cauză a fost adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat, la momentul săvârșirii evadării, de 1323 zile închisoare, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 771/2006 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J., așa că în final inculpatul M.N.A.

i s-a dat spre executare pedeapsa finală de 1 an și 1323 zile închisoare. În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la momentul reîncarcerării, 01 octombrie 2007 și până la liberarea condiționată din pedeapsa în a cărei executare se afla, respectiv 26 iunie 2009. În baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei urmează a se avansa din fondurile M.J.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din sesizarea Administrației Naționale a Penitenciarelor cât și din actele puse la dispoziție de Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov a rezultat că inculpatul M.N.A., fiind în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare pentru tâlhărie conform mandatului de executare a pedepsei nr. 984 din 08 noiembrie 2006, respectiv în regimul de executare semideschis, în cadrul Penitenciarului București Jilava, a beneficiat de recompensa de ieșire din locul de deținere, însă la data la care trebuia să se întoarcă în penitenciar, deși, în prealabil, semnase un angajament în acest sens, acesta nu s-a mai prezentat pentru continuarea executării pedepsei.

Astfel, organele abilitate din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor, au constatat absența inculpatului într-un proces-verbal, pe care l-au înaintat, alături de înscrisurile ce au stat la baza aprobării propunerii de recompensare a deținutului, autorităților competente a efectua cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de evadare. Pentru găsirea, identificarea și prinderea inculpatului s-a procedat la darea în urmărire generală a acestuia din data de 16 iulie 2007. La data de 16 iulie 2007, organele de poliție au procedat la efectuarea de verificări la domiciliul acestuia în Măgurele, jud. Ilfov, ocazie cu care s-a constatat că la adresa în cauză inculpatul nu a mai fost văzut din 15 iulie 2007 (filele 59-60 d.u.p.).

De asemenea, inculpatul a fost căutat la rudele acestuia, cunoștințe, precum și în locuri publice, prin sistemul de urmărire generală, fără a fi depistat (filele 54-64). După două luni și 15 zile, respectiv la 01 octombrie 2007, inculpatul a fost depistat într-un magazin din cartierul M. - București de către organele de poliție conform procesului-verbal din 01 octombrie 2007 (fila 16 d.u.p.). La 03 septembrie 2007 prin rezoluție, organele de cercetare penală au început urmărirea penală împotriva acestuia sub aspectul infracțiunii de evadare confirmată prin rezoluția nr. 2173/P/2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București (filele 6-7 d.u.p.). Inculpatul nu s-a opus reținerii și nici nu a încercat să inducă în eroare polițiștii referitor la starea sa de evadat, însă a refuzat să spună unde a stat ascuns.

De asemenea, inculpatul a declarat că în stare de evadare nu a săvârșit alte infracțiuni iar până în prezent nu au fost identificate plângeri împotriva acestuia. Inculpatul a fost reîncarcerat, iar la 28 aprilie 2009 i s-a adus la cunoștință, în prezența apărătorului, învinuirea și a fost audiat, ocazie cu care acesta a refuzat să declare ce a făcut în perioada cât a fost în stare de evadare precizând că va declara la procuror și în fața instanței. La data de 26 iunie 2009 inculpatul a fost eliberat condiționat prin sentința penală a Judecătoriei Giurgiu nr. 880 din 22 iunie 2009 având un rest de executat de 689 zile. Fiind audiat inculpatul a declarat că a fost condamnat 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie; că în Penitenciarul Jilava a avut o comportare bună și a fost recompensat cu o învoire de 5 zile în perioada 11 iulie 2007 - 16 iulie 2007, ora 12.00, că a fost arestat la 02 martie 2006, iar la 10 martie 2006, mama sa C.A.

a decedat, însă organele competente nu i-ar fi aprobat să participe la înmormântare acesteia; că în timpul învoirii s-a interesat de cauza decesului mamei sale și că a consumat alcool, până a intrat în stare de ebrietate, fapt pentru care a omis să se mai prezinte la Penitenciar în termen; că atunci când și-a dat seama că a întârziat, nu s-a mai prezentat la penitenciar „de frică"; că în perioada evadării a stat ascuns pe la prieteni, pe care a refuzat să îi indice.

