ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3943/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3943/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

de apel ce formează obiectul

recursului

Prin sentința nr. 201/CA din 21 octombrie 2009,

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea primelor două capete

de cerere, a disjuns capetele de cerere privind anularea încheierii nr. 6611

conex cu 7818/1936 din 10 iulie 1936 (B plus 4) și rectificarea intabulării și

anularea încheierii de intabulare nr.6611 conex cu 7818/1936, ca urmare a

restabilirii situației anterioare de carte funciară, de capătul de cerere

privind anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă

de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor

bunuri care au aparținut cultelor

religioase București, a declinat

competența de soluționare a primelor două capete

de cerere din acțiunea formulată de reclamanta P.O.C.P.S.

în

contradictoriu cu pârâții COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI CARE AU

APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE și STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL

MUNICIPIULUI ORADEA în favoarea Judecătoriei Oradea iar în baza art. 244

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus

suspendarea judecării privind capătul de

acțiune prin care se solicită

anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, până - la soluționarea

irevocabilă a primelor două capete de cerere.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de apel a

reținut, în esență, următoarele:

Conform dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.,

curtea de apel e competentă să soluționeze în primă instanță procesele și

cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și

instituțiilor centrale, precum și actele administrative care privesc taxe,

impozite, contribuții, datorii vamale,

accesoriile

acestora mai mari de 500.000 lei, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza

a

II-a din Legea contenciosului administrative, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel.

Conform dispozițiilor art. 1

pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și

cererile, înafara celor date prin lege în competența altor instanțe, situație

în care competentă să soluționeze acțiunea privind anularea

încheierii de întabulare nr. 6611, conex cu 7818/1936

din 10 iulie 1936 și rectificarea intabulării aparține Judecătoriei Oradea,

Curtea de Apel Oradea fiind competentă material în primă instanță să

soluționeze doar capătul de acțiune

privind

anularea deciziei emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor

bunuri

care au aparținut cultelor religioase București.

Întrucât de soluționarea petitelor 1 și 2 din acțiune

depinde soluționarea petitului 3, în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ. s-a dispus

suspendarea judecății

cu privire la acest capăt, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă

a primelor două capete de cerere, deoarece dezlegarea acestei pricini atârnă de

stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor solicitate

la retrocedare.

Împotriva sentinței nr. 201/CA din 21 octombrie 2009

a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea -

Administrația Imobiliară Oradea care a solicitat modificarea hotărârii

recurate, în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a primelor două

capete de cerere și respingerii precizărilor de

acțiune, cu privire la disjungerea primelor două capete de cerere și

trimiterea cauzei

spre soluționare Judecătoriei Oradea.

Prin critice formulate, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în

esență, următoarele:

Raportat la obiectul acțiunii, văzând cele solicitate

și ținând cont de dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 94/2000, primele două

capete de cerere sunt inadmisibile în această fază procedurală și pe această

cale întrucât prin dispozițiile

art. 7 din O.U.G.

numai deciziile emise de Comisia specială pot fi supuse controlului

judecătoresc

după pronunțarea și emiterea deciziilor, fiind evident că petitele 1 și 2 din

acțiune formează obiectul unei acțiuni în revendicare directă, fapt ce s-ar

solda cu respingerea lor ca inadmisibile, după intrarea în vigoare a legilor de

reparație.

Astfel, susține recurentul-pârât că în mod greșit a

reținut instanța de fond, faptul că primele două capete de cerere din acțiunea

formulată și precizată de

reclamantă, pot

forma obiectul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, și care

s-ar impune a fi cercetată de Judecătorie,

întrucât, după emiterea Deciziilor de către

Comisia specială, în

condițiile O.U.G. nr. 94/2000, numai deciziile respective pot fi supuse

controlului judecătoresc în instanță și nicidecum nu se poate solicita

„anularea încheierilor de intabulare din cartea funciară și rectificarea

intabulării", instanțele nefiind îndreptățite să dispună anularea

încheierilor de intabulare și rectificarea intabulării după emiterea deciziei.

Așadar, în opinia recurentului-pârât, reclamanta nu

este îndreptățită să solicite instanței să cerceteze actele, faptele,

împrejurările și motivele anterioare deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009,

emise de Comisia specială, întrucât solicitările reclamantei formulate prin

petitele 1 și 2, formează în mod evident obiectul unei acțiuni în revendicare,

fapt ce se soldează cu respingerea lor ca inadmisibile, nefiind cu putință a se

adresa cu o astfel de acțiune în revendicare pe dreptul

comun, câtă vreme există o lege specială care instituie și procedura de

urmat pentru

bunurile imobile revendicate în condițiile O.U.G. nr.

94/2000, procedură de care reclamanta a uzat, fiind ținută să respecte și să

urmeze procedura specială în continuare.

Mai susține recurentul-pârât că, concluzia la care a

ajuns instanța de fond, este rezultatul greșitei aplicări și interpretări a

dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la solicitările reclamantei

formulate prin primele două capete de cerere, în cadrul contestației îndreptate

împotriva Deciziei nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de Retrocedare,

raportat la prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, față de care, primele

două capete de cerere sunt inadmisibile.

Astfel, este elocventă greșita interpretare a

instanței, raportat la prevederile O.U.G. nr. 94/2000, întrucât prin art. 7,

legiuitorul a instituit o procedură specială pentru

contestarea deciziilor emise de Comisia Specială de Retrocedare,

procedură cu totul

diferită de cea instituită pe dreptul comun, prin

art. 480-481 C. civ.

Așadar, legiuitorul permite revendicarea imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în

condițiile legilor speciale de reparație, acte cu caracter normativ special,

care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care

constituie dreptul comun în materia revendicării.

