ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de revizuire formulată la data de 11 mai 2011, numiții N.E.M., N.L.N., N.L.F., N.S.A., K.I.M., B.C.P. și M.F. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea cererii, aceștia au precizat că în cauza de față au fost descoperite acte noi care fac dovada ca recurenta SC P. SA București, este proprietara terenului în suprafață de 481 m.p. situată în orașul Buftea, acte pe care recurenta nu le-a depus la dosarul cauzei. Se susține că, potrivit acestor înscrisuri depuse la Primăria orașului Buftea, de care au luat cunoștință recent în data de 27 aprilie 2011, SC P. SA, plătește taxele și impozitele pentru suprafața de teren de 1317,52 m.p.

situată în orașul Buftea, pe care o deține în proprietate. Astfel, SC P. SA, este cunoscută sub nume de proprietar din anul 2004, nu ca deținător sau administrator al terenului, așa cum s-a pronunțat instanța prin sentința civila nr. 5647 din 25 noiembrie 1999 a Judecătoriei Buftea. Se arată că recurenta SC P. SA, cu rea credință, nu a depus la dosarul de fond actele de proprietate, susținând doar verbal că este proprietar, în aceste condiții, înțelesul, întinderea și lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civila, pe "obligația de face" nu se justifică.

Analizând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA și intervenienții în interes propriu M.F. și B.C.P. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură, reclamantului și celor 2 intervenienți, a suprafeței de 243 mp teren identificat prin raportul de expertiză completat, efectuat de expert M.P. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007. A fost respinsă acțiunea față de Prefectura județului Ilfov, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Apelul declarat de către pârâta SC P. SA împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 789/ A din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie devenită irevocabilă prin nerecurare. La data de 20 august 2009, SC P. SA a formulat contestație la executare, prin care a solicitat lămurirea înțelesului și a întinderii aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București, în sensul că obligația stabilită în sarcina sa relativă la măsurile reparatorii în echivalent este o obligație de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, și nu de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.

Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2009, SC P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca fiind reprezentat de prevederile art. 281 1 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că dispozitivul sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar și nu necesită vreo lămurire, obligația instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor, singura măsură adecvată litigiului soluționat de către instanță prin analiza pe fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 și în baza notificării formulate de către N.G., în prezent decedat.

Apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 277 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat, că, în mod corect, prima instanță a reținut că hotărârea ce face obiectul contestației nu conține dispoziții contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcție de care să se realizeze executarea. Astfel, analiza instanței s-a realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei contestației.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta SC P. SA București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul este fondat. Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a apreciat că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora au fost analizate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume că instanța de apel a confirmat susținerile apelantei - petente în sensul că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unității deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între considerente și dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței ar fi trebuit să conducă la o altă soluție decât cea efectiv adoptată. Această pretinsă neregularitate din conținutul deciziei recurate conduce la incidența cazului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., sancțiunea nulității hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietății dintre considerente și dispozitiv, cu consecința producerii recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod decât prin casarea deciziei.

Analizând motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că nu sunt fondate criticile relative la pretinsa contrarietate între considerente și dispozitiv, respectiv la încălcarea principiului disponibilității, dar este fondată critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008. Analizând contestația la titlu formulată în cauză, instanța de apel a constatat că dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo obligație în sarcina petentei, ca unitate deținătoare, cu atât mai puțin o obligație de plată de despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea obligație, potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligații de plată a unei sume de bani.

Soluționarea efectivă a notificării impunea, în raport și de voința persoanelor îndreptățite, inclusiv determinarea posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, situație în care este exclusă interpretarea în sensul că obligația stabilită în sarcina unității deținătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei, nepermisă de prezentul cadru procesual. O eventuală greșeală de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinței, în prezentul cadru procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinței.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în condițiile în care sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind necesară lămurirea dispozitivului sentinței, în sensul celor arătate anterior. În aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, deoarece prima instanță, în mod greșit, nu a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, cu toate că această operațiune era necesară și posibilă.

Drept urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în tot sentința, a admis cererea SC P. SA și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că obligația stabilită în sarcina S.N.P. P. SA (actualmente SC P. SA București) constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Analizând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților…”. Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 ipoteza I-a C. proc.

civ., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: înscrisul invocat ca doveditor să fi existat la data judecății; revizuentul să prezinte un „înscris doveditor”, respectiv un înscris probant prin el însuși; înscrisul să fie opozabil părții adverse, iar dacă partea nu a participat la operațiunea constatată prin înscris, înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă; partea care invocă înscrisul trebuie să facă dovada împiedicării de a-l fi invocat în judecata încheiată prin hotărârea atacată, fie că înscrisul a fost reținut, voluntar sau involuntar, de partea potrivnică, fie că a existat o împrejurare mai presus de voința sa; înscrisul să fi fost determinant pentru soluționarea cauzei.

Revizuienții precizează că recurenta SC P. SA nu a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri care se aflau la Primăria Buftea: cerere prin care s-a solicitat eliberarea unor copii de pe documentația cadastrală, indicele de intabulare din 23 martie 2004, fișa corpului de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate consemnat în C.F., schița de plan zonal și alte acte depuse la biroul de cadastru al Primăriei orașului Buftea la data de 23 martie 2004. În cauză, înscrisurile invocate ca acte noi de către revizuienții nu au fost reținute de părțile potrivnice și nici nu s-a făcut dovada imposibilității de a le fi invocat în judecata finalizată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită dintr-o împrejurare mai presus de voința lor, asimilată forței majore, ele fiind depuse, așa cum au precizat revizuienții, la sediul Primăriei Buftea.

Pe de altă parte, asemenea înscrisuri nu sunt de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reține o altă situație de fapt, decât cea reținută inițial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 34804/3/2009. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții N.E.M., N.L.N., N.L.F., N.S.A., K.I.M., B.C.P. și M.F. împotriva deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.