S-a remarcat că la fila 21 și 70 din dosarul de urmărire penală, se găsește o xerocopie a „Angajamentului" semnat de inculpat la 11 iulie 2007, înainte de a pleca în învoire, în care la capitolul „Interdicții" pct. 4 se prevede interdicția: „Să intre în localuri, restaurante, baruri și să consume băuturi alcoolice pe timpul deplasării către domiciliu sau la reîntoarecerea în locul de deținere". În faza cercetării judecătorești inculpatul a precizat că nu înțelege să mai dea o nouă declarație, menținându-le pe cele date până în prezent. Față de situația de fapt reținută s-a considerat că, în drept, fapta inculpatului M.N.A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evadare, faptă prev. și ped.

de art. 269 alin. (1) din C. pen. cu aplic, art. 37 lit. a) din C. pen., constând în aceea că în data de 16 iulie 2007, ora 12.00 nu s-a mai prezentat la Penitenciar, deși era în executarea unui pedepse cu închisoarea de 5 ani închsioare și a stat ascuns la diferite adrese până în data de 01 octombrie 2007 când a fost depistat și prins de organele de poliție și depus la Penitenciar pentru a continua executarea pedepsei conform legii. Pentru fapta săvârșită, inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă la a cărei individualizare s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen.

și anume: dispozițiile părții generale a C. pen., cu referire la tipul de pedeapsă aplicată, la existența stării de recidivă postcondamnatorie, la modalitatea de executare a pedepsei, dispozițiile părții speciale a Codului penal care statuează limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea dedusă judecății, precum și circumstanțele de ordin personal ale inculpatului, care având reprezentarea că se află în executarea unei pedepse privative de libertate și beneficiind de clemența autorităților ce i-au acordat o învoire a înțeles să încalce angajamentul asumat și să nu se mai prezinte pentru continuarea executării pedepsei, consumând băuturi alcoolice și ascunzându-se în diferite locații.

În atare situație, s-a apreciat că în favoarea inculpatului nu se impune reținerea unor circumstanțe atenuante în condițiile în care acesta a săvârșit infracțiunea de evadare în stare de recidivă postcondamnatorie, iar atitudinea acestuia, chiar dacă ar fi catalogată ca fiind sinceră, este o atitudine de normalitate, de care instanța a ținut cont la stabilirea cuantumului pedepsei, fără să impună o reducere sub minimul special al pedepsei. Față de aceste considerente, instanța a apreciat că rolul pedepsei, în accepțiunea art. 52 C. pen., va putea fi atins, în cazul inculpatului, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată ușor peste minimul special de pedeapsă. Totodată, constatând că infracțiunea a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie și în referire la disp.

art. 269 alin. (2) C. pen., văzut și prin prisma deciziei în interesul legii pronunțată în această materie, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în prezenta cauză a fost adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat, la momentul săvârșirii evadării, de 1323 zile, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 771/2006 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J. (așa cum rezultă din conținutul adresei Penitenciarului Giurgiu, depusă la fila 12 din dosar), așa că în final inculpatului M.N.A. i s-a dat spre executare pedeapsa de 1 an și 1323 zile închisoare. Ca modalitate de executare, având în vedere existenta stării de recidivă instanța de fond a constatat că singura legală este cea privativă de libertate, sens în care, în baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la momentul reîncarcerării, 01 octombrie 2007 și până la liberarea condiționată din pedeapsa în a cărei executare se afla, respectiv 26 iunie 2009. Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, respectiv la data de 26 aprilie 2010, a declarat apel inculpatul M.N.A., calea de atac astfel promovată, fiind înregistrată pe rolul acestei instanței de apel la data de 12 mai 2010. În ședința publică din data de 16 septembrie 2010, cu acordul inculpatului, s-a procedat la audierea acestuia de către instanța de apel, declarația sa fiind consemnată și atașată la fila 11 din dosarul de apel, context în care, recunoscând comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul a susținut că motivul pentru care la data expirării perioadei de permisie nu s-a întors la locul de detenție l-a constituit șocul pe care l-a suferit atunci când, încercând să lămurească împrejurările în care a decedat mama sa, la numai 8 zile după încarcerarea sa, a mers la Institutul de Medicină Legală M.M.

