ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1412/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1412/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 340 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în baza art. 269 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit.

a) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.N.A. (fiul lui N. și A.) la pedeapsa

de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.

În baza art. 269 alin. (3) C. pen.,

pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în cauză a fost adăugată la restul de

pedeapsă rămas neexecutat, la momentul săvârșirii evadării, de 1323 zile

închisoare, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 771/2006

a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J.,

așa că în final inculpatul M.N.A. i s-a dat spre executare pedeapsa finală de 1

an și 1323 zile închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis

inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a

dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la momentul

reîncarcerării, 01 octombrie 2007 și până la liberarea condiționată din

pedeapsa în a cărei executare se afla, respectiv 26 iunie 2009.

În baza art. 191 alin. (1) și (2) C.

proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli

judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de

200 lei urmează a se avansa din fondurile M.J.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că din sesizarea Administrației Naționale a

Penitenciarelor cât și din actele puse la dispoziție de Inspectoratul de

Poliție al Județului Ilfov a rezultat că inculpatul M.N.A., fiind în executarea

unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare pentru tâlhărie conform

mandatului de executare a pedepsei nr. 984 din 08 noiembrie 2006, respectiv în

regimul de executare semideschis, în cadrul Penitenciarului București Jilava, a

beneficiat de recompensa de ieșire din locul de deținere, însă la data la care

trebuia să se întoarcă în penitenciar, deși, în prealabil, semnase un

angajament în acest sens, acesta nu s-a mai prezentat pentru continuarea

executării pedepsei.

Astfel, organele abilitate din cadrul

Administrației Naționale a Penitenciarelor, au constatat absența inculpatului

într-un proces-verbal, pe care l-au înaintat, alături de înscrisurile ce au

stat la baza aprobării propunerii de recompensare a deținutului, autorităților

competente a efectua cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de

evadare.

Pentru găsirea, identificarea și

prinderea inculpatului s-a procedat la darea în urmărire generală a acestuia

din data de 16 iulie 2007.

La data de 16 iulie 2007, organele de

poliție au procedat la efectuarea de verificări la domiciliul acestuia în

Măgurele, jud. Ilfov, ocazie cu care s-a constatat că la adresa în cauză

inculpatul nu a mai fost văzut din 15 iulie 2007 (filele 59-60 d.u.p.).

De asemenea, inculpatul a fost căutat

la rudele acestuia, cunoștințe, precum și în locuri publice, prin sistemul de

urmărire generală, fără a fi depistat (filele 54-64).

După două luni și 15 zile, respectiv

la 01 octombrie 2007, inculpatul a fost depistat într-un magazin din cartierul

M. - București de către organele de poliție conform procesului-verbal din 01

octombrie 2007 (fila 16 d.u.p.).

La 03 septembrie 2007 prin rezoluție,

organele de cercetare penală au început urmărirea penală împotriva acestuia sub

aspectul infracțiunii de evadare confirmată prin rezoluția nr. 2173/P/2007 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul București (filele 6-7 d.u.p.).

Inculpatul nu s-a opus reținerii și

nici nu a încercat să inducă în eroare polițiștii referitor la starea sa de

evadat, însă a refuzat să spună unde a stat ascuns. De asemenea, inculpatul a

declarat că în stare de evadare nu a săvârșit alte infracțiuni iar până în

prezent nu au fost identificate plângeri împotriva acestuia.

Inculpatul a fost reîncarcerat, iar la

28 aprilie 2009 i s-a adus la cunoștință, în prezența apărătorului, învinuirea

și a fost audiat, ocazie cu care acesta a refuzat să declare ce a făcut în

perioada cât a fost în stare de evadare precizând că va declara la procuror și

în fața instanței.

La data de 26 iunie 2009 inculpatul a

fost eliberat condiționat prin sentința penală a Judecătoriei Giurgiu nr. 880

din 22 iunie 2009 având un rest de executat de 689 zile.

Fiind audiat inculpatul a declarat că

a fost condamnat 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie;

că în Penitenciarul Jilava a avut o comportare bună și a fost recompensat cu o

învoire de 5 zile în perioada 11 iulie 2007 - 16 iulie 2007, ora 12.00, că a

fost arestat la 02 martie 2006, iar la 10 martie 2006, mama sa C.A. a decedat,

însă organele competente nu i-ar fi aprobat să participe la înmormântare

acesteia; că în timpul învoirii s-a interesat de cauza decesului mamei sale și

că a consumat alcool, până a intrat în stare de ebrietate, fapt pentru care a

omis să se mai prezinte la Penitenciar în termen; că atunci când și-a dat seama

că a întârziat, nu s-a mai prezentat la penitenciar „de frică"; că în

perioada evadării a stat ascuns pe la prieteni, pe care a refuzat să îi indice.

