ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3943/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de curtea de apel ce formează obiectul recursului Prin sentința nr. 201/CA din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea primelor două capete de cerere, a disjuns capetele de cerere privind anularea încheierii nr. 6611 conex cu 7818/1936 din 10 iulie 1936 (B plus 4) și rectificarea intabulării și anularea încheierii de intabulare nr.6611 conex cu 7818/1936, ca urmare a restabilirii situației anterioare de carte funciară, de capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase București, a declinat competența de soluționare a primelor două capete de cerere din acțiunea formulată de reclamanta P.O.C.P.S.

în contradictoriu cu pârâții COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE și STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ORADEA în favoarea Judecătoriei Oradea iar în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecării privind capătul de acțiune prin care se solicită anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, până - la soluționarea irevocabilă a primelor două capete de cerere. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Conform dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., curtea de apel e competentă să soluționeze în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale, precum și actele administrative care privesc taxe, impozite, contribuții, datorii vamale, accesoriile acestora mai mari de 500.000 lei, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrative, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. Conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și cererile, înafara celor date prin lege în competența altor instanțe, situație în care competentă să soluționeze acțiunea privind anularea încheierii de întabulare nr. 6611, conex cu 7818/1936 din 10 iulie 1936 și rectificarea intabulării aparține Judecătoriei Oradea, Curtea de Apel Oradea fiind competentă material în primă instanță să soluționeze doar capătul de acțiune privind anularea deciziei emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase București. Întrucât de soluționarea petitelor 1 și 2 din acțiune depinde soluționarea petitului 3, în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. s-a dispus suspendarea judecății cu privire la acest capăt, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a primelor două capete de cerere, deoarece dezlegarea acestei pricini atârnă de stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor solicitate la retrocedare. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 201/CA din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea care a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a primelor două capete de cerere și respingerii precizărilor de acțiune, cu privire la disjungerea primelor două capete de cerere și trimiterea cauzei spre soluționare Judecătoriei Oradea.

Prin critice formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele: Raportat la obiectul acțiunii, văzând cele solicitate și ținând cont de dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 94/2000, primele două capete de cerere sunt inadmisibile în această fază procedurală și pe această cale întrucât prin dispozițiile art. 7 din O.U.G. numai deciziile emise de Comisia specială pot fi supuse controlului judecătoresc după pronunțarea și emiterea deciziilor, fiind evident că petitele 1 și 2 din acțiune formează obiectul unei acțiuni în revendicare directă, fapt ce s-ar solda cu respingerea lor ca inadmisibile, după intrarea în vigoare a legilor de reparație.

Astfel, susține recurentul-pârât că în mod greșit a reținut instanța de fond, faptul că primele două capete de cerere din acțiunea formulată și precizată de reclamantă, pot forma obiectul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, și care s-ar impune a fi cercetată de Judecătorie, întrucât, după emiterea Deciziilor de către Comisia specială, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, numai deciziile respective pot fi supuse controlului judecătoresc în instanță și nicidecum nu se poate solicita „anularea încheierilor de intabulare din cartea funciară și rectificarea intabulării", instanțele nefiind îndreptățite să dispună anularea încheierilor de intabulare și rectificarea intabulării după emiterea deciziei.

Așadar, în opinia recurentului-pârât, reclamanta nu este îndreptățită să solicite instanței să cerceteze actele, faptele, împrejurările și motivele anterioare deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, emise de Comisia specială, întrucât solicitările reclamantei formulate prin petitele 1 și 2, formează în mod evident obiectul unei acțiuni în revendicare, fapt ce se soldează cu respingerea lor ca inadmisibile, nefiind cu putință a se adresa cu o astfel de acțiune în revendicare pe dreptul comun, câtă vreme există o lege specială care instituie și procedura de urmat pentru bunurile imobile revendicate în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, procedură de care reclamanta a uzat, fiind ținută să respecte și să urmeze procedura specială în continuare.

Mai susține recurentul-pârât că, concluzia la care a ajuns instanța de fond, este rezultatul greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la solicitările reclamantei formulate prin primele două capete de cerere, în cadrul contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de Retrocedare, raportat la prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, față de care, primele două capete de cerere sunt inadmisibile. Astfel, este elocventă greșita interpretare a instanței, raportat la prevederile O.U.G. nr. 94/2000, întrucât prin art. 7, legiuitorul a instituit o procedură specială pentru contestarea deciziilor emise de Comisia Specială de Retrocedare, procedură cu totul diferită de cea instituită pe dreptul comun, prin art. 480-481 C. civ.