unde i-au fost prezentate niște fotografii privitoare la modul în care a fost găsită mama sa decedată în casă, moment în care i s-a făcut rău și a fugit fără a se mai prezenta la penitenciar, iar după trecerea a câteva zile, deși a realizat că trebuie să revină la locul de detenție, nu a făcut-o întrucât i-a fost teamă că va fi supus unui regim de teroare, urmare a neprezentării la termenul stabilit. În cursul judecării apelului, fiindu-i încuviințată proba cu înscrisuri în circumstanțiere, inculpatul apelant a depus la dosarul cauzei un număr de cinci caracterizări întocmite de cunoștințe și vecini ai acestuia. Atât cu prilejul dezbaterilor orale asupra apelului, desfășurate în ședința publică din data de 30 septembrie 2010, cât și prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei, apărătorul desemnat din oficiu pentru a asigura asistența juridică a inculpatului a solicitat admiterea apelului declarat în cauză, conform art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., desființarea sentinței penale apelate și pe fond, în rejudecarea cauzei de către instanța de apel să se dispună, în principal, pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) 1 C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen., iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei aplicată de instanța de fond, în sensul coborârii acesteia sub minimul special prevăzut de lege, criticile aduse sub acest din urmă aspect sentinței pronunțate de instanța de fond referindu-se la faptul că prin aceasta s-a făcut o aplicare incompletă a disp.art. 72 alin. (1) C. pen. privitoare la gradul de pericol social al faptei, la persoana infractorului și la împrejurările în care fapta a fost comisă, în favoarea inculpatului nu au fost reținute circumstanțele atenuante prev.de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

și s-a dat o interpretare greșită rolului pedepsei în accepțiunea art. 52 C. pen. Prin Decizia penală nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva sentinței penale nr. 340/F din 22 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a l-a penală, în Dosarul penal nr. 6970/3/2010. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 lei, se avansează din fondul M.J. Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele astfel invocate, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, instanța de control judiciar a constatat că apelul inculpatului este nefondat. Mai întâi, s-a constatat că instanța de fond a realizat o evaluare riguroasă și obiectivă a ansamblului probelor administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, determinând în mod judicios situația de fapt dedusă judecății și vinovăția inculpatului M.N.A., iar în raport cu elementele de fapt ce caracterizează activitatea infracțională a acestuia, a stabilit în mod corect încadrarea juridică a infracțiunii reținută în sarcina sa. Astfel, procedând la reevaluarea materialului probator existent în cauză, în virtutea caracterului integral devolutiv al apelului, consacrat prin disp.

art. 371 C. proc. pen., întocmai ca și instanța de fond, instanța de control judiciar a constatat că apelantul inculpat M.N.A.

se face vinovat de aceea că aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 771/2006 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J., în regim semideschis, în Penitenciarul București Jilava, după ce a beneficiat de o recompensă de ieșire din locul de deținere în perioada 11 iulie 2007 ora 12.00 - 16 iulie 2007 ora 12.00, deși luase la cunoștință sub semnătură, care erau obligațiile și interdicțiile pe care trebuia să le respecte în perioada acestei permisii, inclusiv aceea de a reveni la locul de deținere până cel mai târziu la momentul expirării perioadei pentru care îi era permis a rămâne în afara locului de detenție, la data de 16 iulie 2007 nu s-a mai întors la penitenciar pentru continuarea executării pedepsei, motiv pentru care în vederea găsirii și a prinderii sale, s-a procedat la darea lui în urmărire generală, acesta fiind depistat de către organele de poliție abia după 2 luni și 15 zile, respectiv la data de 01 octombrie 2007, într-un magazin din cartierul M. București, moment în care a și fost reîncarcerat.