S-a remarcat că la fila 21 și 70 din

dosarul de urmărire penală, se găsește o xerocopie a „Angajamentului" semnat

de inculpat la 11 iulie 2007, înainte de a pleca în învoire, în care la

capitolul „Interdicții" pct. 4 se prevede interdicția: „Să intre în

localuri, restaurante, baruri și să consume băuturi alcoolice pe timpul

deplasării către domiciliu sau la reîntoarecerea în locul de deținere".

În faza cercetării judecătorești

inculpatul a precizat că nu înțelege să mai dea o nouă declarație,

menținându-le pe cele date până în prezent.

Față de situația de fapt reținută s-a

considerat că, în drept, fapta inculpatului M.N.A. întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de evadare, faptă prev. și ped. de art. 269 alin.

(1) din C. pen. cu aplic, art. 37 lit. a) din C. pen., constând în aceea că în

data de 16 iulie 2007, ora 12.00 nu s-a mai prezentat la Penitenciar, deși era

în executarea unui pedepse cu închisoarea de 5 ani închsioare și a stat ascuns

la diferite adrese până în data de 01 octombrie 2007 când a fost depistat și

prins de organele de poliție și depus la Penitenciar pentru a continua

executarea pedepsei conform legii.

Pentru fapta săvârșită, inculpatului

i-a fost aplicată o pedeapsă la a cărei individualizare s-au avut în vedere

criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. și

anume: dispozițiile părții generale a C. pen., cu referire la tipul de pedeapsă

aplicată, la existența stării de recidivă postcondamnatorie, la modalitatea de

executare a pedepsei, dispozițiile părții speciale a Codului penal care

statuează limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea dedusă judecății,

precum și circumstanțele de ordin personal ale inculpatului, care având

reprezentarea că se află în executarea unei pedepse privative de libertate și

beneficiind de clemența autorităților ce i-au acordat o învoire a înțeles să

încalce angajamentul asumat și să nu se mai prezinte pentru continuarea

executării pedepsei, consumând băuturi alcoolice și ascunzându-se în diferite

locații.

În atare situație, s-a apreciat că în

favoarea inculpatului nu se impune reținerea unor circumstanțe atenuante în

condițiile în care acesta a săvârșit infracțiunea de evadare în stare de

recidivă postcondamnatorie, iar atitudinea acestuia, chiar dacă ar fi

catalogată ca fiind sinceră, este o atitudine de normalitate, de care instanța

a ținut cont la stabilirea cuantumului pedepsei, fără să impună o reducere sub

minimul special al pedepsei.

Față de aceste considerente, instanța

a apreciat că rolul pedepsei, în accepțiunea art. 52 C. pen., va putea fi

atins, în cazul inculpatului, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea

orientată ușor peste minimul special de pedeapsă.

Totodată, constatând că infracțiunea a

fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie și în referire la disp. art.

269 alin. (2) C. pen., văzut și prin prisma deciziei în interesul legii

pronunțată în această materie, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în prezenta

cauză a fost adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat, la momentul

săvârșirii evadării, de 1323 zile, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 771/2006 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia

penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J. (așa cum rezultă din conținutul adresei

Penitenciarului Giurgiu, depusă la fila 12 din dosar), așa că în final

inculpatului M.N.A. i s-a dat spre executare pedeapsa de 1 an și 1323 zile

închisoare.

Ca modalitate de executare, având în

vedere existenta stării de recidivă instanța de fond a constatat că singura

legală este cea privativă de libertate, sens în care, în baza art. 71 C. pen.,

a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie,

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a

dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la momentul

reîncarcerării, 01 octombrie 2007 și până la liberarea condiționată din

pedeapsa în a cărei executare se afla, respectiv 26 iunie 2009.

Împotriva acestei sentințe penale, în

termen legal, respectiv la data de 26 aprilie 2010, a declarat apel inculpatul

M.N.A., calea de atac astfel promovată, fiind înregistrată pe rolul acestei

instanței de apel la data de 12 mai 2010.