Așadar, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condițiile legilor speciale de reparație, acte cu caracter normativ special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării. Mai mult, susține recurentul că prin sentința civilă nr. 3775/2008 pronunțată de Judecătoria Oradea instanța s-a pronunțat deja asupra înscrierilor din C.F. nr. 3159 Oradea, reținând faptul că proprietar al imobilului înscris în C.F. 3159, sub B4 cu nr. topo 849 și 850/1 (imobil ce formează obiectul deciziei 2017/2009), este Statul român, încă din 1936, acesta preluând în proprietate deplină acest imobil din 1936, care s-a aflat doar în administrarea Ordinului Premonstratens și nicidecum în proprietatea acestuia.

3. Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât se rezumă, cu mici nuanțe, la reiterarea apărărilor de fond invocate, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în fața Curții de apel, care urmează a fi analizate în mod punctual de către instanța de fond după clarificarea aspectelor legate de competentă materială de soluționare a cauzei, deduse prezentei judecăți, așa încât își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv calificarea greșită a obiectului primelor două capete de cerere ca efect al interpretării si aplicării greșite a O.U.G. nr. 94/2000. In cauză este, așadar, esențială stabilirea obiectul cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iunie 2009, pe rolul Curții de apel Oradea, sens în care Înalta Curte constată că, respectiva instanța a fost investită cu o acțiune prin care reclamanta P.O.C.P. a solicitat: - anularea încheierii de intabulare din 22 august 1936 în dosarele de C.F. nr. 7818/1936 conex cu nr. 6611/1936, dată de fosta Judecătorie Urbană C.F. Oradea prin care s-a dispus rectificarea înscrierii „de sub B. 1 din coala C.F. nr. 3159 a orașului Oradea, în sensul că se corectează numele proprietarului în acela de statul român, cu titlu de drept de rectificare"; - rectificarea și anularea intabulării nr. 4981 C.F.

din 21 septembrie 1946, ca urmare a restabilirii situației anterioare de carte funciară; - precum și anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și admiterea cererii de retrocedare a imobilelor situate în Oradea, (nr. topo 847). Așadar, primele două capete de cerere au ca obiect anularea unor încheieri de înscriere în cartea funciară iar cel de-al treilea capăt de cerere vizează anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică, respectiv Decizia nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de retrocedare, în baza O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Față de solicitarea expresă a reclamantei și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, în mod corect Curtea de apel a calificat obiectul cererii de chemare în judecată și a apreciat că pentru primele două capetele de cerere privind anularea unor încheieri de înscriere în carte funciară, competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, aparține Judecătoriei ca instanță de drept comun, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., fiind competentă a soluționa doar ultimul capăt de cerere privind anularea Deciziei nr. 2017/2009,în baza art. 10 alin. (1) teza a II- a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. coroborat cu art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 3 alin. (7) din O.U.G.

nr. 94/2000. Este de necontestat că acțiunea în anularea încheierilor de intabulare, este o acțiune ce poate fi promovată distinct, fără ca un astfel de demers să conducă la eludarea procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, susținerile recurentei în acest sens fiind nefondate. In acest sens, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la calificarea primelor două capete de cerere ca și acțiune în revendicare, în condițiile în care din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din susținerile intimatei-reclamante rezultă, fără putere de tăgadă, că aceasta a investit curtea de apel cu soluționarea unei cereri privind anulare unor înscrieri în cartea funciară așa încât vor fi respinse ca nefondate criticile referitoare la calificarea greșită a obiectului cererilor în raport de care curtea de apel și-a constatat necompetența materială.

Faptul că cele două încheieri de înscriere în carte funciară contestate au stat la baza emiterii deciziei nr. 2017 din 10 septembrie 2009 nu este de natură a conduce la concluzia că aceste acte nu ar mai putea fi supuse controlului judecătoresc decât prin intermediul controlului de legalitate al respectivei deciziei, o astfel de interpretare a art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 neputând fi primită. Este total lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că prin contestarea acestor încheieri de carte funciară s-ar urmări, de fapt, promovarea unei acțiuni în revendicare, pe dreptul comun, și implicit eludarea procedurii speciale instituite prin dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate analiza în recurs susținerile referitoare la situația rectificărilor făcute în cartea funciară nr. 3159 Oradea, prin sentința civilă nr. 3775 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Oradea, întrucât ar însemna să depășească cadrul procedural și să facă aprecieri asupra unor apărări de fond ce incumbă instanței de fond, respectiv Judecătoriei Oradea. Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere cererea intimatei, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1756 lei, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de cazare și transport, conform chitanței (f.76) și facturii (fi 43) depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea împotriva sentinței nr. 201/CA/2009-P.I. din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefundat. Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1756 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă P.O.C.P. Irevocabilă Pronunțată in ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.