ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

revizuire formulată la data de 11 mai 2011, numiții N.E.M., N.L.N., N.L.F.,

N.S.A., K.I.M., B.C.P. și M.F. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1493

din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea cererii,

aceștia au precizat că în cauza de față au fost descoperite acte noi care fac

dovada ca recurenta SC P. SA București, este proprietara terenului în suprafață

de 481 m.p. situată în orașul Buftea, acte pe care recurenta nu le-a depus la

dosarul cauzei.

Se susține că,

potrivit acestor înscrisuri depuse la Primăria orașului Buftea, de care au luat

cunoștință recent în data de 27 aprilie 2011, SC P. SA, plătește taxele și

impozitele pentru suprafața de teren de 1317,52 m.p. situată în orașul Buftea,

pe care o deține în proprietate. Astfel, SC P. SA, este cunoscută sub nume de

proprietar din anul 2004, nu ca deținător sau administrator al terenului, așa

cum s-a pronunțat instanța prin sentința civila nr. 5647 din 25 noiembrie 1999

a Judecătoriei Buftea.

Se arată că recurenta

SC P. SA, cu rea credință, nu a depus la dosarul de fond actele de proprietate,

susținând doar verbal că este proprietar, în aceste condiții, înțelesul,

întinderea și lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie

2008 a Tribunalului București, secția a III-a civila, pe "obligația de face"

nu se justifică.

Analizând prezenta

cerere de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA și intervenienții în

interes propriu M.F. și B.C.P. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei

la restituirea în natură, reclamantului și celor 2 intervenienți, a suprafeței

de 243 mp teren identificat prin raportul de expertiză completat, efectuat de

expert M.P.

Totodată, s-a dispus

obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea

raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007.

A fost respinsă

acțiunea față de Prefectura județului Ilfov, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Apelul declarat de

către pârâta SC P. SA împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 789/ A din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

decizie devenită irevocabilă prin nerecurare.

La data de 20 august

2009, SC P. SA a formulat contestație la executare, prin care a solicitat

lămurirea înțelesului și a întinderii aplicării dispozitivului sentinței civile

nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București, în sensul că

obligația stabilită în sarcina sa relativă la măsurile reparatorii în

echivalent este o obligație de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu

propunere de despăgubiri, și nu de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.

Prin cererea

formulată la data de 14 septembrie 2009, SC P. SA a precizat temeiul juridic al

cererii introductive ca fiind reprezentat de prevederile art. 281

1

C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 10 din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că

dispozitivul sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar și nu

necesită vreo lămurire, obligația instituită în sarcina petentei fiind aceea de

plată a despăgubirilor, singura măsură adecvată litigiului soluționat de către

instanță prin analiza pe fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 și în

baza notificării formulate de către N.G., în prezent decedat.

Apelul declarat de

către pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 277 din 28 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a apreciat, că, în mod corect, prima instanță

a reținut că hotărârea ce face obiectul contestației nu conține dispoziții contradictorii,

echivoce, care să impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcție

de care să se realizeze executarea.

Astfel, analiza

instanței s-a realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin

indicarea dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., raportat la care s-a

concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei contestației.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta SC P. SA București, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a

apreciat că recursul este fondat.

Cu toate că recurenta

a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a apreciat că motivele de recurs se încadrează în

cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din perspectiva

cărora au fost analizate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume

că instanța de apel a confirmat susținerile apelantei - petente în sensul că

Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în

sarcina unității deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a

acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins

apelul ca nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în

cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între considerente și

dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței ar fi trebuit să conducă la o

altă soluție decât cea efectiv adoptată.

Această pretinsă

neregularitate din conținutul deciziei recurate conduce la incidența cazului de

casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sancțiunea nulității hotărârii

impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a

acesteia din cauza contrarietății dintre considerente și dispozitiv, cu

consecința producerii recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de

înlăturat în alt mod decât prin casarea deciziei.