În ședința publică din data de 16

septembrie 2010, cu acordul inculpatului, s-a procedat la audierea acestuia de

către instanța de apel, declarația sa fiind consemnată și atașată la fila 11

din dosarul de apel, context în care, recunoscând comiterea faptei pentru care

a fost trimis în judecată, inculpatul a susținut că motivul pentru care la data

expirării perioadei de permisie nu s-a întors la locul de detenție l-a

constituit șocul pe care l-a suferit atunci când, încercând să lămurească

împrejurările în care a decedat mama sa, la numai 8 zile după încarcerarea sa,

a mers la Institutul de Medicină Legală M.M. unde i-au fost prezentate niște

fotografii privitoare la modul în care a fost găsită mama sa decedată în casă,

moment în care i s-a făcut rău și a fugit fără a se mai prezenta la

penitenciar, iar după trecerea a câteva zile, deși a realizat că trebuie să

revină la locul de detenție, nu a făcut-o întrucât i-a fost teamă că va fi

supus unui regim de teroare, urmare a neprezentării la termenul stabilit.

În cursul judecării apelului, fiindu-i

încuviințată proba cu înscrisuri în circumstanțiere, inculpatul apelant a depus

la dosarul cauzei un număr de cinci caracterizări întocmite de cunoștințe și

vecini ai acestuia.

Atât cu prilejul dezbaterilor orale

asupra apelului, desfășurate în ședința publică din data de 30 septembrie 2010,

cât și prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei,

apărătorul desemnat din oficiu pentru a asigura asistența juridică a

inculpatului a solicitat admiterea apelului declarat în cauză, conform art. 379

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea sentinței penale apelate și pe fond,

în rejudecarea cauzei de către instanța de apel să se dispună, în principal,

pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)

1

C. proc. pen. cu

referire la art. 181 C. pen., iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei

aplicată de instanța de fond, în sensul coborârii acesteia sub minimul special prevăzut

de lege, criticile aduse sub acest din urmă aspect sentinței pronunțate de

instanța de fond referindu-se la faptul că prin aceasta s-a făcut o aplicare

incompletă a disp.art. 72 alin. (1) C. pen. privitoare la gradul de pericol

social al faptei, la persoana infractorului și la împrejurările în care fapta a

fost comisă, în favoarea inculpatului nu au fost reținute circumstanțele

atenuante prev.de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. și s-a dat o

interpretare greșită rolului pedepsei în accepțiunea art. 52 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 208 din 7

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva sentinței penale nr. 340/F

din 22 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a l-a penală, în

Dosarul penal nr. 6970/3/2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei, cheltuieli

judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de

200 lei, se avansează din fondul M.J.

Pentru a pronunța această hotărâre,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele astfel invocate,

precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen.,

sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, instanța de control

judiciar a constatat că apelul inculpatului este nefondat.

Mai întâi, s-a constatat că instanța

de fond a realizat o evaluare riguroasă și obiectivă a ansamblului probelor

administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și în faza cercetării

judecătorești, determinând în mod judicios situația de fapt dedusă judecății și

vinovăția inculpatului M.N.A., iar în raport cu elementele de fapt ce

caracterizează activitatea infracțională a acestuia, a stabilit în mod corect

încadrarea juridică a infracțiunii reținută în sarcina sa.

Astfel, procedând la reevaluarea

materialului probator existent în cauză, în virtutea caracterului integral

devolutiv al apelului, consacrat prin disp. art. 371 C. proc. pen., întocmai ca

și instanța de fond, instanța de control judiciar a constatat că apelantul

inculpat M.N.A. se face vinovat de aceea că aflându-se în executarea unei

pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 771/2006 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr.

6506/2006 a I.C.C.J., în regim semideschis, în Penitenciarul București Jilava,

după ce a beneficiat de o recompensă de ieșire din locul de deținere în

perioada 11 iulie 2007 ora 12.00 - 16 iulie 2007 ora 12.00, deși luase la

cunoștință sub semnătură, care erau obligațiile și interdicțiile pe care

trebuia să le respecte în perioada acestei permisii, inclusiv aceea de a reveni

la locul de deținere până cel mai târziu la momentul expirării perioadei pentru

care îi era permis a rămâne în afara locului de detenție, la data de 16 iulie

2007 nu s-a mai întors la penitenciar pentru continuarea executării pedepsei,

motiv pentru care în vederea găsirii și a prinderii sale, s-a procedat la darea

lui în urmărire generală, acesta fiind depistat de către organele de poliție

abia după 2 luni și 15 zile, respectiv la data de 01 octombrie 2007, într-un

magazin din cartierul M. București, moment în care a și fost reîncarcerat.