Mai mult, susține recurentul că prin sentința civilă

nr. 3775/2008 pronunțată de Judecătoria Oradea instanța s-a pronunțat deja

asupra înscrierilor din C.F. nr. 3159 Oradea, reținând faptul că proprietar al

imobilului înscris în C.F. 3159, sub B4 cu nr. topo 849 și 850/1 (imobil ce

formează obiectul deciziei 2017/2009), este

Statul

român, încă din 1936, acesta preluând în proprietate deplină acest imobil din

1936, care s-a aflat doar în administrarea Ordinului Premonstratens și

nicidecum în

proprietatea acestuia.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în

raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele

considerente:

Înalta Curte constată, în primul rând, că prin

criticile de recurs formulate, recurentul-pârât se rezumă, cu mici nuanțe, la

reiterarea apărărilor de fond invocate, prin întâmpinarea depusă la dosarul

cauzei, în fața Curții de apel, care urmează a fi analizate în mod punctual de

către instanța de fond după clarificarea aspectelor legate de competentă

materială de soluționare a cauzei, deduse prezentei judecăți, așa încât își va

limita analiza doar la criticile care se circumscriu motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv calificarea greșită a

obiectului primelor două capete de cerere ca efect al interpretării si

aplicării greșite a O.U.G. nr. 94/2000.

In cauză este, așadar, esențială stabilirea obiectul

cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iunie 2009, pe rolul

Curții de apel Oradea, sens

în care Înalta

Curte constată că, respectiva instanța a fost investită cu o acțiune prin

care

reclamanta P.O.C.P. a solicitat:

- anularea încheierii de intabulare din 22 august

1936 în dosarele de C.F. nr. 7818/1936 conex cu nr. 6611/1936, dată de fosta

Judecătorie Urbană C.F. Oradea prin care s-a dispus rectificarea înscrierii „de

sub B. 1 din coala C.F. nr. 3159 a orașului Oradea, în sensul că se corectează

numele proprietarului în acela de statul român, cu titlu de drept de

rectificare";

- rectificarea și anularea intabulării nr. 4981 C.F.

din 21 septembrie 1946, ca urmare a restabilirii situației anterioare de carte

funciară;

- precum și anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie

2009 emisă de Comisia

Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase

din România și admiterea cererii

de retrocedare a imobilelor situate în Oradea,

(nr. topo 847).

Așadar, primele două capete de

cerere au ca obiect anularea unor încheieri de înscriere în cartea funciară iar

cel de-al treilea capăt de cerere vizează anularea unui

act administrativ emis de o autoritate publică,

respectiv Decizia nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de retrocedare, în

baza O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România.

Față de solicitarea expresă a reclamantei și de

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, în mod corect

Curtea de apel a calificat obiectul cererii de chemare în judecată și a

apreciat că pentru primele două capetele de cerere privind anularea unor

încheieri de înscriere în carte funciară, competența materială

de soluționare a cauzei, în primă instanță,

aparține Judecătoriei ca instanță de drept

comun, potrivit art. 1 alin.

(1) C. proc. civ., fiind competentă a soluționa doar

ultimul capăt de cerere privind anularea Deciziei nr. 2017/2009,în baza

art. 10 alin. (1) teza a

II-

a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

coroborat cu art. 3

pct. 1 C. proc. civ.

și art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Este de necontestat că acțiunea în anularea

încheierilor de intabulare, este o acțiune ce poate fi promovată distinct, fără

ca un astfel de demers să conducă la eludarea procedurii speciale reglementate

de O.U.G. nr. 94/2000, susținerile recurentei în acest sens fiind nefondate.

In acest sens, nu pot fi primite susținerile

recurentului-pârât referitoare la calificarea primelor două capete de cerere ca

și acțiune în revendicare, în condițiile în care din cuprinsul cererii de

chemare în judecată și din susținerile intimatei-reclamante rezultă, fără

putere de tăgadă, că aceasta a investit curtea de apel cu soluționarea unei

cereri privind anulare unor înscrieri în cartea funciară așa încât

vor fi respinse ca nefondate criticile

referitoare la calificarea greșită a obiectului cererilor în raport de care

curtea de apel și-a constatat necompetența materială.

Faptul că cele două încheieri de înscriere în carte

funciară contestate au stat la baza emiterii deciziei nr. 2017 din 10

septembrie 2009 nu este de natură a conduce la concluzia că aceste acte nu ar

mai putea fi supuse controlului judecătoresc decât prin intermediul controlului

de legalitate al respectivei deciziei, o astfel de interpretare a art. 3 alin.

(7) din O.U.G. nr. 94/2000 neputând fi primită.

Este total lipsită de temei susținerea recurentei în

sensul că prin contestarea

acestor

încheieri de carte funciară s-ar urmări, de fapt, promovarea unei acțiuni în

revendicare,

pe dreptul comun, și implicit eludarea procedurii speciale instituite prin

dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate

analiza în recurs susținerile referitoare la situația rectificărilor făcute în

cartea funciară nr. 3159 Oradea, prin sentința civilă nr. 3775 din 21 mai 2008

a Judecătoriei Oradea, întrucât ar însemna să depășească cadrul procedural și

să facă aprecieri asupra unor apărări de fond ce incumbă instanței de fond,

respectiv Judecătoriei Oradea.

Toate considerentele expuse

converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca

nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., având în vedere cererea intimatei, recurentul va fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1756 lei, reprezentând onorariu de

avocat și cheltuieli de cazare și transport, conform chitanței (f.76) și

facturii (fi 43) depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea

- Administrația Imobiliară Oradea împotriva sentinței nr. 201/CA/2009-P.I.

din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefundat.

Obligă recurentul-pârât la

plata sumei de 1756 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimata-reclamantă P.O.C.P.

Irevocabilă

Pronunțată in ședință publică, astăzi 29 septembrie

2010.