Analizând motivele de

recurs, Înalta Curte a apreciat că nu sunt fondate criticile relative la

pretinsa contrarietate între considerente și dispozitiv, respectiv la încălcarea

principiului disponibilității, dar este fondată critica privind necesitatea

lămuririi dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008.

Analizând contestația

la titlu formulată în cauză, instanța de apel a constatat că dispozitivul

sentinței civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a

stabilit vreo obligație în sarcina petentei, ca unitate deținătoare, cu atât

mai puțin o obligație de plată de despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea

stabili o asemenea obligație, potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul

urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligații de plată a unei

sume de bani.

Soluționarea efectivă

a notificării impunea, în raport și de voința persoanelor îndreptățite,

inclusiv determinarea posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză, situație în care este exclusă interpretarea în sensul că

obligația stabilită în sarcina unității deținătoare ar fi una generică, vizând

acordarea de bunuri sau servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o

rejudecare a cauzei, nepermisă de prezentul cadru procesual.

O eventuală greșeală

de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de situația de fapt

concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinței,

în prezentul cadru procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului

sentinței.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a legii, în condițiile în care sunt întrunite cerințele de

aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind

necesară lămurirea dispozitivului sentinței, în sensul celor arătate anterior.

În aplicarea art. 312

alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis

recursul și a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat

de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, deoarece prima instanță, în mod

greșit, nu a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr.

446 din 3 martie 2008, cu toate că această operațiune era necesară și posibilă.

Drept urmare, în baza

art. 296 C. proc. civ., a schimbat în tot sentința, a admis cererea SC P. SA și

a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că obligația stabilită

în sarcina S.N.P. P. SA (actualmente SC P. SA București) constă în emiterea

unei dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp,

stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de

21 mai 2007, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Analizând prezenta

cerere de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge pentru

considerentele ce succed:

Potrivit art. 322

pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de

recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii,

s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care

nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților…”.

Pentru admiterea

cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 ipoteza I-a C.

proc. civ., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: înscrisul invocat

ca doveditor să fi existat la data judecății; revizuentul să prezinte un

„înscris doveditor”, respectiv un înscris probant prin el însuși; înscrisul să

fie opozabil părții adverse, iar dacă partea nu a participat la operațiunea

constatată prin înscris, înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă;

partea care invocă înscrisul trebuie să facă dovada împiedicării de a-l fi

invocat în judecata încheiată prin hotărârea atacată, fie că înscrisul a fost

reținut, voluntar sau involuntar, de partea potrivnică, fie că a existat o

împrejurare mai presus de voința sa; înscrisul să fi fost determinant pentru

soluționarea cauzei.

Revizuienții

precizează că recurenta SC P. SA nu a depus la dosarul cauzei următoarele

înscrisuri care se aflau la Primăria Buftea: cerere prin care s-a solicitat

eliberarea unor copii de pe documentația cadastrală, indicele de intabulare din

23 martie 2004, fișa corpului de proprietate, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate consemnat în C.F., schița de plan zonal și alte acte

depuse la biroul de cadastru al Primăriei orașului Buftea la data de 23 martie

2004.

În cauză,

înscrisurile invocate ca acte noi de către revizuienții nu au fost reținute de

părțile potrivnice și nici nu s-a făcut dovada imposibilității de a le fi

invocat în judecata finalizată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită

dintr-o împrejurare mai presus de voința lor, asimilată forței majore, ele

fiind depuse, așa cum au precizat revizuienții, la sediul Primăriei Buftea. Pe

de altă parte, asemenea înscrisuri nu sunt de natură să justifice admiterea

cererii de revizuire, pentru a se reține o altă situație de fapt, decât cea

reținută inițial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 34804/3/2009.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de

revizuire a deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuenții N.E.M., N.L.N., N.L.F., N.S.A., K.I.M., B.C.P.

și M.F. împotriva deciziei civile nr. 1493 din 18 februarie 2011 Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2012.