Circumstanțele reale ale acestei

activități infracționale a inculpatului și vinovăția acestuia sunt ilustrate

dincolo de orice îndoială rezonabilă prin coroborarea probelor certe de

vinovăție administrate în cauză și de altfel nu sunt contestate nici de către

inculpat, care atât prin declarațiile date în cursul urmăririi penale, cât și

cu prilejul ascultării sale de către instanța de apel, a recunoscut că deși

știa că la data de 16 iulie 2007 trebuia să se înapoieze la locul de deținere

pentru a continua executarea pedepsei, la data respectivă nu a revenit în

penitenciar, pentru justificarea acestei conduite invocând însă diverse

argumente, lipsite de orice semnificație juridică în planul angajării

răspunderii sale penale.

Așadar, constatând că fapta care a

format obiectul judecății există, aceasta constituie infracțiunea de evadare prev.

de art. 269 alin. (1) C. pen. și a fost săvârșită de inculpatul M.N.A. cu forma

de vinovăție cerută de lege (intenția directă), s-a apreciat ca fiind legală și

temeinică soluția dispusă prin sentința apelată, de condamnare a inculpatului

în conformitate cu prevederile art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, dat fiind faptul că la

momentul comiterii infracțiunii de evadare, inculpatul se fala în executarea

unei condamnări definitive la pedeapsa de 5 ani închisoare, în mod corect în

cauză a fost reținută și incidența prevederilor art. 37 lit. a) C. pen.

privitoare la săvârșirea faptei în stare de recidivă postcondamnatorie.

S-a reținut că cel dintâi motiv de

apel invocat de apărarea inculpatului apelant vizează pronunțarea unei soluții

de achitare a acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art.

10 alin. (1) lit. b)

1

C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen.,

raportat la împrejurarea că fapta a fost comisă pe fondul unei stări de

tulburare sufletesacă generată de decesul mamei sale la foarte scurtă vreme

după ce a fost încarcerat, la circumstanțele sale personale constând în aceea

că în momentul de față are un loc de muncă, este pe punctul de a-și întemeia o

familie și este apreciat de membrii comunității căreia îi aparține, precum și

la faptul că în perioada cât nu s-a aflat în penitenciar, nu a cauzat nimănui

vreun rău, nu a săvârșit nicio altă infracțiune, iar când a fost depistat de

organele de poliție nu a opus rezistență și nu a încercat să scape, ci și-a

recunoscut sincer greșeala.

Instanța de control judiciar a

constatat însă că nu se poate dispune achitarea inculpatului, pe motiv că fapta

săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, întrucât

fapta respectivă, prin conținutul ei concret, nu a fost nicidecum lipsită de

importanță, iar atingerea adusă prin aceasta valorii sociale apărate de lege

(înfăptuirea justiției) a fost cu adevărat gravă, fapta acestuia prezentând în

mod real pericol social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, conform art. 17

și art. 18 C. pen.

În acest sens, având în vedere

criteriile prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen., s-a constatat, cu privire

la modul și împrejurările de comitere a faptei, la urmările produse, precum și

la datele ce caracterizează persoana inculpatului, că acesta, după ce a

beneficiat de clemență din partea autorităților locului de detenție, fiind

recompensat cu dreptul de a ieși din penitenciar pentru o perioadă de câteva

ziele, și-a asumat cu foarte mare ușurință încălcarea angajamentului de a se întoarce

la locul de deținere în vederea continuării executării pedepsei privative de

libertate pe care o avea de ispășit, iar prin aceasta a nesocotit grav

relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, conduita sa evidențiind

în același timp și o atitudine de profundă sfidare a încrederii pe care

autoritățile statului au investit-o în poibilitățile sale de a se îndrepta din

punct de vedere social și moral, ceea ce pledează în favoarea concluziei că o

astfel de faptă prezintă un grad de pericol social suficient de caracterizat

pentru a atrage aplicarea unei sancțiuni de ordin penal și nu administrativ.

În aceeași ordine de idei, s-a

apreciat că argumentele invocate de inculpat drept justificare a

comportamentului său antisocial nu sunt apte să conducă la estomparea și nici

măcar la diminuarea gravității concrete a faptei, în condițiile în care

acestea, și reale de-ar fi fost, în contextul unui comportament social cu

adevărt responsabil, nu ar fi trebuit să afecteze capacitatea sa de a înțelege

semnificația negativă a gestului de a nu reveni la locul de deținere după

exprarea perioadei pentru care a beneficiat de recompensă.

În subsidiar, apărarea inculpatului

apelant a solicitat reidividualizarea pedepsei, în sensul coborârii acesteia

sub limita minimului special prevăzut de lege prin reținerea de circumstanțe

atenuante judiciare conforma art. 74 C. pen.