Circumstanțele reale ale acestei activități infracționale a inculpatului și vinovăția acestuia sunt ilustrate dincolo de orice îndoială rezonabilă prin coroborarea probelor certe de vinovăție administrate în cauză și de altfel nu sunt contestate nici de către inculpat, care atât prin declarațiile date în cursul urmăririi penale, cât și cu prilejul ascultării sale de către instanța de apel, a recunoscut că deși știa că la data de 16 iulie 2007 trebuia să se înapoieze la locul de deținere pentru a continua executarea pedepsei, la data respectivă nu a revenit în penitenciar, pentru justificarea acestei conduite invocând însă diverse argumente, lipsite de orice semnificație juridică în planul angajării răspunderii sale penale.

Așadar, constatând că fapta care a format obiectul judecății există, aceasta constituie infracțiunea de evadare prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. și a fost săvârșită de inculpatul M.N.A. cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția directă), s-a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția dispusă prin sentința apelată, de condamnare a inculpatului în conformitate cu prevederile art. 345 alin. (2) C. proc. pen. De asemenea, dat fiind faptul că la momentul comiterii infracțiunii de evadare, inculpatul se fala în executarea unei condamnări definitive la pedeapsa de 5 ani închisoare, în mod corect în cauză a fost reținută și incidența prevederilor art. 37 lit. a) C. pen. privitoare la săvârșirea faptei în stare de recidivă postcondamnatorie.

S-a reținut că cel dintâi motiv de apel invocat de apărarea inculpatului apelant vizează pronunțarea unei soluții de achitare a acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) 1 C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen., raportat la împrejurarea că fapta a fost comisă pe fondul unei stări de tulburare sufletesacă generată de decesul mamei sale la foarte scurtă vreme după ce a fost încarcerat, la circumstanțele sale personale constând în aceea că în momentul de față are un loc de muncă, este pe punctul de a-și întemeia o familie și este apreciat de membrii comunității căreia îi aparține, precum și la faptul că în perioada cât nu s-a aflat în penitenciar, nu a cauzat nimănui vreun rău, nu a săvârșit nicio altă infracțiune, iar când a fost depistat de organele de poliție nu a opus rezistență și nu a încercat să scape, ci și-a recunoscut sincer greșeala.

Instanța de control judiciar a constatat însă că nu se poate dispune achitarea inculpatului, pe motiv că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, întrucât fapta respectivă, prin conținutul ei concret, nu a fost nicidecum lipsită de importanță, iar atingerea adusă prin aceasta valorii sociale apărate de lege (înfăptuirea justiției) a fost cu adevărat gravă, fapta acestuia prezentând în mod real pericol social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, conform art. 17 și art. 18 C. pen.

În acest sens, având în vedere criteriile prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen., s-a constatat, cu privire la modul și împrejurările de comitere a faptei, la urmările produse, precum și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, că acesta, după ce a beneficiat de clemență din partea autorităților locului de detenție, fiind recompensat cu dreptul de a ieși din penitenciar pentru o perioadă de câteva ziele, și-a asumat cu foarte mare ușurință încălcarea angajamentului de a se întoarce la locul de deținere în vederea continuării executării pedepsei privative de libertate pe care o avea de ispășit, iar prin aceasta a nesocotit grav relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, conduita sa evidențiind în același timp și o atitudine de profundă sfidare a încrederii pe care autoritățile statului au investit-o în poibilitățile sale de a se îndrepta din punct de vedere social și moral, ceea ce pledează în favoarea concluziei că o astfel de faptă prezintă un grad de pericol social suficient de caracterizat pentru a atrage aplicarea unei sancțiuni de ordin penal și nu administrativ.