Sub acest aspect, instanța de control

judiciar, contrar susținerilor apelantului inculpat, a apreciat că instanța de

fond a aplicat acestuia o pedeapsă în mod just individualizată, la stabilirea

întinderii acesteia, dar și a modalității ei de executare dând eficiență

deplină tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

În acest sens, s-a constatat că la

stabilirea concretă a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului prin sentința

apelată - de 1 an închisoare - orientată totuși către limita minimului special

prevăzut în norma de încriminare, instanța de fond a manifestat suficientă

clementă, valorificând în mod corespunzător conduita sa procesuală, sinceră și

cooperantă, fără totuși ca acestei circumstanțe personale să-i poată fi

recunoscută valoare de circumstanță atenuantă conform art. 74 lit. c) C. pen.

spre a produce efectele prev. de art. 76 lit. e) C. pen., în condițiile în care

atitudinea respectivă nu a făcut altceva decât să confirme ceea ce probele certe

de vinovăție exstente în cauză demonstrau incontestabil.

Pe de altă parte, s-a considerat că

pedeapsa sus-menționată este proporțională și cu gradul concret de pericol

social al infracțiunii săvârșite care se menține totuși la un nivel ridicat, în

raport cu împrejurările și modalitatea săvârșirii faptei, astfel cum au fost

anterior descrise, precum și cu datele ce caracterizează persoana inculpatului,

care deși a susținut că după momentul liberării condiționate din executarea

pedepsei de 5 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de tâlhărie, și-a

găsit un loc de muncă, nu a produs nicio dovadă care să confirme veridicitatea

acestei afirmații, astfel încât să se poată considera că ar avea asigurată

obținerea pe căi licite a mijloacelor de existență, iar pe de altă parte a

demonstrat o perseverență remarcabilă pe calea infracțională, prin aceea că în

afară de condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare în executarea căreia a

săvârșit infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, acesta a mai fost

anterior condamnat definitiv și la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prin sentința penală nr. 545 din 22 aprilie

2005 a Tribunalului București, secția I penală, ceea ce justifică și chiar

recomandă aplicarea pentru noua infracțiune a unei pedepse într-un cuantum

oarecum mai moderat, în cadrul limitelor speciale prevăzute de legiuitor în

norma de încriminare a infracțiunii de evadare.

În același timp, s-a apreciat că

pedeapsa respectivă este în măsură să asigure în mod eficient și realizarea

scopului său punitiv, dar și educativ-preventiv, astfel cum prevede art. 52 C.

pen.

Din oficiu, raportându-se la hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. în cauza Hirst contra Marii Britanii, instanța de apel a

constatat ca fiind justificată interzicerea de către prima instanță, drept

pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale, a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., necesitatea legitimă

a unei astfel de măsuri rezultând din natura și gravitatea concretă a

infracțiunii ce aduce atingere unui important fascicul de relații sociale

ocrotite de lege - cele referitoare la înfăptuirea jusitiției, precum și din

împrejurarea că inculpatul manifestă predispoziție către nesocotirea în mod

repetat a ordinii de drept și a regulilor de conviețuire socială.

Împotriva deciziei instanței de apel,

a declarat recurs inculpatul. Examinând recursul inculpatului, în raport cu

dispozițiile legale referitoare la condițiile exercitării căii de atac, Înalta Curte

constată că recursul este tardiv, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 385

3

C. proc.

pen., termenul de recurs este de 10 zile și curge de la pronunțare dacă legea

nu dispune altfel, dispozițiile art. 363-365 C. proc. pen., privind data de la

care curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de

atac a apelului, aplicându-se corespunzător.

Conform art. 363 alin. (3) C. proc.

pen., la care face trimitere art. 385

3

C. proc. pen., pentru partea

care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul de declarare a

recursului curge de la pronunțare.

Din examinarea părții introductive a Deciziei

penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

rezultă că recurentul inculpat M.N.A. s-a prezentat în fața instanței de apel

la termenul când s-a soluționat apelul.

Așa fiind, pentru acesta termenul de

recurs de 10 zile a început să curgă de la 7 octombrie 2010.

Or, recurentul inculpat a declarat recurs

la data de 19 octombrie 2010 - data înregistrării declarației de recurs la

registratura Curții de Apel București (fila 2 dosar recurs) - depășind termenul

legal de 10 zile, prevăzut de lege, care a expirat la data de 18 octombrie

2010.

În consecință, pentru considerentele

expuse și ca urmare a admiterii excepției de tardivitate, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza

I C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul M.N.A.

împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel

București, secția I penală

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat

de inculpatul M.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

aprilie 2011.