În aceeași ordine de idei, s-a apreciat că argumentele invocate de inculpat drept justificare a comportamentului său antisocial nu sunt apte să conducă la estomparea și nici măcar la diminuarea gravității concrete a faptei, în condițiile în care acestea, și reale de-ar fi fost, în contextul unui comportament social cu adevărt responsabil, nu ar fi trebuit să afecteze capacitatea sa de a înțelege semnificația negativă a gestului de a nu reveni la locul de deținere după exprarea perioadei pentru care a beneficiat de recompensă. În subsidiar, apărarea inculpatului apelant a solicitat reidividualizarea pedepsei, în sensul coborârii acesteia sub limita minimului special prevăzut de lege prin reținerea de circumstanțe atenuante judiciare conforma art. 74 C. pen.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar, contrar susținerilor apelantului inculpat, a apreciat că instanța de fond a aplicat acestuia o pedeapsă în mod just individualizată, la stabilirea întinderii acesteia, dar și a modalității ei de executare dând eficiență deplină tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. În acest sens, s-a constatat că la stabilirea concretă a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului prin sentința apelată - de 1 an închisoare - orientată totuși către limita minimului special prevăzut în norma de încriminare, instanța de fond a manifestat suficientă clementă, valorificând în mod corespunzător conduita sa procesuală, sinceră și cooperantă, fără totuși ca acestei circumstanțe personale să-i poată fi recunoscută valoare de circumstanță atenuantă conform art. 74 lit. c) C. pen.

spre a produce efectele prev. de art. 76 lit. e) C. pen., în condițiile în care atitudinea respectivă nu a făcut altceva decât să confirme ceea ce probele certe de vinovăție exstente în cauză demonstrau incontestabil.

Pe de altă parte, s-a considerat că pedeapsa sus-menționată este proporțională și cu gradul concret de pericol social al infracțiunii săvârșite care se menține totuși la un nivel ridicat, în raport cu împrejurările și modalitatea săvârșirii faptei, astfel cum au fost anterior descrise, precum și cu datele ce caracterizează persoana inculpatului, care deși a susținut că după momentul liberării condiționate din executarea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de tâlhărie, și-a găsit un loc de muncă, nu a produs nicio dovadă care să confirme veridicitatea acestei afirmații, astfel încât să se poată considera că ar avea asigurată obținerea pe căi licite a mijloacelor de existență, iar pe de altă parte a demonstrat o perseverență remarcabilă pe calea infracțională, prin aceea că în afară de condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare în executarea căreia a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, acesta a mai fost anterior condamnat definitiv și la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prin sentința penală nr. 545 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, ceea ce justifică și chiar recomandă aplicarea pentru noua infracțiune a unei pedepse într-un cuantum oarecum mai moderat, în cadrul limitelor speciale prevăzute de legiuitor în norma de încriminare a infracțiunii de evadare.

În același timp, s-a apreciat că pedeapsa respectivă este în măsură să asigure în mod eficient și realizarea scopului său punitiv, dar și educativ-preventiv, astfel cum prevede art. 52 C. pen. Din oficiu, raportându-se la hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Hirst contra Marii Britanii, instanța de apel a constatat ca fiind justificată interzicerea de către prima instanță, drept pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., necesitatea legitimă a unei astfel de măsuri rezultând din natura și gravitatea concretă a infracțiunii ce aduce atingere unui important fascicul de relații sociale ocrotite de lege - cele referitoare la înfăptuirea jusitiției, precum și din împrejurarea că inculpatul manifestă predispoziție către nesocotirea în mod repetat a ordinii de drept și a regulilor de conviețuire socială.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs inculpatul. Examinând recursul inculpatului, în raport cu dispozițiile legale referitoare la condițiile exercitării căii de atac, Înalta Curte constată că recursul este tardiv, pentru considerentele următoare: Potrivit art. 385 3 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile și curge de la pronunțare dacă legea nu dispune altfel, dispozițiile art. 363-365 C. proc. pen., privind data de la care curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac a apelului, aplicându-se corespunzător. Conform art. 363 alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere art. 385 3 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul de declarare a recursului curge de la pronunțare.

Din examinarea părții introductive a Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, rezultă că recurentul inculpat M.N.A. s-a prezentat în fața instanței de apel la termenul când s-a soluționat apelul. Așa fiind, pentru acesta termenul de recurs de 10 zile a început să curgă de la 7 octombrie 2010. Or, recurentul inculpat a declarat recurs la data de 19 octombrie 2010 - data înregistrării declarației de recurs la registratura Curții de Apel București (fila 2 dosar recurs) - depășind termenul legal de 10 zile, prevăzut de lege, care a expirat la data de 18 octombrie 2010. În consecință, pentru considerentele expuse și ca urmare a admiterii excepției de tardivitate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza I C. proc.

pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 aprilie 2011.